Dincolo de aparențe, este evident că Uniunea Europeană este deja vârful de lance pentru instaurarea sinistrei „Noi Ordini Mondiale“ (III)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 

Primele două părți ale acestui articol au fost consacrate dedesubturilor secrete ale crizei de sistem ce a devenit globală. Am urmărit, în felul acesta, să depistăm mecanismele economico-financiare nebănuite ce se află la baza crizei, numind, rând pe rând, complotiştii și beneficiarii colapsului financiar, și totodată am deconspirat agendă politică secretă subiacentă ce a fost necesară instrumentării acestui haos economic plănuit, haos ce a început să fie orchestrat din umbră pe la mijlocul anului 2007 și al cărui deznodământ pare să aibă un iz de prăbușire economică totală sau chiar de conflict armat internațional de foarte mare amploare.

În anii ’50 ai secolului trecut, Jean Monnet, agentul oficial de la Paris al bancherului J.P. Morgan, unul dintre „părinții“ fondatori ai Uniunii Europene (UE) a declarat: „Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află într-o stare de acută necesitate, iar necesitatea nu apare decât în situațiile de criză“. Actualitatea recentă îi dă dreptate: integrarea europeană nu a „progresat“ niciodată în sfera economică și politică atât de mult cât a „progresat“ în perioada acestei crize. Așadar, de la 1957, anul semnării Tratatului de la Roma, care este totodată actul de naștere al Comunității Europene, și până în prezent, bizara construcție europeană nu a „progresat“ niciodată atât de mult.

Înființarea acestui stat federal european, ce a fost plănuită și finanțată de către elita financiară anglo-saxonă a aşa-zişilor „iluminaţi“ și de către ideologii mondialiști din cadrul grupării Council on Foreign Relations (CFR), și după aceea instaurarea lui de către tehnocrați francmasoni avangardiști precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră, s-ar părea, în faza de consolidare. În vreme ce sunt stabilite în culise fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă, rând pe rând.

Pe de o parte, UE își arată destul de repede adevărata față, respectiv chipul sinistru, aproape criptofascist al unui stat european deja anti-democratic și neoliberal. Pe de altă parte, adevărații „stăpâni ai lumii“, aşa-zişii „iluminaţi“, operează din umbră, şi nici măcar nu se mai chinuie să disimuleze: banca Goldman Sachs ocupă avanposturile strategice ale eșichierului politico-economic (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană (BCE), în vreme ce fondurile speculative destabilizează economia, iar FMI contribuie de zor la munca de distrugere mascată a statelor și a popoarelor (prinse deja în capcana insidioasă a datoriei acaparatoare) prin intermediul unor viclene măsuri de austeritate, din ce în ce mai severe.

Apariţia limbii noi, orwelliene (newspeak), antidotul ridicol al euroscepticismului

Dat fiind faptul că „identitatea europeană“ este un concept artificial ce nu se bazează pe niciun fel de moștenire culturală sau socială, aceasta face să fie cât se poate de stranie proclamarea ori autodeclararea cetățenilor acestui continent ca fiind „europeni“. De la adoptarea ilegală a Constituției europene de către Franța pe 29 mai 2005, toţi cetățenii sunt somați să se identifice afectiv cu o hârțoagă, respectiv Constituția europeană, care este menită să le substituie integral sentimentele naționale, respectiv identitatea națională, patriotismul și atașamentul patriotic față de țară, față de zonă, față de orașul în care fiecare locuiește.

Inspirându-se din tehnicile de marketing, care sunt deja demne de marca junk food (mâncare procesată industrial, de foarte proastă calitate) care conține un „m“ galben (McDonalds), strania mașină birocratică europeană a creat ceea ce se numeşte Programul Erasmus în 1987, cu scopul de le a insufla un sentiment de apartenență europeană tinerilor din națiunile Europei, viitori cetățeni ai bizarului imperiu european.

Programul Erasmus ar putea fi un „happy meal“ al tinerilor europeni, dacă nu ar satisface în realitate doar „pofta“ de putere ale plutocraților mondialiști ce acţionează din umbră. În ciuda acestor eforturi disperate de finanțare, chiar și generația Erasmus are o mulțime de dificultăți în a înțelege și a defini substanța „identității europene“. De fapt, dincolo de aparenţe, „identitatea europeană“ nu este definită în nicio constituție și în niciun tratat.

