Despre tainele albinăritului, cu terapeutul Ion Bobescu din Suştra, Timiş

„Suntem legaţi de albine cu nişte fire nevăzute şi magice”

Reporter:
Pe lângă ştiinţa vindecării cu plante, sunteţi şi un renumit prisăcar, mare specialist în albine. Ce v-a determinat să vi le faceţi tovarăşe de viaţă? Există un mister care v-a fermecat?

Ion Bobescu: Viaţa albinelor este cu adevărat fascinantă. Noi ştim despre ele destul de multe, dar cu siguranţă că nu ştim totul. E suficient să le urmăreşti o zi din viaţă ca să devii captiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care o mâncăm e adunată cu multe riscuri şi trudă, iar valoarea ei pentru sănătate este inestimabilă.

Rep:
Cum arată o zi din viaţa lor?

I.B.: O zi în stup începe diferit, în funcţie de vreme şi anotimp. Dacă vremea este bună, de dimineaţă pleacă mai întâi doar cercetaşele să caute flori. Dacă nu se întorc cu veşti bune, culegătoarele nu pleacă. În fiecare dimineaţă, circa 100 de albine tinere, viguroase, îşi umplu burţile cu miere, un fel de merinde pentru drum, şi pleacă să caute hrană. Se întorc apoi în stup, într-un soi de ring de dans, unde încep să se bâţâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac mişcări aparent ciudate. De fapt, ringul de dans este… o sală de conferinţe şi prin acest dans cercetaşele comunică cu celelalte albine. Cercetătorul Karl von Frisch a luat Premiul Nobel pentru că a tradus în termenii noştri ceea ce comunică albinele prin acel dans. În funcţie de paşii pe care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetaşa transmite stupului informaţii extrem de precise. De exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim, înseamnă că sursa de cules este departe şi este nevoie de multe bătăi din aripi pentru a ajunge la ea. Se poate şi calcula exact distanţa, în funcţie de numărul mişcărilor făcute de cercetaşă. Apoi, bisectoarea unghiului pe care se mişcă ea este un raport între răsăritul soarelui, poziţia lui în acel moment şi locul unde se află plantele! Von Frisch explică detaliat toate lucrurile astea în cartea sa, arată că albinele au un anumit limbaj prin care îşi transmit cu precizie toată informaţia – distanţa până la flori, calitatea lor, locul exact. La sfârşitul dansului, cercetaşele le oferă să guste celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci se ia decizia de a pleca la cules sau nu, şi începe o zi de muncă.

Rep:
După o viaţă trăită împreună, se creează o relaţie de ataşament între albine şi om?

I.B.: Albinele trăiesc prea puţin pentru a avea timpul de a se ataşa emoţional, în jur de 40 de zile, totuşi am văzut câteva situaţii care spun multe despre sentimentele lor. De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învăţării zborului era să cadă de pe scândurica din faţa stupului unde exersa. Şi atunci am văzut cum una dintre gărzi (albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a mers, l-a ridicat de unde căzuse şi s-a întors la postul său. M-a impresionat gestul acesta de afecţiune dintre două gâze. Stupul este conceput în zilele noastre după cum a crezut omul, cu o uşă la nivelul solului, dar albinele aveau, de fapt, uşa deasupra, pe acoperiş. În mod obişnuit, ele îşi făceau casa în scorburi sau peşteri. Oricum, solidaritatea albinelor este ceea ce impresionează cel mai mult. Ele îşi apără stupul cu preţul vieţii, pentru că o înţepătură a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar şi atunci când mor de moarte bună, când simt că li se apropie sfârşitul, ele zboară departe de stup şi mor printre florile din care au cules toată viaţa, ca să nu împovăreze stupina cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele şi mâncarea nu ajunge, ultima picătura de miere îi este oferită reginei. Ea moare ultima în stup.

Rep:
Albinele aflate în acelaşi stup au „meserii” diferite…

I.B.: Da, rolurile lor sunt foarte bine delimitate. De exemplu, chiar şi albinele culegătoare sunt împărţite, la rândul lor, în culegătoare de nectar, albine culegătoare de polen sau de propolis. Există apoi albine sacagii, care aduc apă în stupi, atunci când nu este destul nectar, sau albine sanitar, care nu fac altceva toată ziua decât să aibă grijă de curăţenia şi sănătatea stupului. Albinele gardieni sunt cele care păzesc intrarea sau urdinişul şi nu lasă să pătrundă în stup decât albinele care au acelaşi miros. Apoi, există albinele din garda reginei, care o însoţesc pe aceasta oriunde şi au grijă în permanenţă de ea, şi mai sunt şi albinele-doici, care au rolul de a hrăni regina. Deşi pare incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte bine structurată şi duc o viaţă foarte virtuoasă, de la care şi noi, oamenii, am avea de învăţat.

