Divide et impera: până când? ‒ „Limba moldovenească” pe traseul politic Moscova ‒ Kiev ‒ Tiraspol ‒ Odesa (I)
Minciuna ridicată la nivelul politicii de stat nu încetează a fi minciună.
Mișcarea națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80 a culminat cu Marea Adunare Națională din 27 august 1989, urmată, la numai patru zile de decretarea, la 31 august 1989, de către legislativul republicii, a limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin. Anii ’90 aduc, în sfârșit, eliberarea. Marea Adunare Națională din 27 august 1991 declară Republica Moldova stat independent și suveran.
Ulterior, Ziua Limbii Române a fost oficializată și de Parlamentul de la București, ca zi festivă, prin Legea nr.53/2013.
Îmi amintesc bine prima aniversare a Sărbătorii Limbii Române la Cernăuți, organizată în prima duminică din septembrie 1990 de Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” în Parcul central (Grădina Publică de altădată), cu o sală arhiplină. Sărbătoarea s-a încheiat cu o procesiune stradală, mulțimea condusă de protopopul de Noua Suliță, părintele Dumitru Mândrescu din comuna Mahala, și preotul-paroh din Corovia, Mihai Ivasiuc, îndreptându-se, cu portretul lui Ștefan cel Mare în față și cu drapele tricolore, spre casa lui Aron Pumnul. Președinte al Societății organizatoare era poetul Ilie T. Zegrea, iar eu eram prim-vicepreședinte.
Astfel, a intrat în tradiția tinerei Societăți pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” (înființată la 28 mai 1989), sărbătoarea „Limba noastră cea română”. Ucraina era încă republică sovietică. A fost un eveniment extraordinar, expresie a entuziasmului general care stăpânea inimile miilor de români bucovineni ieșiți în stradă, cu mult curaj și cu mari așteptări, în acea perioadă de mari speranțe. Am simțit atunci manifestarea supremă a aspirației de emancipare și afirmare națională, refulată timp de o jumătate de secol de dictatură și umilință. Discursurile electrizante, apelurile către autorități de a ni se face dreptate și nouă, cântăreau, în acei ani, mai mult decât cântecul și dansul (importante și acestea), care, încet-încet, au schimbat fața sărbătorii, folclorizând-o.
Acea primă aniversare a Limbii Române a rămas în istoria recentă a comunității românești din nordul Bucovinei ca unul dintre cele mai importante evenimente trăite de comunitatea românească din ținut, alături de alte două acțiuni îndrăznețe, cu ieșire în stradă: pichetarea Administrației Regionale de Stat din 17 septembrie 1991, la nici o lună de la proclamarea independenței Ucrainei, când o mulțime de oameni a cerut dreptate pentru limba română și tricolor (obținându-le pentru o perioadă scurtă de timp), și pichetarea din 17 octombrie 2017, în al 26-lea an de suveranitate a Ucrainei, a aceleiași administrații, când lumea s-a adunat pentru a protesta vehement împotriva art. 7 din noua Lege a Educației din Ucraina, prin care, contrar prevederilor constituționale (în special art. 22 și 53), dar și promisiunilor Kievului din prima etapă a independenței ucrainene, s-a restrâns dramatic dreptul la educație în limba maternă.
Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina și Legea minorităților naționale, combinate cu valul descătușării generat de perestroika gorbaciovistă, dar și o mai mare deschidere din partea autorităților de tranziție, ne dădeau speranța că, în foarte scurt timp, găunosului internaționalism sovietic îi va lua locul egalitatea și echitatea interetnică. Succesele din primii ani, concretizate prin deschiderea unor școli și clase românești, trimiterea masivă de absolvenți ai școlilor medii la studii în România, pelerinajele la mănăstiri, apariția presei libere, înființarea de noi asociații culturale ș.a. ne întăreau convingerea că se poate și altfel.
Treptat, însă, se va contura tot mai mult politica dreptății selective, unde „celorlalți” li se va rezerva dreptul de a se „bucura” de vechiul statut al „fraților mai mici” și de a fi înghesuiți în vechile tipare. Nici sloganele „toți egali, toți diferiți”, „unitate în diversitate”, „multiculturalism european” nu-și vor prea găsi loc în spațiul public oficial. Mai marii zilei nu vor înceta să sugereze sau chiar să afirme, direct sau indirect, că în perioada sovietică în Ucraina a avut de suferit o singură etnie, cea care acum este titulară, și că a fost nedreptățită doar o singură limbă, care în prezent e limba oficială a țării. Ați auzit vreodată ca autoritățile să spună clar și fără echivoc că în regiunea Cernăuți au mai avut de suferit și alții? Ați auzit vreodată ca un demnitar ucrainean să fi recunoscut vreodată că majoritatea deportaților din regiunea Cernăuți, în anii 1940-1941, 1944-1945, au fost tocmai românii din fostele raioane Herța, Hliboca, Storojineț și Noua Suliță? Am avut oare, noi, românii din Ucraina mai puține motive, inclusiv morale, să ne așteptăm la o cu totul altă etnopolitică a noului stat democratic ucrainean, comparativ cu cea stalinisto-sovietică?