Pentru a întări aderarea la proiectul european și pentru a șterge sentimentul anticomunitar, tehnocrații se sprijină actualmente pe un buget de „comunicare“ de 213 milioane de euro, la care trebuie să adauge mai multe sute de milioane de euro ce sunt destinate campaniilor furibunde de presă și relațiilor publice. Aceste eforturi imense de propagandă vizează, înainte de toate, manipularea cuvintelor pentru „eurofilizarea“ maselor, pentru neutralizarea oricărei opoziții și pentru paralizarea tuturor criticilor îndreptăţite, desigur, toate acestea cu complicitatea evidentă a mass-media.

Însă, la o privire mai atentă, toate aceste exprimări verbale „europene“ se dovedesc a fi deja tributare unui limbaj de lemn ce este menit să înțepenească ori să direcționeze cu neruşinare gândirea, și iată că fac din vorbitori niște handicapați conceptual ce se exprimă folosind ciudate sau hilare sintagme precum „forțe vii“, „opinie publică“, „fractură socială“.

Referitor la acest subiect, răposatul sociolog Pierre Bourdieu le categorisea, pe bună dreptate, drept niște expresii în mod evident „nedeterminate semantic, banalizate și lustruite de uzura evidentă a unei folosiri automate, care funcționează întocmai precum formulele magice“.

Începând din 1948, autorul englez George Orwell profețea, după modelul cărții sale intitulate „1984“, apariția unui cumplit regim totalitar, care era menit să controleze în mod tiranic masele prin aplicarea următoarelor rețete: televizorul mai mereu aprins, o istorie revizuită în mod viclean şi aproape în permanență, în funcție de interesele criptice, ideologice și politice, ale momentului, condamnarea promptă şi nemiloasă a celor care îndrăznesc să aibă o altă opinie, diabolizarea îndârjită a opozanților, pentru a impune astfel cât mai repede refuzul realității și al dezbaterii creatoare, precum și manipularea atentă a vorbirii şi a gândirii prin intermediul unei veritabile „limbi de lemn“, numită de către George Orwell „newspeak“ (termen compus scornit de scriitorul englez, care s-ar putea transpune în româneşte prin alăturarea agramată „nouspune“ sau „nouvorbi“, sau „nougrăi“), care este caracterizată de „corectitudine politică“ şi este menită să înlocuiască „limba învechită“ („oldspeak“, care în româneşte ar putea suna „vechispune“ sau „vechivorbi“, sau „vechigrăi“).

„Limba nouă“ orwelliană (newspeak) este destinată să facă aproape imposibilă orice exprimare critică la adresa viziunii dominante a sistemului, și tocmai de aceea folosește mai multe artificii stranii. Înainte de toate, sunt acele sintagme şi cuvinte „semnal“ ce exprimă ideologia oficială și care indică apartenența la clasa dominantă a celui care le folosește. Printre acestea se află cuvinte, termeni şi expresii semnificative precum „pluralitate“, „diversitate“, „guvernare“, „deschidere“, „restructurare“, „reformă“, „liberă circulaţie“, „globalizare“, „criză economică mondială“, „fermieri“, „disponibilizare“, „aliniere la standardele europene“, „platformă europeană de dezvoltare“, „acquis comunitar“, „europarlamentar“, „fonduri europene“, „directive europene“, „aderare necondiţionată la normele şi standardele europene“, „cetăţenie activă“, „dezvoltare durabilă“, „economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate“ etc. etc. După aceea, există anumite cuvinte tabu care corespund unor concepte pe care ideologia dominantă se străduiește din răsputeri să le elimine, cum ar fi, spre exemplu, „popor“, „națiune“, „patrie“, „graniță“, „tradiție“, „civilizație“, „identitate“, „rasă“, „autoritate“, „ordine“, „normalitate“. Merită să mai menționăm, de asemenea, și folosirea masivă, am putea spune, a acestei „limbi noi“ prin utilizarea unor termeni-fetiș, al căror sens a fost denaturat, printre care enumerăm: „minitratat“, „democrație“, „cetățean“, „valoare“… Și, în sfârșit, trebuie să mai amintim aici și recurgerea stereotipă, recursivă şi agresivă la termeni descalificanţi şi la „cuvinte stigmatizante“, care sunt menite să impună refuzul insidios al realităților care contravin propagandei oficiale, al dialogului firesc și al dezbaterii de idei, cum ar fi: „eurofob“, „terorist“, „conspiraționist“, „complotist“, „extremist“, „xenofob“, „demagog“, „naționalist“, „populist“, care le sunt adresate prompt şi cu „generozitate“ mai ales opozanților.

