Despre slăbiciunile coeziunii naţionale
Limba, habitatul şi credinţa comune unei naţiuni constituie sursa trăiniciei alcătuirii ei statale, numită tocmai de aceea stat-naţiune. Temeinicia unităţii naţionale nu este, însă, un dat uniform, cunoscând o evoluţie oscilatorie, dependentă şi de raporturile de clasă din sânul naţiunii. Tonusul ei poate urca sau coborî în funcţie de situaţia istorică.
În împrejurările faste ale împlinirii unui ideal de unitate naţională, ca şi în toată perioada ce a precedat-o, acest tonus atinge nivelul cel mai de sus. „Unire-n cuget şi simţiri” simţeau românii în 1918, la Marea Unire.
Între afirmarea unei conştiinţe şi unităţi naţionale fără fisuri şi abjurarea lor în numele unei unităţi supranaţionale a „clasei muncitoare” se află situat nivelul real al conştiinţei naţionale, cu un trend categoric spre unitatea deplină în momentele de grea cumpănă ale existenţei statale, precum în Franţa anului 1792, ori a celei a Ioanei d’Arc.
În cele ce urmează ne vom referi la scăderea coeziunii naţionale datorată unor lupte civile interne ori a unor confruntări politice violente. Cele trei premise ale unităţii ar fi necesar să atenueze aspectele lor punitive. Trecând în revistă desfăşurarea celor mai cunoscute dintre ele, constatăm, pe urmele cercetătorilor lor, că au fost însoţite uneori de cruzimi mai mari decât cele dintre popoare şi state diferite.
Răscoalele, revoluţiile, războaiele civile sunt lupte fratricide în care considerentele de „neam” şi de credinţă nu sunt avute adesea în vedere (exemplele cele mai recente sunt din statele arabe afectate de conflicte interne, în care suniţii şi şiiţii se omoară între ei ca şi cum nu ar fi şi unii, şi alţii, mahomedani).
Motivul principal al nesocotirii factorilor de unitate îl constituie polarizarea socială şi ura de clasă, aţâţată de lideri ce incită la revoltă. Războaiele civile subsumează, în accepţia avută în vedere în prezentul studiu, atât răscoalele medievale şi revoluţiile moderne, cât şi răscoalele sclavilor ori luptele civile de la Roma între optimates şi populares. În timpul acestora din urmă, au apărut şi „listele negre” de proscrişi, ce făceau parte din tabăra adversă şi pentru a căror lichidare ucigaşii erau răsplătiţi cu o parte a averii victimelor de către „partidul” câştigător ajuns la putere. Instigarea la ură a apărut încă de pe atunci, ca şi acea „delatores”, de la care provine cuvântul „delaţiune”.
Instigatorii la ură şi răzbunare au exploatat şi exploatează nemulţumirile adânci ale celor exploataţi ori defavorizaţi, pentru a-i determina la acţiuni sociale violente, pe valul cărora să ajungă la putere. Ura de clasă, mai mult decât cea politică întunecă raţiunea, aceasta devenind opacă la orice considerent de „înrudire” etnică ori de credinţă.
Eric Wolf, preocupat de antropologia ţărănească, devoalează în studiul său, Peasants, psihologia răzbunării la ţăranii răsculaţi. El constată că „istoria ţărănească a fost marcată de o serie de răscoale de mare cruzime… în cursul cărora «hoardele de ţărani trec ca tăvălugul prin ţară, ca un cutremur de pământ», încercând literalmente să-i înece pe asupritorii lor în propriul lor sânge” (Tom Nair, „Cambodgia şi Khmerii roşii, o revoluţie înapoi spre epoca de piatră”, în Lettre International, nr. 22/1997, p. 10).
(Anticipând, pentru a face legătura cu constatarea lui Tom Nair, vom spune că recrutarea torţionarilor şi a călăilor din masa ţăranilor săraci îndeosebi, în revoluţia bolşevică şi revoluţiile comuniste asiatice, a fost o realitate constantă, concluzie ce nu place celor care văd în ţărănime doar depozitarul virtuţilor etnice.)