După 31 de ani de independență a Ucrainei și la 31 de ani de când tot sărbătorim Ziua Limbii Române, este firesc să ne întrebăm: după mai mult de trei decenii de statalitate ucraineană se simte oare mai confortabil limba română decât se simțea la data destrămării U.R.S.S.-ului? Avem cumva mai multe motive să ne bucurăm de modul în care ea este tratată de autoritățile de azi față de cum era tratată de autoritățile din ultimii ani ai perestroicii lui Gorbaciov? Fiecare dintre noi este liber să răspundă așa cum îi dictează conștiința, dar nimeni, decât doar cei robiți unor interese care n-au de a face cu știința, cu realitatea sau cu propria conștiință, nu poate să conteste faptul că speranțele firave din primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, legate de „noua democrație”, au sucombat lamentabil.
Noul cadru legislativ și noile politici lingvistice, promovate cu o insistență demnă de altă menire, au spulberat orice așteptări. Nici Constituția țării, nici obligațiile internaționale în domeniu nu mai sunt luate în seamă. Mai e valabil oare art. 13 al Tratatului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina încheiat în 1997? Răspunsul la această întrebare ni-l dau rezultatele politicilor efectuate de statul ucrainean în cele trei decenii de suveranitate: reducerea la jumătate a numărului de școli cu predarea în limba română, intensificarea atacurilor la adresa comunității, percheziții și hărțuiri politice, subtilizarea cărților românești din biblioteci, reactivarea moldovenismului politic devenit chiar mai agresiv decât în vremea sovieticilor, accelerarea procesului de omogenizare etnică a națiunii politice, imixtiunile directe și indirecte ale autorităților în viața mediului asociativ românesc, iar pe alocuri și „îndrumarea” directă etc.
Dacă imperiul austriac, după un secol de stăpânire a Bucovinei, încă mai deschidea școli românești și ucrainene în satele noastre, aproximativ proporțional componenței etnice, statul național ucrainean, după doar trei decenii de independență, le închide și pe cele rămase de la U.R.S.S. Și totul se face cu atâta râvnă cinică încât motivarea propagandistică de ochii lumii cum că ceea ce se petrece cu minoritarul e spre binele său și că doar astfel el se poate pe deplin integra în societatea ucraineană, vine să justifice nu grija, ci disprețul față de elementul etnic mai slab. Aceste practici amintesc mai degrabă de modul de acțiune al vechiului imperiu asiatic (de care, în 1991, credeam că am scăpat cu toții), decât de mult trâmbițatul vector constituțional european al noii republici. Dacă doar pentru două panouri cu hărțile istorice ale României și Bucovinei istorice, dintr-un geam de librărie, ne-am ales, în Anul Centenarului statului înrudit, cu un dosar penal (din partea S.B.U.) în 5 volume, însumând 1.010 pagini (între timp clasat), ce să mai vorbim despre nenumăratele șicane și nedreptăți făcute din umbră și rămase (mai puțin) cunoscute majorității dintre noi?
Fațetele moldovenismului: teze și antiteze
În continuare, mă voi referi pe scurt la o veche tactică de luptă împotriva unității identitare a comunității românești din Ucraina: moldovenismul lingvistic, inventat spre a servi scopuri (geo)politice și promovat cu îndârjire, la început, de autoritățile sovieto-kominterniste, iar după 1991 ‒ de cele ucrainene.
Ceea ce m-a determinat să mă aplec mai îndeaproape asupra subiectului respectiv a fost o poveste adevărată, despre care am aflat de la prietenii din Bugeac. Din cauza lipsei de manuale la o materie școlară, profesoara R.A. (nu-i voi da numele pentru a nu-i crea probleme în plus la cele pe care le are deja) a apelat la bunăvoința unei colege din regiunea Cernăuți să-i facă rost de câteva exemplare ale manualului pentru materia pe care o predă. Manualul, dacă e să credem celor specificate pe foaia de titlu, fusese editat în două limbi, pentru școli cu limbi de predare „diferite”. În realitate, era un singur manual, de același autor, tradus identic de același traducător (din ucraineană), cu diferența doar că, în varianta adresată școlilor din regiunea Odesa, pe coperta sa interioară era trecut: „pentru instituțiile de învățământ mediu general cu predare în limba moldovenească”, iar în varianta prevăzută școlilor din regiunea Cernăuți și Transcarpatică este trecut: „pentru instituțiile de învățământ mediu general cu predare în limba română”. Conținutul, însă, este absolut identic, textul e același până la ultima literă.
