Despre maşinaţiunile administraţiei americane în cazul războiului din Irak (a doua parte)

de Kristina Bojersson
traducere de Sonia Pavel

Citiţi aici prima parte a interviului cu Walter Pincus, reporter, specialist în probleme de securitate naţională la Washington Post

Kristina Bojersson: CIA este pe cale să fie absorbită de noul Departament de susţinere strategică al Pentagonului? (Într-un articol din 23 ianuarie 2005 intitulat „O unitate secretă extinde domeniul de acţiune al lui Rumsfeld”, Barton Gellman, de la Washington Post, a scris cu privire la Departamentul de susţinere strategică al Pentagonului: „Încălcând teritoriul rezervat dintotdeauna CIA, Pentagonul a creat o nouă agenţie de spionaj şi reinterpretează legislaţia americană pentru a pune operaţiunile clandestine din străinătate în principal sub autoritatea secretarului de Stat al Ministerului de Apărare, Donald Rumsfeld. […] Această operaţiune rămasă, până în acest punct, secretă şi botezată „departamentul de susţinere strategică” a văzut lumina zilei ca urmare a unui ordin scris al lui Rumsfeld de a pune capăt „stării sale de dependenţă cvasi-totală faţă de CIA” în domeniul a ceea ce numim servicii secrete umane. Conceput pentru a opera fără a fi detectat şi sub controlul direct al secretarului Ministerului de Apărare, Departamentul de susţinere strategică dispune de mici unităţi care includ medici militari, lingvişti, experţi în interogatoriu şi tehnicieni, precum şi forţe de exploatare noi abilitate.”)

Walter Pincus: Nu chiar. Cei de la Departamentul de susţinere strategică sunt experţi ai Pentagonului care încearcă să îşi mărească influenţa în umbra celei exercitate de Rumsfeld şi Cheney. Însă ambiţia lor nu depinde de o structură. Dacă este adevărat că Cheney şi Rumsfeld exercită o influenţă enormă, asta este doar pentru că asta vrea şi Preşedintele. El este cel care decide tot.

Kristina Bojersson: În acest caz, echilibrul puterilor mai există?

Walter Pincus: Există contrapărţi, însă acestea nu mai joacă rolul pe care Părinţii fondatori li l-au dat. În prezent, presa preferă să creeze mituri în loc să tragă semnale de alarmă asupra faptului că echilibrul puterilor nu mai există. Noi am încurajat autorităţile să se folosească de noi. Presa a renunţat fără să clipească la independenţa pe care este datoare să o cultive într-un Stat democratic, în orice caz în ceea ce priveşte un număr mare de chestiuni de o gravitate extremă.

Kristina Bojersson: Credeţi că noua generaţie de reporteri păcătuieşte prin ignoranţă şi conformism?

Walter Pincus: Da, din ce în ce mai mult. Fără îndoială pentru că noi, ziariştii, ne agăţăm de ideea că nu suntem actori ai Istoriei. În plus, se crede că suntem mult mai abili decât suntem în realitate. Fiecare dintre noi avem doar nişte cunoştinţe superficiale. De 15 sau 20 de ani, presa îi tratează pe parlamentari ca pe nişte „băieţi”, uneori pe drept cuvânt, deşi ei sunt o ramură esenţială a Statului. Dacă sunt trataţi cu lejeritate, vor acţiona cu lejeritate. Presa nu acordă atenţie decât scandalurilor şi subiectelor superficiale. Ne batem joc de ce se întâmplă în realitate, pentru că nu cunoaştem toate datele problemei. Reporterii care se ocupă de actualitate se schimbă tot timpul, ei ignoră istoria şi contextul şi nu au timp să înveţe să cunoască instituţiile.

Kristina Bojersson: După părerea dvs., motivele invocate pentru a pleca la război contra Irakului erau vorbe goale?

Walter Pincus: Bineînţeles! Însă sunt destui oameni care sunt convinşi că şi Franklin Roosevelt i-a manipulat pe cei din administraţia sa pentru a justifica participarea americană la cel de-al doilea Război Mondial.

Kristina Bojersson: De ce vroia administraţia Bush să invadeze Irakul?

Walter Pincus: Cred că fiecare avea propriile sale interese. Aş zice că Cheney vroia să repare o greşeală pe care credea că a făcut-o în 1991, în timp pe Paul Wolfowitz şi neoconservatorii vroiau să democratizeze Irakul pentru a securiza Israelul şi pentru a rezolva problemele din Orientul Apropiat. Ei au evaluat greşit mlaştina în care urmau să bage Statele Unite.