Ţăranii catolici i-au lichidat cu aceeaşi fervoare pe nobilii catolici, francezi, englezi ori germani, şi unii şi alţii, în timpul răscoalelor, ca şi aceştia pe răsculaţi după ce „roata” s-a întors, deşi erau conştienţi că-şi distrug propria forţă de muncă.
Modul sadic în care plebea îi lichida pe nobilii prinşi era urmat de unul şi mai de amploare, după ce raportul de forţe se inversa, în execuţii publice, cu suplicii greu imaginabile pentru o minte sănătoasă. Un comisar „roşu” din timpul războiului civil ce a urmat revoluţiei bolşevice din Rusia face aluzie la ele când îi spune unui doctor: „Acum, dragă domnule, e Judecata de Apoi pe pământ, cutreieră făpturi din Apocalipsă cu săbii şi balauri înaripaţi”, chiar dacă recunoaşte că „ceilalţi sunt şi ei ruşi, ca şi noi” (Pasternak, Doctor Jivago, I, 241, 238).
Pentru asemenea excese se potriveşte cel mai bine caracterizarea pe care Carl Gustav Jung o face protagoniştilor lor: „fiare sălbatice sau demoni” (Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, 21).
La răzbunare se gândea şi un combatant austro-ungar din Primul Război Mondial: „o crimă monstruoasă (războiul, n.n.) este necesar să nască o pornire de răzvrătire universală (Revoluţia mondială a lui Troţki!). Şi atunci, peste tranşeele pline de sânge, peste graniţele brăzdate de morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii îşi vor strânge mâinile şi, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor care-i exploatează (şi) în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi” (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, 40). Numai că această febrilitate întru răzvrătire şi răzbunare a fost folosită de manipulatorii înnăscuţi pentru a pune mâna pe putere; dictatura a devenit dorita „lume nouă”.
Fractura naţiunii după revoluţiile foarte violente, ca cea franceză, în perioada iacobină, ori în războiul civil din Rusia ce a urmat revoluţiei bolşevice, nu se închide la sfârşitul lor. Restauraţia din Franţa a însemnat şi „teroarea albă”, căreia i-au căzut victime mii de iacobini, formal prin procese respectând procedurile legale, iar după războiul civil din Rusia a urmat dictatura stalinistă. Vechea ruptură a naţiunii ruse a fost înlocuită cu una nouă, între majoritatea populaţiei şi instigatorii ei contra „burgheziei şi moşierimii”, ajunşi, cu sprijinul ei, la putere. Ruptura a fost atât de adâncă, încât în primul an al războiului sovieto-german, început la 22 iunie 1941, o mare parte a poporului rus a simpatizat cu agresorii, priviţi ca eliberatori. Mark Solonin arată că regimul reuşise atât de mult să-şi înstrăineze poporul, încât unii doreau să fugă încotro vor vedea cu ochii (Butoiul şi cercurile, 334-335). Chiar şi dezertările erau explicabile „la nişte oameni care au suferit ceea ce a suferit poporul sovietic în douăzeci de ani de regim canibalic sovietic” (Solonin, 359).
Acum s-a văzut urmarea faptului că „bolşevicii i-au înşelat pe prostănacii care au crezut în ei” (Solonin, 390), iar aceştia s-au răzbunat… trădându-şi patria, aceasta fiind asociată cu regimul. Asocierea explică înfrângerile catastrofale ale Armatei Roşii în primele luni de război, ca şi calitatea extrem de slabă a corpului ei de comandă, recrutat din fiii celor mai săraci ţărani.
Nu întâmplător, subtitlul cărţii lui Solonin este o interogaţie: „Când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei?”. În niciun caz nu la 22 iunie 1941. Doar după ce Hitler i-a tratat pe cei ocupaţi ca pe o rasă „inferioară”, aceştia au trecut peste resentimentele faţă de regimul bolşevic şi au luptat hotărât pentru eliberarea ţării.