Astfel, în virtutea acestei „limbi noi“, toţi cetățenii francezi ce au votat cu un „NU“ ferm la referendumul cu privire la proiectul de Constituție europeană reprezintă doar Franța „înapoiată“. Atunci când Cecilia Malmström, comisarul însărcinat cu probleme interne, a luat cuvântul în luna ianuarie 2013 cu privire la alegerea unui mare număr de deputați critici față de UE în cadrul Parlamentului european în 2014, aceasta a abuzat practic de „limba de lemn europeană“, vorbind despre ceea ce ea numea „extremismul violent“ din Europa, despre „fundamentalismul religios“, despre „xenofobia“ sau despre „extremismul de dreapta ori de stânga“. Toate acestea ar constitui, după cum susţine ea, o amenințare pentru securitatea europenilor.

Tot cam în același registru, comisara a argumentat că „nu vom învinge extremismul violent dacă trecem cu vederea propaganda populistă și demagogică ce constituie baza violenței ce există în Europa. Niciodată de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, forțele extremiste și populiste nu au avut atât de multă influență asupra parlamentelor naționale“.

Cuvântul „popor“, un cuvânt tabu, nu apare decât o singură dată în tratatul consolidat care a rezultat în urma negocierilor de la Lisabona. De fapt, tehnocrații de la Bruxelles nu agreează exprimarea colectivă a popoarelor, preferând să folosească conceptul individual de „cetățean“. Cuvintele „identitate“ și „națiune“ sunt, de asemenea, pur şi simplu evacuate din vocabularul european, întrucât UE este deja o mașină de norma(liza)re, și deci de eradicare a particularităților naționale.

În ceea ce privește cuvintele-fetiș ale tehnocraților, merită să menționăm termenul „minitratat“. De fapt, acolo este vorba despre o maxi-Constituție, respectiv Tratatul de la Lisabona, care a permis reluarea textelor Constituției europene ce au fost respinse de către poporul francez și de către poporul olandez. De fapt, vocabularul instituțiilor europene și procesul de decizie sunt deja niște aspecte absconse, aproape de neînțeles pentru muritorii de rând: Guvernul european poartă numele de „Comisie“, „Consiliul de miniștri“ nu este un Guvern, ci o cameră a Parlamentului, iar Parlamentul nu este, în fond, altceva decât o cameră ce este dublată de o agenție de norma(liza)re.

Exceptând o minoritate din mass-media conservatoare britanică, marea majoritate a mijloacelor de informare în masă europene, complezente sau complice, folosesc deja cu neruşinare această limbă de lemn orwelliană, fără a-și pune niciodată niciun fel de problemă.

Ceea ce este și mai grav este că, în materie de informare și de dezbatere cu privire la subiectul Uniunii Europene, o parte am putea spune covârșitoare a mass-media nu își mai face deloc treaba.  

Recent, Emily Bell, profesoară la școala de jurnalism din cadrul Univerității Columbia din New York, a explicat: „Încrederea în jurnaliști se măsoară întotdeauna în timp pe baza capacității lor de a-și recunoaște cu sinceritate propriile erori și de a se deschide prompt dezbaterilor“.

Atunci când vine vorba despre UE, analizele sunt în mod sistematic trunchiate. Propaganda furibundă de la Bruxelles este reluată fără nicio altă formă de proces, jurnaliștii fiind aproape incapabili să-și recunoască rătăcirea, iar dezbaterile sunt, am putea spune, inexistente. Cu câteva excepții, bilanțul jurnaliștilor este, la modul global vorbind, absolut catastrofal.

De fapt, criza profundă ce afectează sectorul mass-media este, în mod evident, în beneficiul capilor ierarhiei europene. Recentele bulversări tehnologice au scăzut dramatic marjele și au afectat considerabil profiturile marilor grupuri mediatice. Cei care investesc în mass-media nu mai așteaptă o retribuție financiară imediată, ci caută pur şi simplu să dobândească o cât mai mare putere și influență.