Kristina Bojersson: De ce nu au spus că vroiau să instaureze un regim democratic în Irak?

Walter Pincus: Pentru că nu era comercial.

Kristina Bojersson: Nu puteau să vândă un ideal democratic americanilor?

Walter Pincus: Bineînţeles că nu. Nu putem şi nici nu trebuie să trimitem soldaţi americani în altă ţară pentru a instaura democraţia, atâta timp cât securitatea Statelor Unite nu este direct şi imediat ameninţată.

Kristina Bojersson: Totuşi acesta este motivul pe care îl invocă acum.

Walter Pincus: Nu, nu. Democraţia? Pentru a pleca la război? Nu cred nicio secundă asta. Cine, în opinia publică americană, se preocupă într-atât de Orientul Apropiat? Puţini americani sunt preocupaţi de modalitatea în care aceşti oameni se guvernează.

Kristina Bojersson: Ce rol a jucat interesul pentru petrolul irakian?

Walter Pincus: După părerea mea, opinia publică era convinsă că noi aveam Arabia Saudită la degetul mic. La acea vreme, Saddam Hussein era încolţit. Irakul era „capturat”, pentru a relua termenul folosit de înalţii responsabili ai administraţiei Clinton. Deşi a început să se preconizeze o schimbare de regim încă din 1998, nu aveam intenţia să trimitem trupe ale SUA pentru a invada această ţară.
Mulţi oameni au legături strânse cu Orientul Apropiat. Petrolul nu este străin acolo, însă concetăţenii noştri nu se mulţumesc niciodată cu un singur motiv. Trebuie ca un mănunchi de idei să conveargă pentru a forma o masă critică, iar vulturii l-au lansat pentru a atinge acest scop. Au reuşit să convingă mai ales un om, şi anume pe Preşedintele Bush, singurul care era de fapt nevoie să fie convins. Ulterior, a fost suficient pentru a pune maşina în mişcare şi a vinde conceptul restului lumii.

Kristina Bojersson: Credeţi că cotidianul dvs. şi celelalte ziare de mare tiraj acoperă corect conflictul israelo-palestinian?

Walter Pincus: Eu nu l-am acoperit niciodată.

Kristina Bojersson: Nu dvs., dar ceilalţi?

Walter Pincus: Asta depinde în mare parte de convingerile dvs. personale.

Kristina Bojersson: Mă refer la jurnalism.

Walter Pincus: Jurnalismul obiectiv nu există. Noi toţi avem o educaţie, experienţe, o formare şi păreri diferite, iar ele colorează ceea ce noi scriem.

Kristina Bojersson: E adevărat, dar există informaţii faptice care sunt disponibile şi pe care le putem trata cu mai multă sau mai puţină competenţă.

Walter Pincus: Din momentul în care aţi rostit cuvântul „competenţă”, reflectaţi propriul dvs. punct de vedere. Aveam obiceiul de a spune că pagina „Opinii” din Wall Street Journal, sub îndrumarea lui Robert Bartley, era tot ceea ce puteam citi mai bun dacă vroiam un punct de vedere conservator bine argumentat. Ştiam de unde veneau dezbaterile şi aflam câte ceva citind acolo. În zilele noastre, ne comportăm de parcă toţi ziariştii ar trebui să rămână neutri – de parcă am putea fi!

Kristina Bojersson: Neutri sau nu, ziariştii se abţin să trateze anumite subiecte, mai ales care ţin de politica externă.

Walter Pincus: Exact. Se vorbeşte mult de Iran care caută să ajungă în posesia de arme nucleare, dar de câte ori am evocat posibilitatea că această cursă către armare ar fi legată de faptul că Israel are bomba şi reprezintă o ameninţare în ochii iranienilor?

Kristina Bojersson: Este adevărat că sunt foarte puţine reportaje despre asta.

Walter Pincus: Foarte puţine? Ştiţi cât timp mi-a trebuit ca să public un articol despre dotarea nucleară a Israelului? Despre asta cei din administraţie nu vorbesc decât dacă sunt împinşi de la spate.

Kristina Bojersson: De ce?

Walter Pincus: Pentru că Israelul este aliatul nostru. Prin urmare nu ne interesează că deţine arma nucleară, nu o să-i punem pe tavă aşa uşor. Apoi, noi rareori ne punem în locul celorlalţi. De exemplu, nu ne dăm seama că Iranul se simte ameninţat de armele nucleare israeliene. Nu ne gândim decât la problemele noastre.