În ţările devenite comuniste după 1945, prin export de revoluţie, incitarea la ura de clasă a devenit practica cotidiană a puterii, în fiecare etapă era desemnat câte un „duşman de clasă”, alături de unul extern. Contra lui era asmuţită populaţia şi acesta devenea obiectul loviturilor „justiţiei de clasă”. Marin Preda imaginează, în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, o adunare studenţească din anii ʼ50, de la o universitate românească având ca „sarcină” exmatricularea unor studenţi ce şi-ar fi ascuns „originea socială nesănătoasă” în dosarul de înscriere la facultate. O parte dintre studenţii, fii de muncitori şi ţărani, din care „jumătate erau nuli ca studenți şi îşi treceau examenele fără să ştie nimic”, aveau misiunea să-i incite pe ceilalţi colegi contra „vinovatelor”. „Cei plasaţi în fund, masă compactă, au început să scandeze: «Jos chiaburii, duşmanii poporului! », iar apoi lozinca rimată inventată de comisia de agitaţie şi propagandă: «Chiaburul, ochiul dracului, duşman al poporului»” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III, 67).
Guvernările de stânga de după 1989 de la Bucureşti au preluat strategia învrăjbirii şi cultivării urii faţă de adversari, ce a menţinut fractura din sânul poporului român. Alcătuite din eşalonul secund al fostului partid comunist şi al Securităţii, ele au mânuit cu dexteritate practicile diversioniste învăţate de la kaghebiştii sovietici.
Dacă sanculoţii parizieni au strigat, cu 200 de ani înainte, „Moarte intelectualilor!”, minerii chemaţi de Ion Iliescu contra opoziţiei politice identificate cu moşierii şi burghezii de dinainte de război le-au urmat „exemplul”. Chemaţi în sprijinul „revoluţiei” (de fapt, a Restauraţiei parţiale a vechiului regim), minerii au terorizat capitala ţării, snopind în bătaie pe oricine li se părea „intelectual”. Pentru această „salvare a revoluţiei” li s-a mulţumit de către Ion Iliescu, şeful puterii provizorii, ce a învăţat la Moscova în plină epocă stalinistă asmuţirea unor categorii socio-profesionale contra altora. O parte a populaţiei a dat girul acestei diversiuni, dovedind succesul îndoctrinării antiintelectuale a poporului român prin propaganda regimului comunist, ce a devenit o componentă durabilă a psihologiei sociale. Sculptorul Corneliu Baba era îndurerat să constate că „Poporul român este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot estul Europei, cel mai intolerant” (cf. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, 210), iar cântăreţul de muzică folk Ştefan Hruşcă a emigrat în Canada după „mineriade”.
Pentru diversiune, mijloacele media au fost avute în special în vedere, iar dintre ele, în primul rând televiziunea, devenită accesibilă tuturor şi cu un impact superior tuturor celorlalte, din cauza imaginilor în mişcare şi color. Sub aspect tehnic şi economic, în anii de după revoluţie, aparatele TV color le-au înlocuit pe cele alb-negru în casele celor mai puţin înstăriţi, din cauza reducerii considerabile a preţurilor, iar apariţia şi generalizarea transmisiei prin fibră optică a aşa-ziselor canale de televiziune a îmbunătăţit radical calitatea recepţiei. S-au investit fonduri importante pentru crearea unor posturi TV partizane, pretins independente, iar, până atunci, televiziunea naţională a devenit o oficină a stângii. Nu întâmplător s-a scandat, în timpul unor manifestaţii contra stângii, „Aţi minţit poporul cu televizorul!”, dar fără urmări vizibile.
Noile posturi ale stângii şi-au format un public captiv, stabil, folosindu-i idiosincraziile şi stările de spirit favorabile acestora, cu un cuvânt nostalgiile după vechiul regim şi resentimentele faţă de noile realităţi economice ce îi luau locul. Patronii lor criptocomunişti le-au orientat resentimentele transformate în ură doar contra celor care nu le conveneau, ocolindu-i cu grijă pe acoliţii lor, ca şi cum aceştia nu ar fi făcut totul să se îmbogăţească şi ei.
