Desțărarea și uitarea de neam

Popoarele și provocarea marii migrații

Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de 30 de ani.

Când cineva pleacă într-o călătorie, își împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce, în fugă, printre altele, și o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei „lucruri” foarte speciale: locul, casa și neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să știe, în sufletul său și, după ce va fi ajuns la destinație, el va despacheta mereu și mereu „lucrurile” acestea, pe care treptat, treptat nu mai are pe unde să le așeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul.

Teoria migrației este o teorie indiferentă la fenomenul numit „țară”. Mai toate teoriile migrației au drept unitate de analiză migrantul însuși și aria sa de mișcare, numită zonă de migrațiune sau de circulație migratorie. În această prezentare, țările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) și zone de destinație. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migrației, numite țări, adică la țara de origine și țara de destinație, fenomenul migrației are un alt înțeles. Țara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii, în cele de pe urmă.

Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește, în acest caz, dez-țărare, adică despărțire de țară cu țară cu tot, plecare în lume cu țara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție. Aceasta este o față a dramei desțăratului. Pentru țara de origine, desțăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Țara este față de desțărat aidoma celui ce-a primit talantul și n-a reușit să-l înmulțească, n-a dobândit nimic cu talantul acela și nu numai că nu l-a înmulțit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obștească.

Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de 30 de ani. Ei vor fi obligați să dea socoteală în fața stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulțească, dar nu s-au dovedit vrednici și mai mult au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au „cheltuit” suflete de la Dumnezeu, cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinți n-au fost de-adevăratelea niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulțire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România politică postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic și a risipit o țară, chiar și numai după măsura acestui fenomen al desțărării. Proporția desțărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare. Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane București, în vederea unor programe culturale pentru migranții români din Spania și Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporția demografică a fenomenului și dimensiunile lui economice, sociale și spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin) ni se prezintă o ierarhie a țărilor primitoare de imigranți, Statele Unite aflându-se pe prima poziție, Franța pe poziția a cincea (între țările vest-europene doar Franța și Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara țărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan și Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara granițelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranții reprezintă circa 2,5% din populația lumii ” („Migration and Globalization” – Migrație și globalizare).

Per ansamblu situația nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situația este alarmantă. Pentru România emigrarea sau migrația pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieței forței de muncă și al comunității de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu elaborat de remarcabilul demograf român, profesorul Vasile Ghețău, „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală și prin migrație („Declinul demografic și viitorul populației României – O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21”, Editura Alpha MDN, 2007). Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. Astăzi, proporția desțăraților depășește 4-5 milioane de suflete risipite.

În cazul României, așadar, situația este cu totul agravată, căci aici pierderea de populație datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri și acoperind ocupații vitale pentru echilibrul spațiului colectiv de viață al întregii țări. Conectările migraționale dintre economiile rurale și piețele internațional-urbane ale forței de muncă arată o fațetă neașteptată a situației.

Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitențelor (sumele de bani trimiși spre țările de origine de către migranții pentru muncă) și pe impulsul spre dezvoltare al acestora în țările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acționează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migrația acționează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni și energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populație dezavantajată etc. Efectul migrației este o decapitalizare genealogică a țărilor de origine, a Estului în favoarea Vestului.

