Discreditarea categoriilor de elită

Nimic, absolut nimic nu se desfășoară la întâmplare sub soarele canicular al obedienței. Cu deosebire, atunci când așa-zisa „umbrelă protectoare” își răsfrânge poalele. Nu mult, atât cât e necesar ca peste valoarea acestui neam românesc să pătrundă raza mistificatoare a umilinței.

Sub ochii noștri, încă nedumeriți de realitate ‒ treptat, dar sigur ‒ se încearcă să ni se distrugă valorile fundamentale: credința, tradiția, cultura, educația și istoria. Unele ‒ cu deosebire, cele spirituale ‒ cu o înverșunare nemaipomenită, altele ‒ cele materiale ‒ deja se exploatează la cel mai crunt nivel. Și ca totul să se desfășoare fără de nicio reținere din partea populației, ni se abate atenția, printr-o înjosire fără de precedent, în mai toate planurile, încât ‒ la un moment dat ‒ ajungem să ne întrebăm dacă poporul acesta își mai are loc între „civilizațiile” care se străduiesc să-l înstăpânească. O țară atât de minunată, cu un trecut atât de îndelungat și frumos, cu o avuție națională impresionantă, treptat-treptat, sub privirile dezorientate ale majorității, se pierde în hățișul unor interese extrem de bine disimulate.

Mai întâi, ne-a fost distrusă economia, toată; apoi ‒ prin fel de fel de tertipuri ‒ au început să ni se stoarcă bogățiile solului și, deopotrivă, ale subsolului. Categoric, cu sprijin intern, sens în care, în structurile de putere, au fost infiltrați trădători și alogeni, sub acoperire românească. Iar ca totul să aibă justificare, laolaltă cu tot noianul de manipulări, a proliferat și înjosirea, pe segmente bine țintite. Așa a început discreditarea armatei naționale; iar, pe cale de consecință, restrângerea la maxim a posibilităților de apărare (reducerea drastică a efectivelor, distrugerea arsenalului militar, a fabricilor de armament, a mijloacelor de luptă și transport, dezafectarea cazărmilor și poligoanelor, înlăturarea efectivă a cadrelor „potențial-periculoase”, introducerea discrepanțelor în apreciere, în promovare și remunerare, stăvilirea legăturilor dintre activi și rezerviști, inclusiv prin contrapunere). Apoi, s-a continuat cu defăimarea sfintei Biserici, prin amplificarea exagerată a unor aspecte izolate; s-a destructurat sistemul de învățământ, prin introducerea unor „discipline” noi, în care materiile ce puneau în evidență ceea ce este specific nouă, românilor (istoria, geografia etc.) ocupă un spațiu din ce în ce mai restrâns, s-au introdus facilități de neadmis în evaluare și, pentru că nu era îndeajuns, au început să ne învețe istoria trunchiată a altora. A altora, care până și din dicționarele explicative au avut grijă să înlăture toate cuvintele care ne atestă străvechea limbă, așezarea teritorială și lingvistică.

Scopul este lesne de înțeles: când reușești să demonstrezi unui popor că nu are trecut și că nu are sorginte în spațiul pe care-l ocupă, atunci nu-i lași decât două variante: ori se complace în ocupație, ori lasă locul altora, care-și revendică rădăcini care nu le-au aparținut niciodată. Iar de aici, pas cu pas, insidios – după ce l-ai sărăcit de orice capacitate fizică, i-ai ademenit tinerii în afara țării și le-ai zdruncinat convingerea apartenenței, începe bulversarea internă.

Nu știu exact dacă în această ordine, căci discreditarea are foarte multe fațete și rețete. Așa s-a început: mai întâi, cu abaterea atenției de la ce se petrece în realitate cu țara aceasta; apoi, prin ațâțarea categoriilor sociale una contra celeilalte, împotriva militarilor din orice domeniu, a polițiștilor și gardienilor, a clericilor, a profesorilor și învățătorilor, a artiștilor, iar recent și împotriva medicilor. Asta, ca să nu-i mai amintim pe eroi și pe acele personalități de excepție ale neamului nostru românesc, pe care alogenii se îndârjesc să-i scoată din memoria colectivă, întinându-le numele, valoarea și murdărindu-le minunatele realizări.