Publicul dependent de aceste oficine era şi este alcătuit din segmentele mai înapoiate ale populaţiei, din cei care într-un fel sau altul au fost profitori ai vechiului regim, din muncitorii care, în ultimii ani de comunism, au cam pierdut vremea la locul de muncă, dar şi din cei care s-au ridicat din mediul rural doar datorită şcolarizării gratuite oferite de regimul comunist.
Cei ce compun acest public se prevalează de originea lor „populară”, pentru a interpreta rolul omului franc, „dintr-o bucată” şi fără fineţuri „artistocratice”. Ei nu sunt dispuşi să fie cumpătaţi în afirmaţii şi respectuoşi cu interlocutorii ce nu le acceptă ideile şi argumentele, de fapt preluate. Aceştia preferă prudenţa şi evită contrazicerea făţişă, pentru a nu învenina o relaţie care altfel ar rămâne absolut normală.
Între cel de stânga şi cel de dreapta, vehemenţa celui dintâi îl inhibă pe celălalt, conştient că a-l contrazice însemnă a şi-l face duşman. După revoluţia din 1989, multe relaţii s-au rupt ori s-au răcit din cauza disputelor politice.
Cea mai mare jignire pentru omul de stânga, făcut iar nu născut, este să fie considerat prost, ori să-l contrazici. Înseamnă că îl consideri prost. Refuzând realitatea că el este doar un megafon, consideră că ceea ce susţine îi aparţine. A-l contrazice înseamnă a-i pune la îndoială inteligenţa şi personalitatea, a te da „mai mare” şi „mai deştept”. Rănit în amorul propriu, el ajunge să te deteste ori chiar să te urască, pentru că l-ai jignit, în fapt, prin sensibilitatea exagerată faţă de aprecierea propriei judecăţi. Un asemenea individ se dovedeşte imatur şi infantiloid. Lui şi întregii categorii pe care o reprezintă i se potriveşte diagnosticul lui Huizinga, ce sesiza „fenomene îngrijorătoare ale vieţii sociale”, printre care şi atitudini în care „omul de astăzi se comportă după unităţi de măsură ale vârstei pubertăţii sau a celei a copilăriei” şi care fac ca „viaţa cotidiană a societăţii (să fie) dominată de puerilism” (Homo ludens, 310-311).
Cu o aplicaţie şi mai potrivită situaţiei de manipulare a naivităţii unei părţi a publicului elector de către specialiştii acesteia vine psihanalistul Vasile Dem Zamfirescu. Acesta afirma, în plin regim comunist, părând că nu se referă la acesta, că există societăţi care „infantilizează adulţii în proporţii de masă, îi menţin şi readuc în fazele revolute ale copilăriei”, aceştia devenind „unelte docile ale manipulatorilor” (Zamfirescu, Etică şi psihanaliză, 167).
De aici derivă un mare pericol pentru viitorul unor ţări şi pentru soarta democraţiei, pentru că aceşti adulţi infantilizaţi şi „unelte ale manipulatorilor” au drept de vot. Prin exercitarea acestuia într-o pretinsă „cunoştinţă de sine” ei pot aduce la putere pe aceşti manipulatori, făcând rău ţării şi restului populaţiei. Degeaba votează aceasta contra manipulatorilor şi încearcă, la nivel individual, să le deschidă ochii celorlalţi asupra periculozităţii aducerii lor la putere.
Între cele două categorii de opţiuni şi alegători, raportate la factorul de risc reprezentat de manipulatori, apare o ruptură ce slăbeşte însăşi unitatea naţiunii. Patapievici a identificat-o la noi cu perioada ce a urmat revoluţiei din 1989. Atunci a avut loc ruptura poporului în mai multe populaţii distincte, care de atunci se recuză şi se acuză reciproc, ajungând în unele momente să se încaiere între ele, să se urască, ura durând o bună bucată de timp (Patapievici, 226). Sentinţa sa pare una deosebit de dură, şocând simţul comun al solidarităţii naţionale şi atrăgând asupra autorului oprobrii aproape generale. „Poporul român a ieşit din comunism dezbinat în unităţi adverse”, arată el, iar „românii s-au trezit mai diferiţi între ei decât oamenii unor naţii diferite” (Patapievici, 237). Vinovaţi de această situaţie sunt politicienii, dar şi formatorii de opinie, ce au învrăjbit populaţia, instigând pe cei cu vederi de stânga împotriva celor cu orientări de dreapta, o categorie socială contra alteia, ca în primii ani de comunism.