Primind cu bucurie cele câteva manuale lipsă de la prietena din Cernăuți, R.A. le-a repartizat elevilor săi. Și aici s-a produs deznodământul: la câteva zile, în școală apare un imens scandal. De „manualele-infractoare” află inspectoratul școlar raional, primăria și, evident, directorul școlii. Toți șefii o pun la zidul infamiei pe profesoara care a „îndrăznit” să aducă în școală manuale „subversive” (adică pentru școlile cu limba română de predare), solicitându-i să le retragă imediat de la elevi, ceea ce a și făcut, neavând nicio altă opțiune. Greu de crezut și de înțeles pentru timpurile pe care le trăim așa ceva, dar acesta este adevărul. Las cititorul să aprecieze dacă o asemenea abordare ‒ departe de a fi singulară ‒ are ceva comun cu valorile europene.
Situația nu m-a putut lăsa indiferent. În consecință, m-am implicat atât cât am putut în soluționarea problemelor acute cu care se confruntă comunitatea românească din Bugeac.
Voi lua în discuție aici doar unele aspecte ale unei vechi tactici de sorginte totalitaristă, și anume încropirea unor strategii ascunse în vederea extirpării limbii române în regiunea Odesa. Analizând aceste strategii, vom înțelege mai bine modul în care autoritățile ucrainene înțeleg să se raporteze la o limbă oficială a Uniunii Europene, testând răbdarea autorităților din statele vecine, România și Republica Moldova, care, cu toată imensa lor toleranță (uneori nejustificată), nu vor putea să rămână la infinit îngăduitoare față de această manevră lingvistică, puțin spus necinstită, a vecinului din est. Nedorința de a recunoaște oficial că așa-numita „limbă moldovenească” diferită de cea română nu există în realitate, frizează absurdul. Nimic nu contează pentru aprigii ei susținători politici câtă vreme „existența” sa, clamată cu insistență, le este convenabilă geopolitic. Numai că o asemenea convenabilitate e iluzorie, căci minciuna are picioare scurte. Este poate un caz unic în Europa când, pentru denumirea corectă a limbii materne în școli, cetățenii sunt forțați să apeleze la instanțele de judecată.
În vara anului 2020, cvasitotalitatea părinților și profesorilor din mai toate școlile cu așa-zisa limbă moldovenească de predare din regiunea Odesa au depus cereri către directori, solicitând trecerea la denumirea corectă a limbii de predare în școli: limba română, limbă oficială a Uniunii Europene. Petiționarii cereau unificarea programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale în cele trei regiuni cu populație compactă românească (Cernăuți, Odesa și Transcarpatia), participarea elevilor din regiunea Odesa la olimpiadele de limba și literatura română din Ucraina, organizarea de cursuri de perfecționare identice pentru toți profesorii de limbă maternă din cele trei regiuni ale Ucrainei etc.
Totodată, autorii cererilor solicitau respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția privind „situația particulară a persoanelor care se identifică ca moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin urmare, e limbă oficială a UE” (pct.48). E de menționat faptul că, atât (ex) președintele Poroșenko, cât și Ministerul Educației și Științei din Ucraina au mulțumit public Comisiei de la Veneția pentru contribuția adusă, angajându-se să implementeze recomandările acesteia vizavi de noua Lege a Educației. De altfel, cereri privind trecerea la denumirea corectă a limbii în procesul de învățământ din sudul Basarabiei și unificarea programelor de învățământ la limba și literatura română în cele trei regiuni (Odesa, Cernăuți și Transcarpatia) au fost adresate de nenumărate ori, pe parcursul ultimelor două decenii, Președinției, Guvernului și Ministerului Educației de la Kiev de către mediul asociativ românesc din regiunea Odesa, dar și de către Consiliul Național al Românilor din Ucraina.
Cererile părinților, profesorilor și a consiliilor pedagogice au fost și rămân justificate în totalitate: științific, legal, moral și de orice altă natură.