Rep:
Dacă sunt atât de virtuoase, de ce acceptă trântorii?

I.B.: Trântorii sunt necesari pentru reproducere şi sunt toleraţi şi după aceea, în funcţie de bogăţia stupinei. Dacă stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existenţa trântorilor şi se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i avea.

Rep:
Se ştie că dacii erau mari albinari. Mierea lor era renumită în Antichitate. Există informaţii legate de această îndeletnicire a lor?

I.B.: Asta este ceva foarte interesant! Deşi apicultura acum s-a modernizat, înainte cu mii de ani dacii aveau nişte tehnici uimitoare! Herodot spunea în scrierile sale că prin plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea, din cauza numeroaselor roiuri de albine. Dacii recoltau mierea de la albinele sălbatice atât de abil, încât nu pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup ce trăia într-o scorbură. Pe atunci existau „bârcarii” sau „vânătorii de stupi”. Aceştia aveau un corn de bou cu un dop la capătul ascuţit, găurit cât să iasă o albină pe acolo. Puneau în scobitura largă fagure cu miere şi aşteptau să vină albinele să se aşeze pe el. Atunci bârcarii le prindeau în corn. Aveau asupra lor o punguţă din piele de berbec, în care ţineau făină. Luau un pic din ea, o presărau pe vârful subţire al cornului, după care scoteau dopul. Prima albină care ieşea se umplea de acea făină albă. Era albă ca un fulg de nea. Dacă, în mod obişnuit, albina nu o prea poţi vedea, aia albă, plină de făină, strălucea! Şi mergea bârcarul pe direcţia zborului ei o mie de paşi, să zicem. Apoi iar mai lăsa o albină să iasă, o ungea cu făină, şi mai făcea o mie de paşi. În felul ăsta, din aproape în aproape, albinele îl conduceau pe bârcar la stupul lor din pădure, pe care altfel era foarte greu să îl găsească. Asta era tehnica de aflare a locaţiei, dar aveau şi tehnici ingenioase de recoltare a mierii din stup. În aşa fel procedau, că tăiau fagurii cu scorbură cu tot, fără să se piardă nimic, în timp ce albinele erau adormite cu fumul unei ciuperci speciale. Ce să vă spun… Albinăritul este o preocupare de o complexitate fantastică… Am şase meserii cu diplomă, dar niciuna dintre ele nu se apropie nici măcar zece la sută de intensitatea apiculturii. Este o meserie paradoxală: eminamente intelectuală, dar care poate să fie făcută şi de cineva fără carte. O meserie deosebit de complexă, care cere multă energie mentală.

Rep:
De ce oamenii nu îşi pot lua singuri polenul de la flori şi recurg la cel adunat de albine?

I.B.: Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe pământ, conţine 200 de tipuri de enzime, vitamine, fibre, practic, este cel mai complex aliment existent! Polenul florilor conţine, de fapt, nişte sâmburi atât de mici, încât noi nu îi putem vedea cu ochiul liber. Şi aceşti sâmburi sunt atât de tari, încât pot rezista în pământ sau în turbării milioane de ani. De aceea geologii, dacă vor să vadă ce a fost într-un anumit sol în urmă cu 10 milioane de ani, analizează ce sâmburi din polen sunt existenţi în acel sol. Dacă oamenii ar mânca polenul direct, acei sâmburi nu pot fi asimilaţi de organismul nostru, nu se desfac. În schimb, albinele, când pun polenul la păstrare pe rame, îl înmoaie mai întâi cu saliva lor, sau mai bine-zis cu nişte enzime digestive şi îl tasează bine cu capul. Din fericire pentru noi, acele enzime sunt atât de puternice încât topesc sâmburii din polen şi îi fac asimilabili pentru corpul nostru. În felul acesta, avem acces la ceea ce este în interiorul lor – amigdalina sau caisina, cu vitamina B17, cel mai puternic antitumoral cunoscut. Vedeţi, flori, albine sau oameni, suntem cu toţii legaţi unii de alţii cu nişte fire nevăzute, magice.

Citiți și:

Albinele pot să ne învețe adevărata democrație, care există deja în stup

Propolisul – minunea vindecătoare ce ne este dăruită de albine

Alimente miracol

yogaesoteric
12 septembrie 2016