Așadar, mai rămăsese neatins renumitul sistem de sănătate românesc, care se căuta să fie grabnic discreditat, iar medicii ‒ tot așa, pornindu-se de la cazuri izolate, dintre care unele insuficient dovedite ‒ să fie terfeliți la comun, în aceeași idee de abandon și de plecare în Occidentul căruia îi furnizăm, pe lângă mâna de lucru calificată, fără de nicio contraprestație, și intelectuali de excepție, intelectuali pregătiți temeinic aici, în România, în acest sistem de învățământ și cultură nepermis de blamat. Între timp, pregătindu-se o infuzie de doctori din apropiatul Orient, anume pregătiți să reintre în serviciul unei populații pentru care nu au nicio considerație.

Probabil, unii dintre noi se întreabă ce face justiția față de asemenea abateri de o gravitate incomensurabilă, că despre guvernanți și politicieni (nu în totalitate, ce-i drept) nu se mai poate pune nicio problemă. Simplu: amețită de salariile și avantajele exorbitante, cu care nu recunosc că au fost „dăruiți” magistrații, se refugiază sub aripa ocrotitoare a legislației Uniunii Europene, pe care o acceptă chiar și împotriva Constituției țării, concentrându-și eforturile asupra faptelor de duzină, în timp ce marile infracțiuni se tergiversează până cad sub incidența prescripției. Cât despre amendarea trădării, care plutește peste mlaștina în care ne mocirlim, deșarte speranțe.

Până la un punct, chiar este de înțeles; căci, prin legile și prin celelalte acte normative în contrast, în majoritate promovate aiurea de către parlamentari și miniștri fără de vreo pregătire corespunzătoare, lipsiți de dragoste de țară și de neam, cel mai adesea, promovați după criterii altoite de partid, debandada s-a generalizat. Are și asta o logică a sa, în care predominante nu mai sunt, de mult, raționamentele. Până și asta însă vine în susținerea distrugerii unui neam.

Revin la ceea ce afirmam și cu alte prilejuri, în referire la tăcerea organelor abilitate, cărora tot așa, subtil, se încearcă să li se pună în sarcină nemerite și, ca un bun cunoscător și beneficiar de sprijin profesional cândva, vă asigur că ‒ în aceleași condiții precare ca și ceilalți militari din sistemul de ordine publică și siguranță națională ‒ își fac datoria cu prisosință, informând operativ asupra oricărui aspect care vizează domeniile respective. Dar ca peste tot, și aici totul se preface în maculatură care umple sertarele ‒ ca, din respect față de sârguința lucrătorilor respectivi, să nu zic coșurile de gunoi ‒ ale protipendadei. O protipendadă de cea mai necorespunzătoare factură: parveniți, lași, inculți și obedienți (evit să le spun fățiș trădători) ce nu-și urmăresc decât interesul propriu, iar pentru asta sunt dispuși la concesii inimaginabile.

Cât despre războiul de dincolo de teritoriul și preocuparea românului de rând, nicio grijă. Soarta ne e rezervată de alții; aceiași care ne asmut nu numai în interior, ci și împotriva altora, cu care n-ar fi cazul să avem de a face niciodată. Dar poate că și asta este o latură a triunghiului.

Grav, foarte grav, iar dacă totul face parte dintr-un plan prestabilit ori se desfășoară numai la întâmplare, rămâne la aprecierea generală. În ce ne privește, noi tot mai credem în redresare și tocmai de aceea ținem să le reamintim celor care încă insistă în planurile lor nelegitime că: „Un popor care a văzut Imperiul Roman venind și plecând, care și-a văzut țara inundată de toate barbariile posibile și totuși a supraviețuit, nu crede în nimic sigur. Un asemenea popor are o înțelepciune intuitivă în privința căilor ciudate ale istoriei, care-n mod infailibil conduc spre noi compromisuri și este, ca urmare, mai puțin înspăimântat decât marile națiuni occidentale” (Grigore Stamate, Dreptul Frontierei, Edit. Societatea Scriitorilor Militari, București, 2004, pp.9-10).

Pentru orice eventualitate, însă: „Dă, Doamne, românului înțelegerea de pe urmă!”

Autor ׃ General-locotenent (r) Grigore Stamate

Citiți și:
A vorbi ca să te afli în treabă
Țara lui „arată că lucrezi!”

yogaesoteric
11 septembrie 2024