Din mijloace de informare, ele au devenit medii de influență ascunsă și prescriptori de opinie. Cel mai adesea, ei nu mai caută să ajute la decriptarea realului, ci lucrează doar pentru a-i face pe oameni să adopte o realitate bizară, care nu mai are niciun fel de substanță. Mass-media nu mai are aproape deloc un mesaj, ci recurge cu abilitate la minciună. Mass-media nu mai este aproape deloc acum un ecran pe care se derulează imagini din realitate, ci a devenit, mai degrabă, ceva care pur şi simplu ecranează realitatea.

O stranie armată de (con)trolli pentru războiul virtual împotriva euroscepticilor

Pentru a contracara într-un mod viclean euroscepticismul ce este în creştere pe internet, dat fiind faptul că internetul este singurul mijloc de informare pe care nu îl controlează integral, tehnocrații de la Bruxelles s-au dotat deja cu un aşa-zis program de „analiză calitativă a mass-media“ și cu mijloace insidioase de „supraveghere a opiniei publice“ pe internet.

Este vorba, de fapt, despre o celulă secretă de ripostă ce este compusă dintr-o armată de (con)trolli, ce sunt nişte agenți secreţi (bine plătiţi!) de influență infiltrați pe internet. Documentele interne ce sunt confidenţiale ale acestui program viclean precizează: „Agenţii instituționali ai Parlamentului European trebuie să aibă capacitatea de a acționa cât mai rapid, într-un mod pertinent și la țintă, în mod anonim, spre a influenţa în favoarea noastră conversațiile pe rețelele sociale.“

Documentele confidenţiale recomandă acordarea unei „atenții deosebite țărilor care au cunoscut o creștere alarmantă a euroscepticismului“, urmărindu-se, în felul acesta, impunerea în astfel de țări a unei atitudini și a unui comportament de tipul „pro-Europa“.

Din ce în ce mai multe măsuri liberticide

În afara internetului, măsurile insidioase ce au fost luate pentru contracararea nemulțumirii populare iau o turnură din ce în ce mai severă. Spania a fost deja lovită de aşa-zisa „cură“ de măsuri de o austeritate drastică, ce se traduc printr-o rată a șomajului de 26%. Ea a cunoscut deja primele manifestări de protest ale „mişcării indignaților“ (movimiento de los indignados), la Puerta del Sol, la Madrid, în luna mai 2011. În prezent, mișcările de protest și grevele sunt în mod feroce reprimate, într-o țară în care codul penal este deja unul dintre cele mai represive din Europa.

Iată că nu este deloc întâmplător că ministrul de interne al Spaniei, Jorge Fernández Díaz, a instrumentat de curând o întreagă serie de legi liberticide pentru a lupta – zice-se – împotriva „spiralei violenței“, a „grupărilor antisistem“ care folosesc „tehnici de gherilă urbană“. Este necesar – în viziunea sa – ca oamenii „să se teamă și mai mult de stat“, aceasta fiind justificarea aberantă pe care a oferit-o şi ministrul de interne al guvernului autonom catalan Felip Puig.

Violența fiind cel mai adesea un pretext, manevra vizează, de fapt, încadrarea rezistenței pasive sau active la scară mare la categoria „delict care aduce o gravă atingere autorității“. Cu o astfel de legislație stranie, orice persoană care merge la o manifestare a „indignaților“, ce este adesea organizată în ultimul moment și fără aprobarea autorităților, ar putea fi pedepsită să plătească amenzi sau chiar condamnată la închisoare.
În felul acesta, participarea la mobilizări de acest gen este în mod aspru pedepsită. Difuzarea pe internet și pe rețelele sociale a apelurilor de participare la astfel de manifestări ce sunt, chipurile, susceptibile să „amenințe ordinea publică“ este deja considerată ca fiind un „delict asimilabil participării la organizații criminale“.

Această atitudine în mod vădit totalitară se înscrie în linia ideologică bizară a programelor de pretinsă cercetare cu privire la „securitate și supraveghere“ ce au fost inițiate de către UE. Este vorba de mai bine de 190 de proiecte cu denumiri stranii (Tiramisu, Pandora, Lotus, Emphasis, Fidelity etc.) al căror obiectiv insidios este acela de a controla din ce în ce mai mult popoarele Europei. Exemplul cel mai emblematic este proiectul „Indect“ ce urmăreşte „detectarea automată“ şi descoperirea presupuselor amenințări și a aşa-ziselor situații periculoase, pornind de la simple imagini și de la sunete ce sunt captate în spațiul public, de la informații ce provin de pe internet şi care sunt menite să alerteze serviciile de poliție în cazuri ce sunt considerate, adesea după criterii arbitrare, periculoase. Mai precis spus, toate aceste cazuri se referă, de fapt, la persoane ce staționează pe stradă, la unele mișcări în mulțime, la mașini care merg mai încet, sau la apeluri pe rețelele sociale ce sunt considerate ciudate.