Din punct de vedere științific, situația a fost și este cât se poate de clară. S-au pronunțat răspicat în acest sens cele două Academii: de la București și Chișinău, romaniști de talie internațională, dar și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din cadrul universităților de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail, din Ucraina. Reamintim aici spusele emblematice ale romanistului de talie internațională, Eugen Coșeriu, care declara cât se poate de clar: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic, este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic este o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural”. Și Eugen Coșeriu nu e nici muntean, nici oltean, este basarabean. O autoritate mondială în lingvistică, cum este profesorul și academicianul Eugen Coșeriu, născut în Basarabia, nu poate să-și discrimineze limba maternă numind-o altfel decât așa cum este corect.
Apreciem atitudinea Academiei de Științe a Ucrainei, care fiind, de asemenea, solicitată să emită un punct de vedere științific asupra așa-zisei limbi moldovenești, a preferat să nu răspundă. Îi pică mai bine lipsa răspunsului decât compromiterea ca for științific suprem al țării.
În interviul său din 10 decembrie 2019, acordat agenției HotNews, Excelența Sa, Oleksandr Bankov, Ambasadorul Ucrainei în România, un foarte bun vorbitor de română, pe care a studiat-o nu la București, ci la Kiev, la catedra profesorului Semcinski, afirma foarte clar: „pentru noi nu există limba moldovenească. Există doar limba română, pe care o vorbim. Cei din România și Moldova vorbesc o singură limbă. Românii și moldovenii (din Ucraina) sunt împărțiți politic”, precizând că aceste situații sunt moștenite de la regimul anterior. Și fostul ministru ucrainean al Educației, Serhii Kvit, a recunoscut că „nu există nicio diferență între limba română și cea moldovenească”.
Din punct de vedere legal, s-a pronunțat Curtea Constituțională de la Chișinău, care, prin hotărârea sa din 05 decembrie 2013, interpretând Constituția în corelare cu Declarația de Independență, a statuat că Declarația de independență prevalează asupra Constituției, respectiv limba română, la care face referire Declarația, este limba de stat a țării. Pentru mai multă claritate, la data de 04 iunie 2018, prin Hotărârea nr. 17 pentru controlul constituționalității unor prevederi referitoare la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, Curtea Constituțională, cu referire la același art. 13 din Constituție, a constatat că „Limba de stat a Republicii Moldova este limba română, funcționând pe baza grafiei latine”.
Remarcăm aici și precizarea președintelui Curții Constituționale a Republicii Moldova, din 21 ianuarie 2021, având ca obiect un alt control asupra constituționalității Legii de funcționare a limbilor în Republica Moldova, și anume faptul că, „pornind de la prezumția că glotonimul limba română include și noțiunea moldovenească, în Republica Moldova limba română este maternă pentru cel puțin 77,86% din cetățeni”. Mai clar nici nu se poate.
În consecință, organul suprem al jurisdicției constituționale din Republica Moldova a stabilit că nici sub aspectul dreptului nu există așa-numita limbă moldovenească.
La nivel european, pentru a aduce doar un singur exemplu, menționăm „Cauza Catan și alții versus Moldova și Rusia”, soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19 octombrie 2012, în care se arată că „limba moldovenească n-a fost niciodată folosită sau recunoscută undeva în lume, deși a fost una dintre limbile oficiale ale Moldovei în perioada sovietică”.
Din punct de vedere moral, comunitatea românească din Ucraina a avut de suferit în perioada sovietică nu mai puțin, chiar mai mult decât etnia titulară, prin deportări, marginalizare, asimilare, divizare etc., justificându-se pe deplin repunerea acesteia în drepturile sale firești.
Astfel, în condițiile în care așa-zisa limbă moldovenească nu are niciun suport legal, științific sau moral la purtătorii de drept ai acesteia (în România și Republica Moldova) sau în orice altă țară din lume, cu excepția regiunii Odesa (Ucraina) și Transnistriei separatiste, Kievul vâslește în aceeași barcă a neadevărului kominternist împreună cu Moscova, având aceleași rațiuni politico-ideologice de divizare a comunității românești: Rusia ‒ în Transnistria, iar Ucraina ‒ în regiunea Odesa și, parțial, în regiunea Cernăuți.
Așa-zisa limbă moldovenească a fost exclusă și din nomenclatorul standardelor lingvistice internaționale ISO 639.