Cei proveniţi din mass-media comunistă erau bine rodaţi, dotaţi cu întregul arsenal de tactici diversioniste şi de cultivare a vrajbei între oameni. Nu întâmplător unele mijloace media au fost acuzate că, prin instigările provocate constant, comit un atentat la siguranţa naţională şi doar invocarea frauduloasă a legii, a libertăţii presei etc. le-a salvat de la închidere. În orice caz, prin slăbirea coeziunii sociale au provocat şi o slăbire a unităţii naţionale, demonstrată de plecarea multor români în străinătate, în afara motivaţiei pecuniare ori a locului de muncă.
Slăbirea coeziunii sociale a fost amplificată şi de aşa-zisa protecţie socială a celor defavorizaţi, practicată de statul asistenţial. În numele solidarităţii sociale, au fost ajutaţi cei nevoiaşi prin eforturile celorlalţi. Nu s-a ţinut cont că, dacă se depăşeşte măsura, se stimulează nemunca şi parazitismul.
S-a început cu ajutorul acordat familiilor cu mulţi copii şi cu un venit net pe persoană sub un anumit nivel, până la atingerea unui venit minim garantat. Acest ajutor a încurajat pe unul din părinţi, iar adesea pe amândoi, să se lase de serviciu, dacă îl aveau sau să nu mai caute, dacă n-aveau, şi i-a obişnuit să trăiască din aceste pomeni ale statului. Doar atunci când acestea nu acopereau necesităţile minime recurgeau (şi recurg) la expediente, precum munci ocazionale „la negru”.
Au urmat salariile compensatorii pentru cei concediaţi ori care renunţau benevol la locul de muncă în întreprinderile ce efectuau reduceri de personal ori erau în pragul falimentului. Mulţi s-au lăcomit la sumele aparent mari oferite celor ce făceau acest pas sinucigaş.
În al treilea rând s-au acordat ajutoare de şomaj, normale într-o ţară revenită la capitalism, dar care, intercalate cu încadrări temporare plătite prin salarii, se pot prelungi indefinit în cazul neurmării sistematice a intențiilor reale de încadrare. Au urmat ajutoarele pentru handicapaţi, o adevărată povară pentru bugetul asigurărilor sociale, câtă vreme un număr imens de oameni şi-au descoperit „dizabilităţi” de care de-abia au ştiut până atunci. Un adevărat val de bolnavi închipuiţi a făcut presiuni de toate felurile asupra comisiilor medicale de expertizare a capacităţii de muncă, pentru a obţine pensiile de handicapaţi.
Prin asemenea măsuri s-a cultivat delăsarea, lenea şi condiţionarea acordării ajutoarelor de un anumit comportament electoral, alegătorii fiind practic mituiţi ori pedepsiţi pentru opţiunile lor. În numele solidarităţii sociale, partidele de stânga, îndeosebi, au corupt electoratul cu aceste ajutoare sociale.
Mai grav este că o mulţime de indivizi, dependenţi de ajutoarele sociale de toate felurile, au ajuns să se mulţumească cu ele, trăind la limita mizeriei, în loc să muncească şi, cum am mai precizat, angajându-se pe scurte perioade, doar când nu mai pot.
S-a degradat, ca atare, spiritul lucrativ al populaţiei şi a scăzut simţul demnităţii de a nu accepta pomeni, din partea oricui ar veni. S-a dezvoltat tupeul de a pretinde ceea ce poţi face singur, cum ar fi curăţarea de nămol a propriei locuinţe după inundaţii ori a curţii de nămeţii de zăpadă.
Citiți și:
Concepte geniale de supravieţuire naţională în era globalizării
Renaşterea României
Prof. Avram Fițiu: «Să faci milogi ai statului 9 milioane de români este un act de trădare naţională!»” – Politicienii și distrugerea țărănimii române
yogaesoteric
5 iulie 2019