Actualmente, deoarece nu se rezumă să spioneze spațiul public, „Indect“ asigură „supravegherea automată și continuă a resurselor informatice publice cum ar fi site-urile web, anumite forumuri de discuții, rețelele P2P, sau sistemele informatice individuale“. Detectarea comportamentelor aşa-zis „anormale“ ce justifică măsurile de „combatere a criminalității“ sau a „terorismului“, acesta este laitmotivul – obsesiv – al acestui proiect ce a fost finanțat în proporție de 75% de către UE.

Printre numeroasele programe ce sunt finanțate de UE, mai menționăm programul „Arena“, care vizează crearea unui sistem mobil de supraveghere sau programul „Samurai“, care caută să garanteze „supravegherea promptă a comportamentelor suspecte și anormale cu ajutorul unei rețele de camere de luat vederi și a unor captori pentru o mai rapidă cunoaștere a situațiilor“, în aeroporturi și în spațiile publice.

Aceste programe stranii ridică deja numeroase întrebări, cu atât mai mult cu cât ele scapă oricărui control democratic și oricăror obiecții ce ar putea fi formulate din partea societății civile. „Reprezentanții societății civile, parlamentarii, întocmai ca și organizațiile ce sunt însărcinate cu respectarea libertăților civile și a libertăților fundamentale, între care și autoritățile de protejare a datelor, au fost lăsate deoparte“, ne atenționează existenţa unui raport ce a fost comandat de către Parlamentul European în 2010.

În spatele acestor proiecte se află cel mai adesea concerne multinaționale din sectorul de securitate și de apărare, precum grupul aeronautic franco-german EADS, Thales Frances sau Safran.
„Sunt în marea lor majoritate marile societăți de apărare, aceleași care au participat și la definitivarea Programului de cercetare europeană în materie de securitate și care sunt, totodată, principalii beneficiari ai fondurilor europene“, se afirmă în studiul de fațadă al Parlamentului european. Prin impunerea acestor legi liberticide și a programelor de supraveghere, UE le oferă în prezent popoarelor europene o schiță a programului său de securitate în mod evident nazist, care pare să se inspire direct din scrierile deja profetice ale lui Orwell.

A fost deja decernat premiul Nobel pentru război

Merită să ne amintim că, în 2012, premiul Nobel pentru „pace“ a fost decernat UE „pentru faptul de a fi contribuit mai bine de 6 decenii la promovarea păcii și a concilierii, a democraţiei şi a drepturilor omului în Europa“. Aceasta este o decizie care insultă și umilește totodată popoarele europene, ce sunt supuse din ce în ce mai mult austerității și abuzurilor nedemocratice, situații ce sunt decise chiar de către tehnocrații de la Bruxelles.

În opinia în mod evident bizară a lui Herman Van Rompuy, președinte al Consiliului european, și a lui José Manuel Barroso, președinte al Comisiei europene, primirea premiului Nobel este o „mare onoare“. Reacțiile de protest nu s-au lăsat, însă, așteptate. Astfel Nigel Farage, conducătorul Partidului Independenței din Regatul Unit (UKIP) a declarat cu mult curaj că: „Nu trebuie să fii foarte inteligent pentru a constata faptul că proiectul monedei europene unice a provocat o mare încrâncenare și chiar o divizare în rândul societății europene“.

Spania este deja în pragul falimentului. În Grecia, poporul este din ce în ce mai înfometat și s-ar putea spune că nu este săptămână în care să nu izbucnească noi manifestări de protest în capitalele europene împotriva „necuratei treimi“ a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Referindu-se la primirea premiului Nobel pentru pace de către UE, parlamentarul Martin Callanan a vorbit cu mult curaj despre o „glumă sinistră și retardată“, observând faptul că „premiul Nobel pentru pace a fost deja considerabil depreciat cu această ocazie, ca urmare a atribuirii nemeritate a acestuia președintelui american Barack Obama“.