Kristina Bojersson: Ţinând cont de tot ceea ce aţi aflat în timpul reportajelor dvs., mai exact ce fel de ameninţare reprezintă al-Qaida?

Walter Pincus: Am vorbit despre asta când am scris articole despre Zarkaoui. Există oameni care sunt convinşi că cea mai mare greşeală pe care a comis-o Ben Laden este că a atacat Statele Unite. Scopul său era să-i vâneze pe americanii din Orientul Apropiat pentru a le arăta ce i-ar costa prezenţa lor acolo. O dată ce americanii au plecat, Ben Laden ar fi destrămat familia saudită Zawahiri (Cofondator al mişcării egiptene Djihad-ul islamic, chirurgul oftalmolog Ayman Al-Zawahiri este considerat a fi braţul drept al lui Oussama Ben Laden şi principalul ideolog al al-Qaida. Anumiţi experţi îl desemnează ca fiind creierul atentatelor din 11 septembrie.), l-ar fi alungat pe Moubarak din Egipt şi Zarkaoui l-ar fi expulzat pe Abdallah din Iordania. Asta viza el. Ei nu au intenţia de a invada Statele Unite, nici măcar să provoace distrugerea noastră. Tot ceea ce vor ei este ca noi să plecăm din Orientul Apropiat. În loc să facem asta, noi ne-am mărit efectivele acolo şi avem de gând să rămânem mult timp. Este un subiect de discordie între Zarkaoui şi Ben Laden, şi cred că cel care este pe cale să câştige este Zarkaoui. Recent s-a iscat un adevărat scandal din cauză că Ben Laden i-a spus lui Zarkaoui că ar trebui să viseze atacul asupra Statelor Unite. Ori, punctul de vedere al lui Zarkaoui, este acesta: „Noi vrem să moară oameni în întreg Orientul Apropiat, fie că sunt israelieni, americani sau chiar arabi.” Însă, americanilor nu le pasă când săgeţile sunt arabe. Tot ce ne interesează suntem noi, noi, noi.

Kristina Bojersson: Şi noul ministru pentru Securitatea internă?

Walter Pincus: Cred că s-au făcut prea multe din acestea. Specialitatea teroriştilor sunt maşinile capcană. Fabricarea lor este de o simplitate infantilă. Aici, toată lumea tremura cu gândul la ideea că după 11 septembrie teroriştii urmau să revină şi să arunce în aer o maşină capcană în Midwest. Dacă asta s-ar fi întâmplat, toată ţara ar fi înnebunit. Dar nu au făcut-o. Teroriştii nu sunt nici atât de proşti, nici atât de furioşi pe cât se spune. Lăsaţi-mă să fac o analogie. Mă ocupam de armele atomice în timpul războiului rece. Botezaserăm „prima lovitură” un atac atomic nuclear sovietic care ar scoate din uz simultan toate rachetele noastre terestre intercontinentale, bombardierele noastre strategice şi submarinele noastre nucleare, astfel încât ne-am fi aflat în incapacitate de a riposta. Timp de 20 de ani, politica noastră militară s-a inspirat din această teorie şi am construit arme cu miile. Ori, ruşii nu au avut niciodată intenţia de a face ceva de genul acesta. Bob Kaiser şi cu mine am scris un articol în Washington Post în 1979, în care explicam cum această primă lovitură era stupidă. „Ne-am legat de o ţară care nici măcar nu este capabilă să construiască ascensoare, să zicem, şi credem că vor lansa cel mai complicat atac din istoria umanităţii? De ce să facă un asemenea lucru?” Răspunsul pe care ni-l dădeau specialiştii în politică externă era: „Pentru că sunt nebuni.”
Acum că sovieticii nu mai sunt la putere, ne e frică de chinezi. Dacă îi luaţi un interviu lui Richard Perle, care este unul din prietenii mei, sau oricărui alt conservator, toţi vă vor spune: „Nu se poate vorbi cu chinezii pentru că sunt atât de mulţi încât nu le e teamă să lanseze un atac nuclear. Le e totuna. Sunt nebuni, nu ca ruşii.” Cu 15 ani în urmă, totuşi, ruşii erau cei care păreau a fi nebuni.
Non-proliferarea este una din ideile cele mai des invocate dintre toate câte există. Oricine are timp pentru asta, chef şi energie poate să construiască o armă nucleară. O să-i atacăm pe toţi cei al căror conducător va decide într-o bună zi că vrea bomba atomică? Observaţi că, faţă de unii dintre ei, ne este totuna. Taiwanul a încercat să construiască una, probabil că aceasta era ocupaţia lui Wen Ho Lee. A făcut un sejur scurt în echivalentul taiwanez de la Los Alamos, dar despre asta nimeni nu avea chef să vorbească. Toţi anchetatorii cred că lucra pentru taiwanezi. Am scos unul sau două articole despre asta, iar acest lucru a provocat un mare scandal.