Guvernele din lumile a doua și a treia agreează, totuși, alternativa migraționistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanților, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migrație la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaționale, care fac din spațiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neașezat: toate spațiile, toate ariile civilizaționale sunt cuprinse de marea migrație. O imensă maree de populații îneacă vechea geografie, preschimbând planeta într-un lac demografic uriaș, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul așezat etc., adică tocmai cadrele tradiționale de valorificare a capitalului genealogic, nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare și enormă nemulțumire. Populații uriașe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral și politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă”, fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România și Ucraina (lovită între timp de efectul devastator al unui război geopolitic) sunt țările în care populația înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulți decât cei care vin și numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Bilanțul demografic al României, de pildă, este sistematic negativ pentru toată durata tranziției. Iată tabloul cernit al acestui bilanț, la 30 de ani de integrare în noua ordine postcomunistă și, din păcate, postnațională: Bilanțul demografic, precum se știe, ne informează asupra raportului dintre cele două mari secvențe procesuale, aceea a intrărilor (nou născuți + imigranți) și aceea a ieșirilor (emigranți + decese). Prin urmare, România pierde substanță. Cei ce ies din masa etno-demografică a românității depășesc net proporția celor ce intră, astfel că vreme de 30 de ani, pe toată durata tranziției, România a continuat să piardă substanță etno-demografică. Fenomenul este generalizat (excepție face doar regiunea de nord-est a României, unde bilanțul înregistrează și valori pozitive în curgerea celor 30 de ani ai tranziției).

Pentru dimensiunile social-economice ale bilanțului demografic se vor pronunța economiștii, pentru cele sociale s-au pronunțat sociologii, pentru cele spirituale ar fi cazul să se pronunțe noologia, știința ordinii spirituale a lumii. O țară este parte a unei ordini spirituale, pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viața după neamuri și nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri și de limbi. De la această promiscuitate, Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuității lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceștia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalțe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri, de cuvinte și de acțiuni comune, pe care le numim popoare.

Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de același neam. Popoarele sunt creația lui Dumnezeu. Pe cale de consecință, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel și de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi, sub termenul înșelător și amăgitor de globalizare.

Teoria raportării la spațiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migrație, și anume acela al deformării spațiilor cognitive. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea și durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieței locale (naționale) a forței de muncă. Prin extensie, putem socoti că atunci când emigrarea depășește un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporția fertilității etc). Deformările însă pot atinge și harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărții cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soții /soțiile rămase acasă, copiii etc).

Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor și al soțiilor-mame sau al soților-tați. Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea „remigrației” (termenul are utilizări ambivalente, dar nu e locul să le discutăm aici), adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spațiului la cei rămași și la cei plecați, angoasele sau spaimele celor plecați și ale celor rămași. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufletești ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta, am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta și măsura: temerile legate de migrație (la cei plecați și la cei rămași), angoasele pe tipuri: angoasa în fața bătrâneții, angoasa în fața străinătății, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în țara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în țara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spațiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta țării și a Europei (ca spațiu al migrației) sub forma unei hărți marcate de angoase și speranțe, ca pe o hartă emică prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală.

Tot la fel, în privința hărții patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă, ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm și viitorul etno-politic și etno-spiritual al unei națiuni și al unui stat, constituindu-se, iată, ca o hartă sau un instrument al „profeției etno-sociologice”. Harta migrației românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desțărare, nu de simplă migrațiune, ci de masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanții știu ori nu știu faptul acesta, este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacția guvernanților lipsește ne îndrumă să credem că aceștia nu au sensibilitatea țării.

Să nu se vadă desțărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit președinția României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureștiului? Și dacă ar fi așa, oare n-ar fi de așteptat să fie vaier mare acolo de unde țara nu se mai vede? Iată întrebarea. Toate acestea sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor, pe care ar urma să le cerceteze în adâncime ecogenia și noologia popoarelor. Unele dintre mecanismele care conduc spre un asemenea efect sunt uitarea de-a doua și ruptura clasei politice de ideea de neam. Vom lămuri (anticipăm sesizând doar că subtilizarea manualului de istoria românilor în strategia didactică a școlii românești arată cât de adâncă este ruptura dintre cei ce se perindă în guvernele postdecembriste și poporul peste care superfetează cu efecte devastatoare de peste 30 de ani).

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române

Citiți și:
Avertismentul grav al profesorului Ilie Bădescu: România a intrat într-o iarnă demografică pe o durată impredictibilă
Dezastrul guvernărilor PSD-PNL: Populația României scade cu un milion de locuitori la fiecare 10 ani

yogaesoteric
31 martie 2024