În Franța, deputatul Nicolas Dupont-Aignan a fost cel care a remarcat că „această decizie nu este lipsită de cinism, știut fiind faptul că poporul norvegian a refuzat în două rânduri, prin Referendum, să se alăture Uniunii Europene. Totuși această decizie este atât de departe de realitate, încât am putea să credem că este vorba doar de o glumă proastă.“ Dupont-Aignan concluzionează, afirmând că „UE a provocat mari tensiuni și a redeschis răni pe care Europa păcii le închisese, impunând pe întregul Continent politici autoritare ce sunt, de fapt, decise de către tehnocrați nealeși prin vot democratic. Atunci când Angela Merkel este primită la Atena, într-o Grecie al cărei popor este prăbușit sub greutatea de nesuportat a unor măsuri ilegitime și criminale, ne mai putem, oare, gândi că pacea, progresul și fraternitatea progresează acum în Europa?“

Analistul Max Keiser este cel care a făcut o critică vitriolantă la adresa celor care au acordat premiul Nobel în anul 2012: „Această decernare ciudată reprezintă o încununare a unei veritabile mașinării. O mașinărie a ales o mașinărie. UE este deja o tehnocrație ce este guvernată de către nişte roboți care s-au asociat sistemului financiar corupt pentru a jecmăni tot ceea ce cetățenii mai posedă și pentru a oferi mai departe toate acestea Bruxelles-ului și bancherilor, dar mai ales Băncii Mondiale, Uniunii Europene și acestei ridicole «treimi necurate» a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Ceea ce se petrece este bizar, inacceptabil şi grotesc“.

Este ca și cum l-am premia apoi pe Frankenstein pentru faptul de a fi cel mai „frumos“ monstru ce a fost creat în cursul acestui an. Cui îi vom mai oferi premiul anul viitor? Max Keiser a adăugat, de altfel, cu perspicacitate, cu mult curaj și cu corectitudine, că premiul Nobel ar fi putut cel mai bine să-i revină lui Julian Assange, care este fondatorul WikiLeaks. „Faptul că nu Julian Assange a fost acela care a primit acest premiu va constitui o pată de neșters pentru Comitetul Nobel. Actualmente nimeni nu a făcut mai multe pentru pace decât Julian Assange, și el este cel care ar fi trebuit să primească premiul Nobel. Faptul că la ora actuală acest Comitet Nobel a devenit o banală mașinărie și că el se află în slujba tehnocrației europene este de-a dreptul revoltător şi rușinos“.

La vremea la care premiul Nobel nu devenise încă un instrument politic, acesta încă era folosit pentru aprecierea meritului și a compasiunii. Maica Tereza, laureată în 1979 și Martin Luther King, în 1964, sunt niște bune exemple de laureați care și-au consacrat întreaga viață unor cauze nobile.

În ceea ce privește UE, putem cu greu să vorbim despre o contribuție ce este adusă păcii. Înainte să distrugă frontierele, înainte să normalizeze și să centralizeze puterea, activitatea acestui organism face ca europenii să se ridice unii împotriva celorlalți. Irlanda se opune deja prezenței imigranților polonezi în Irlanda, iar România intră din ce în ce mai mult în conflict cu alte națiuni din cauza rromilor care au cetățenie română, în vreme ce națiunile din Nord nu mai doresc să plătească pentru națiunile din Sud, iar statele din Sud se simt umilite de către măsurile aberante de austeritate ce sunt cerute de către țările din Nord.

Dincolo de antagonismele comunitare ce sunt orchestrate abil de la Bruxelles, merită să ne amintim că UE este complice la moartea a 1,5 milioane de irakieni și a 40 de mii de afgani, întrucât toate statele membre ale Uniunii Europene s-au aliat politicii criminale a Statelor Unite pentru invadarea „preventivă“ a Irakului, și respectiv a Afganistanului, sub falsul pretext al „armelor de distrugere în masă“, inexistente de altfel, și totodată sub pretextul „războiului împotriva terorismului“.