Kristina Bojersson: Ce vă spun sursele dvs. despre Iran?

Walter Pincus: Una din ziaristele noastre, Dafna Linzer, a avut o idee excelentă pentru a acoperi acest subiect. Când Ford era preşedinte, Cheney, Rumsfeld şi Wolfowitz au mers să vorbească cu Shah-ul care era la putere în acea vreme. „În curând veţi rămâne fără petrol, i-au spus ei. Ar trebui să construiţi centrale nucleare. O să vă ajutăm în acest sens, o să vă vindem materialele necesare.” Cheney a fost cel care, printre alţii, a apărat ideea că rezervele de petrol iranian urmau curând să se termine. Dafna are anumite documente, dar a fost nevoie de timp pentru ca ziarul să accepte să-i publice articolul.

Kristina Bojersson: De ce a trebuit să vă bateţi pentru acest lucru?

Walter Pincus: Pentru că, de atunci, administraţia a operat o schimbare de faţă completă. Iranienii au rezerve de petrol pentru aproximativ 20 de ani, dar zilele trecute, Cheney a declarat: „De ce vor centrale nucleare când sunt aşezaţi pe o mare de petrol?”

Kristina Bojersson: Unde este adevărul?

Walter Pincus: Adevărul se află, fără îndoială, la mijloc. De ce iranienii nu ar putea să aibă arma nucleară? Sunt înconjuraţi de ţări care o au: India, Pakinstan, China, Rusia şi Israelul. Sunt la fel de abili ca şi ceilalţi. Nu ştiu dacă deja o au sau dacă au intenţia de a intra în posesia ei, dar majoritatea populaţiei o doreşte, iar aceasta nu ar trebui să ne deranjeze peste măsură. Armele nucleare nu au folosit nimănui de la lansarea asupra Japoniei. Ele sunt mai mult diplomatice şi politice decât militare.
O să vă spun ce îmi provoacă cea mai mare teamă. Tocmai am publicat un articol despre avionul Predator. Acest avion de recunoaştere a fost transformat în avion de vânătoare-doborâre în aplicaţia „noii strategii de apărare” („Strategia de apărare naţională” a fost stabilită la 1 martie 2005 de secretarul de Stat din Ministerul Apărării Donald Rumsfeld. Într-un articol publicat în data de 22 martie 2005 în Washington Post, Walter Pincus precizează că această „strategie prevede refuzarea oricărui fel de sanctuar duşmanilor precum şi grupărilor teroriste care locuiesc în teritorii, care ies de sub orice autoritate din cele aparţinând naţiunilor suverane, oriunde în lume”. Pincus îl citează pe Rumsfeld, pentru care „un obiectiv-cheie” al programului strategic „este dezvoltarea capacităţii de a desfăşura rapid forţe militare care se află la o distanţă strategică” de adversari. Această strategie „necesită un număr de dotări, inclusiv o supraveghere permanentă şi lovituri de precizie”.) – ignorată de majoritatea celor din mass-media, chiar dacă sintetizează punctul de vedere al lui Cheney şi al lui Rumsfeld. Teza lor este aceea că trebuie să fim pregătiţi să atacăm, orice ar fi, oricând, şi că atunci o să ne impunem suveranitatea în faţa ţărilor care sunt incapabile să şi-o asigure. Niciodată nu am văzut o politică atât de arogantă. La audierea sa de la Senat, Condolezza Rice a declarat: „Vom insista şi iarăşi vom insista pentru ca guvernele democratice alese să se conducă într-o manieră democratică în ceea ce priveşte populaţia.” Am sunat la Departamentul de Stat pentru a afla ce anume vroia să însemne cuvântul a insista. Răspunsul: „O să vedeţi.”
 