Solicitat să emită un punct de vedere asupra instituției care reglementează statutul limbii române și al așa-zisei „limbi moldovenești” în Ucraina, ombudsman-ul pentru protecția limbii de stat a Ucrainei, Taras Kremini, în răspunsul său, printre altele, pe drept cuvânt, a menționat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul Împuternicitului nu dispunem de informații care să demonstreze că ar exista vreo instituție de stat, organ al autoguvernării locale, funcționar public, întreprindere, inclusiv științifică, sau organizație care ar reglementa statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepția limbii de stat”. Nu putem să nu fim de acord cu această afirmație. Nu este în regulă ca un stat să-și aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat și nici a unei comunități etnice, dacă aceasta este înrudită cu un alt stat (de regulă vecin, după cum este și cazul examinat). Iar dacă un stat încearcă, totuși, să facă aceasta, el fie că este stăpânit de complexe de care ar fi necesar urgent să se elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale, fie că are cu totul alte scopuri decât cele științifice, legale și morale, după cum este și cazul conectării la terapie intensivă a așa-zisei „limbi moldovenești”. De altfel, recenta decizie a autorităților de la Moscova de a „standardiza” limba ucraineană din Federația Rusă ‒ după cum era și firesc ‒ a avut o reacție vehement dezaprobatoare din partea Ucrainei.
Să nu se cunoască oare toate acestea la Kiev? Parcă nu-mi vine să cred. S-au dat cumva uitării o serie de acorduri încheiate între Ucraina și Republica Moldova, prin care, practic, era recunoscută identitatea etnică și lingvistică română / moldovenească? Sau pentru oficialii ucraineni care fac politică lingvistică în această țară contează doar punctul de vedere al agronomului Anatolii Fetescu, liderul moldovenist de la Odesa, fost viceguvernator al regiunii? Ironia sorții: același Fetescu, nimeni altul decât interfața autorităților, este co-fondator al O.N.G.-ului „Institutul bunei-vecinătăți”. A cui bună-vecinătate? A Rusiei, de la care a împrumutat doctrina moldovenismului politic? Sau poate a României și a Republicii Moldova, pe a căror limbă oficială o urăște de mama focului?
Refuzul nedisimulat al Ministerului Educației și Științei din Ucraina de a da curs cererilor a mii de părinți și profesori din regiunea Odesa va intra în istorie ca o pagină rușinoasă a unei etnopolitici subordonate exclusiv unor interese străine adevărului științific și ostile relațiilor de bună vecinătate cu România și Republica Moldova, care nu ostenesc să susțină Ucraina în plan internațional, iar mai aproape ‒ în criza profundă a refugiaților. În cazul României vorbim și de prima țară care a ratificat acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Discursurile președintei Maia Sandu și a premierului român, Florin Cîțu, la summitul din vara anului trecut al Platformei Crimeea reprezintă o altă dovadă de solidaritate deplină cu Ucraina. Este limpede că a clama principii democratice, pe de o parte, și a promova vechile doctrine staliniste, pe de alta, nu face parte din repertoriul valorilor europene, consacrate de mai multe decenii, unde drepturile omului stau în capul mesei.
Și ne mai întrebăm: oare acest refuz este doar al Ministerului Educației și Științei din Ucraina sau și al patronilor săi ideologici / politici? Întrebarea nu este una retorică, întrucât, în caz contrar, ministrul ucrainean de externe Dmytro Kuleba și vicepremierul Olga Stefanișina n-ar fi făcut declarațiile de recunoaștere (anume de către Ucraina și nu de către Ministerul Educației și Științei sau de către consiliile locale, după cum susține în cadrului litigiului pentru limba română în regiunea Odesa, aflat acum pe rol) a identității așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română.
Același Minister, din dorința de a-și camufla gândurile ascunse perseverează, emițând Ordinul 1201 din 17.09.2019, prin care aprobă lista de specializări în cadrul învățământului superior pentru cursurile de licență și masterat la specialitatea „Învățământ secundar. Limba și literatura română / moldovenească”, așa încât începând cu anul 2020, absolvenții Facultății de Filologie, secția română, de la universitățile din Ucraina obțin diplome cu specialitatea 014.027 „Limba și literatura română / moldovenească”. Și aceasta în condițiile în care niciuna din cele trei catedre (cabinete) de filologie română de la universitățile de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail n-a solicitat așa ceva. În plus, niciun student n-a făcut petiții pentru „limba moldovenească“. Sau poate Ministerul Educației și Științei nu face altceva decât să aducă la îndeplinire dispozițiile agronomului Fetescu?
Citiți a doua parte a articolului
Autor: Av. dr. Eugen Patraș, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, Cernăuți
Citiți și:
Românii din Ucraina cer autorităților de la Kiev să renunțe la „limba moldovenească” în școli
Politica educațională xenofobă a Ucrainei
yogaesoteric
25 iunie 2023