În cele din urmă, istoria ne învață şi totodată ne arată că ceea ce provoacă războiul este, în realitate, construirea insidioasă a unui imperiu în genul UE, și nu efortul de a păstra identitatea statelor-națiunii. Istoricul Thierry Baudet, doctor la Facultatea de Drept din Leyda, explică faptul că „nu naționalismul conduce la război, ci mai ales ambiția de a obliga diferitele popoare să se integreze într-o astfel de schemă conduce apoi la război. Dacă ar fi necesar să rezumăm, s-ar putea spune că, de fapt, construcția europeană aberantă conduce la război.“

Toate acestea ne atrag atenția asupra faptului că fascismul și nazismul erau ambele axate pe construcția europeană. Începând din 1933, Mussolini își exprima deja convingerea că „Europa va putea să-și exercite din nou puterea asupra lumii, dacă va reuși să instaureze cât mai repede o anumită unitate politică.“

În studiul său de referință, ce este intitulat „Nations and States“ (1977), istoricul Hugh Seton-Watson de la Universitatea din Oxford concluzionează că, de fapt, intențiile ascunse ale lui Hitler nu se limitau la ceea ce am putea descrie ca fiind naționalismul german. Obiectivul acestuia (al lui Hitler) era de a cuceri întreaga Europă și de a supune, de asemenea, teritorii din apropierea Europei. Mussolini dorea, la rândul său, să fondeze un nou imperiu roman în jurul Mării Mediterane, iar japonezii doreau să instaureze o mare sferă de co-prosperitate în Asia orientală.

Referitor la „părinții fondatori ai Europei“, Robert Schuman și Jean Monnet, Thierry Baudet a scris că primul a fost secretar de stat în regimul de la Vichy până pe 17 iulie 1940. În ceea ce-l privește pe al doilea, acesta a lucrat la împiedicarea difuzării la radio a buletinelor cotidiene de informare ale Generalului de Gaulle.

„Oprimarea ce a fost exercitată de către regimul centralizator generează apoi tensiuni“, afirmă în continuare istoricul Thierry Baudet. „Una dintre principalele lecții ce ne-au fost aduse de Primul Război Mondial a fost principiul autodeterminării, ce a fost propagat de președintele american Woodrow Wilson. Acesta a fost un principiu care pleda pentru respectarea diferitelor naționalități, în loc să dorească să le dizolve sau să le integreze într-un ansamblu mai mare. Dacă mergem mai adânc în istorie, ne dăm seama – o dată în plus – că nu naționalismul, ci imperialismul și dorința aberantă de unificare europeană au condus apoi la război. Să luăm drept exemplu războaiele napoleoniene. Napoleon dorea, pentru ceea ce el numea bunăstarea Europei, să instaureze aceleași principii peste tot: un cod european, o înaltă curte de justiție europeană, o monedă comună, aceleași unități de măsură, aceleași legi ș.a.m.d. Napoleon chiar se aștepta ca întreaga Europă să devină rapid o unică și singură națiune. Ideea că naționalismul conduce până la urmă la război și că unificarea europeană conduce la pace este, așadar, falsă. Așa cum de altfel ne putem aștepta, dorința îndârjită de a unifica Europa din punct de vedere politic generează în continuare, mai ales în prezent, multe tensiuni foarte puternice. În aproape toate statele europene se poate vedea cum oamenii încep deja să se răzvrătească. În Europa de Nord, neîncrederea față de Sud se accentuează din ce în ce mai mult, reciproca fiind, de asemenea, valabilă. Aici nu mai este deloc vorba de naționalism, căci este evident că sursa de conflict este actualmente proiectul european.“

În final, istoricul respectiv preconizează o „Europă fără un regim centralizator, o Europă de state-națiuni care cooperează în mod armonios şi înţelept între ele și cărora nu le este deloc teamă de diferențele naționale ce sunt inerente. Trebuie tocmai de aceea să fie reconferită statelor autoritatea şi autonomia cu privire la frontierele naționale pentru ca aceste state să poată ele însele să hotărască pe cine vor să lase să intre pe teritoriul lor. Aceste state vor trebui să opteze în interesul lor economic, pentru un regim suplu şi adecvat care va avea în vedere acordarea vizelor, păstrându-și totodată pe deplin controlul asupra criminalității și asupra imigrației. Moneda euro este stringent necesar să fie dizolvată, pentru ca statele să poată din nou să respire pe plan monetar și să decidă singure care sunt dobânzile pe care le practică, în funcție de orientări și în funcţie de conjuncturile locale. Este stringent necesar să fie eliminată în mare parte această aberantă «armonizare», ce urmărește, de fapt, să neutralizeze în mod silnic diversitatea“.

(va urma)

Citiți și:

Steagul Uniunii Europene şi stelele Madonei 

Turnul Babel revine 
UE: Proiectul european este un eşec total 
Instituţiile europene: Mari idei expuse în limbaj de lemn

 

yogaesoteric
12 decembrie 2014