Aceşti oameni se cred investiţi cu o misiune. Purtaţi de propria lor retorică, ei sunt convinşi că, dat fiind faptul că noi reprezentăm Statul cel mai puternic de pe Pământ, avem dreptul de a interveni cu armata în orice loc în care diplomaţia noastră a eşuat. Colin Powell credea că a câştigat timp făcându-i pe inspectorii Naţiunilor Unite să revină în Irak, dar Cheney a explicat încă de la început la Blix că inspectorii nu vor schimba nimic în planurile de război ale administraţiei. L-am întrebat la Blix ce s-ar fi întâmplat dacă inspectorii ar fi găsit arme în Irak. Mi-a răspuns că era fără importanţă, că Statele Unite ar fi invadat ţara oricum. Atunci de ce i-am mai trimis pe inspectori acolo? Pentru a-i face pe plac lui Powell şi pentru a câştiga timp în a-l convinge pe Saddam Hussein să plece singur de la putere. Inspecţiile au fost mereu prezentate ca un proces destinat găsirii de arme de a căror existenţă noi ştiam. În realitate, irakienii acceptaseră un sistem de control care le-ar fi permis la aproximativ o sută – două sute de oameni de încredere să rămână la locurile lor ad vitam aeternam. Ideea că Saddam Hussein ar fi putut să scape din  această menghină era absurdă.
În prezent, conform noii strategii a lui Rumsfeld, administraţia începe să ameninţe lumea întreagă. Ei sunt în curs de a pregăti o forţă de lovire care va putea fi folosită oriunde, oricând, pentru a combate ţările care sunt suspectate că ar putea deveni un teren fertil pentru terorişti. Din contră, ei se vor ţine departe de a merge la Darfour.

Kristina Bojersson: De la 11 septembrie şi războiul din Irak, Statul nostru este din ce în ce mai obsedat de supravegherea şi securitatea naţională. Birocraţii gigantice sunt puse la punct în acest sens. Ce vă spun sursele dvs. despre acest lucru?

Walter Pincus: Majoritatea continuă să trăiască şi să facă ceea ce li se cere. Nu mai este la modă lupta contra criminalităţii, ci lupta contra terorismului. De fapt, mai mult de jumătate din bugetul FBI este destinat luptei contra terorismului, contraspionajului şi analizelor serviciilor secrete. Cel mai amuzant lucru este că FBI, căruia îi putem atribui responsabilitatea pentru 11 septembrie în aceeaşi măsură, dacă nu mai mult decât CIA, nu face obiectul niciunei critici. Atunci când au irosit aproape un miliard de dolari pe un sistem informatic care nu funcţionează, Louis Freeh, fostul director al Biroului, s-a dat imediat la fund.

Kristina Bojersson: Înainte de primul atentat contra turnurilor World Trade Center, FBI dispunea de un informator, un politician egiptean pe nume Ehmad Salem, care se întâlnea cu Ramzi Youssef şi alţi conspiratori. FBI îl plătea cu câteva sute de dolari pe săptămână. Dintr-o dată, cu câteva luni înainte de atentat, el este dat deoparte. I se spune că este prea scump. Salem a înregistrat conversaţia în care era concediat de persoana cu care menţinea contactul. După atentat au trebuit să îi facă un pod de aur pe care să se întoarcă pentru a-i ajuta să-i depisteze pe ceilalţi.

Walter Pincus: FBI-ul poate da dovadă uneori de o incompetenţă crasă.

Kristina Bojersson: Şi presa, ce face?

Walter Pincus: Nimic. Ea trece de la o actualitate la alta. Ce anume domină actualitatea de patru zile? Afacerea Schiavo! (Terri Schiavo era o locuitoare din Florida care trăia într-o stare vegetativă permanentă. Ea s-a aflat în centrul unei lupte juridice şi morale având drept obiect tubul de alimentare care o menţinea în viaţă. În final, tribunalele i-au acordat soţului ei dreptul de a-i scoate acest tub, contrar voinţei părinţilor ei.) De parcă acesta ar fi sfârşitul lumii! Americanii se duc în Irak pentru a fi omorâţi şi nu se vorbeşte despre asta decât în paginile interioare. Articolul meu despre Predator nu a reuşit să fie prezentat pe prima pagină, din cauza acestor articole despre Schiavo.

Kristina Bojersson: Unde a fost publicat până la urmă?

Walter Pincus: În josul paginii 3.

Kristina Bojersson: Faceţi progrese, Walter!

Walter Pincus: Mass-media este condiţionată de televiziune. Din acest motiv revin mereu la Deaver. El este cel care a aranjat lucrurile pentru ca presa scrisă să îşi modeleze paşii după cei ai televiziunii. După primele două sau trei conferinţe de presă ale lui Ronald Reagan, începuserăm să scriem articole evidenţiind toate greşelile pe care el le comenta. Iar scrisorile au început să curgă: „De ce vă luaţi de el?” De atunci, am renunţat complet la acest gen de practici. Am scris destule articole critice după discursul lui Powell la ONU şi uneori ne mai asumăm riscuri atunci când Preşedintele ţine un discurs, dar în majoritatea timpului, nici măcar acest efort nu mai există. Când George W. Bush a ajuns la putere, teoria lui Deaver era atât de bine întipărită, încât când Preşedintele avea o problemă se spunea: „Nu are legătură cu mesajul său.” Gândiţi-vă puţin la ce vrea să spună asta. Este vorba despre strategia sa de comunicare: un Preşedinte bun este un om care nu se îndepărtează niciodată de mesajului zilei. La începuturile sale, Clinton înnebunea pentru că era acuzat de faptul că face prea multe lucruri într-o singură zi. Presa spunea despre el că este incapabil să se concentreze pe un singur subiect. Era o adevărată nebunie!

Kristina Bojersson: Mai poate presa să îşi îndeplinească rolul: de a informa opinia publică, de a fi mesager?

Walter Pincus: Mesagerul a ce? Eu, unul, cred că am devenit un serviciu general de poştă. Adevărata democraţie este atunci când cetăţenii se informează din diverse surse şi confruntă diferitele puncte de vedere. Însă, în prezent concentraţia este atât de mare încât majoritatea ziarelor se află în situaţia de monopol în aproape toate marile oraşe. Pluralismul a dispărut. Şi nu ne putem baza pe „blogeri” pentru a acoperi acest gol, căci ei nu sunt mijloace de informare în masă. Ei devin aceasta doar dacă sunt preluaţi de presa scrisă, radio sau televiziune, care continuă să ajungă la populaţie.

Kristina Bojersson: Nu mai e nevoie să îşi acopere identitatea: în prezent, ei sunt mincinoşii de rang înalt.

Walter Pincus: Da, bineînţeles, dar nu mai avem scandaluri ca în vremurile bune. Uitaţi-vă la Halliburton, de exemplu. Au fost acuzaţi de furt, trişat şi toate cele, dar mass-media nu spune nimic. Cine apare la televizor din partea companiei? Au fost rugaţi să se explice, au fost convocaţi înaintea unei comisii parlamentare? Richard Perle a fost prins cu mâna în sac, dar nu au fost niciodată organizate audieri deoarece Congresul este format în majoritate din republicani şi evident că nu îi anchetează pe ai săi.

Kristina Bojersson: Pentru dvs., asta nu reprezintă corupţie?

Walter Pincus: Ba da, dar nu interesează pe nimeni asta. Din mai multe puncte de vedere este chiar mai rău decât vechea corupţie. Această situaţie scurtcircuitează echilibrul  puterilor prevăzut de Constituţie.

Kristina Bojersson: Ce e de făcut atunci? Dacă Congresul şi Ministrul Justiţiei, prin amiciţie politică, refuză să acţioneze, către ce/cine ne îndreptăm? Către Haga?

Walter Pincus: Ce mă îngrijorează este că ziariştilor nu le pasă. Toate ziarele au un departament de investigaţii, dar majoritatea, inclusiv al nostru, se dedică unor subiecte de societate.

Kristina Bojersson: Atacarea peştilor mari costă scump şi prezintă riscuri…

Walter Pincus: Dar suntem campioni la asta! New York Times a realizat o amplă anchetă despre trecerile la nivel şi au primit premiul Pulitzer pentru aceasta! În acest timp, Congresul se dezintegrează şi cheltuim miliarde în Irak fără ca nimeni să exercite cel mai mic control.

Kristina Bojersson: …şi, apoi, administraţia actuală reacţionează cu brutalitate din moment ce se simte atacată.

Walter Pincus: S-a atins stadiul de maestru în acest exerciţiu. Din acest motiv am intrat în gherilă. E singura cale care a mai rămas.

Citiţi şi:

Mass-media – pensula cosmeticienilor politici cu care ne colorează realitatea aşa cum doresc ei să o percepem

Tribunalul mondial pentru Irak declară mass-media tradiţională vinovată de înşelăciune

yogaesoteric
2 februarie 2011