Doctorul Stieber şi misterul războiului franco-prusac

Războiul franco-german din 1870 (19 iulie 1870 – 10 mai 1871) a fost un conflict dintre Franţa şi Prusia, sprijinit de Confederaţia Germană de Nord şi statele sud-germane Baden Württemberg şi Bavaria.

Dr. Wilhem Stieber
  

Impunătoarea victorie germană a dus la unificarea Germaniei şi la formarea Imperiului German, sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. A reprezentat, de asemenea, sfârşitul domniei lui Napoleon al III-lea şi al celui de-al Doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. În cadrul reparaţiilor de război, Franţa a cedat Alsacia si Lorena, provincii pe care Imperiul German le-a deţinut până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Unul dintre misterele pe care francezii s-au străduit mult timp să-l dezlege a fost acela referitor la cum a fost în stare Germania, în 1870, să zdrobească Franţa, într-unul dintre cele mai scurte şi mai umilitoare războaie din istoria sa. Eroismul, curajul de netăgăduit al soldatului francez din războaiele de dinainte şi după 1870 s-au bucurat de o faimă unanim recunoscută. Adesea, trupele franceze rezistaseră în faţa unor împrejurări mult mai grele şi-şi recunoscuseră înfrângerea numai după o îndelungată şi dârză rezistenţă.

De ce s-a prăbuşit apărarea naţională în 1870 precum un castel de cărţi? De ce a fost surprinsă Franţa atât de nepregătită? Cum s-a petrecut că atât de multe trupe franceze să fie capturate precum şoarecii într-o cursă? Într-un cuvânt, care a fost misterul războiului franco-prusac?

Actualmente, răspunsul este simplu, misterul a fost dezlegat de cercetările istoricilor. Francezii au fost spionaţi cu o deosebită măiestrie, iar omul din spatele acestei enigme a fost doctorul Stieber, şeful Serviciului Secret al Prusiei. El a mărturisit după aceea că două armate fuseseră responsabile de înfrângerea Franţei în acel război, iar acest lucru s-a verificat de-a lungul timpului, din surse de încredere. Prima a fost armata de spioni a dr. Stieber care invadase Franţa în anii anteriori, iar cealaltă a fost armata germană care a cotropit această ţară în 1870.

Dr. Stieber a fost omul unui efort neobosit, al unei perseverenţe fără margini, dar şi o persoană total dizagreabilă. Avea urechile mari, un nas enorm, ochi vicleni şi un zâmbet iritant. Precum un anumit personaj făcut faimos de Dickens, el parcă îşi spăla mereu mâinile într-o apă invizibilă. Era sincer antipatizat de ofiţerii germani, însă era un favorit al prinţului Bismarck şi acest aspect, desigur, înclina balanţa în favoarea sa.

Şeful spionajului lui Napoleon era un traficant alsacian, în vreme ce conducătorul Serviciului Secret al lui Bismarck era un socialist. Cel puţin aşa fusese înainte să-i atragă atenţia cancelarului german. Ulterior, a început să creadă în dreptul sacru al proprietăţii.

Era în 1864 când a îndeplinit prima misiune în afara Germaniei. În acei ani, Bismarck (foto) începuse să aibă proiecte privind Boemia, dar, înainte de a o ataca, prudentul cancelar german dorea să dispună de toate informaţiile posibile despre această ţară. S-a uitat în jurul său pentru un om potrivit şi privirea i-a căzut asupra socialistului de odinioară.

În ultima parte a anului 1864, Stieber a fost trimis în Boemia. Deoarece populaţia acestei ţări era foarte religioasă, s-a deghizat drept negustor ambulant vânzător de statui religioase. A călătorit dintr-un oraş în altul câştigând încrederea unor oameni cinstiţi şi de bună credinţă, obţinând un fond vast de informaţii referitoare la garnizoanele militare şi starea lor de pregătire. A rămas acolo mai multe luni, dispunând de sprijinul unui număr de spioni mai puţini importanţi. Când a revenit în Germania, a fost în stare să dea aceste date în mâinile lui Bismarck care, la rândul său, le-a transmis Mareşalului Moltke, şeful Marelui Stat Major.

Pe baza acestor informaţii, s-a decis intrarea în Boemia, iar mai multe mii de militari bine antrenaţi au invadat această ţară neputincioasă. S-a obţinut o victorie după alta, până când ea a fost în întregime subjugată. Doctorul Stieber însoţise armata germană în marşul său victorios, dar mai mult în rolul de consultant în probleme de informaţii decât ca războinic.

Evident, mulţi ofiţeri germani erau conştienţi de caracterul activităţii sale, iar unii dintre ei erau în mod tranşant dezgustaţi. Mulţi refuzau să mănânce la aceeaşi masă cu el. Într-o împrejurare, când Bismarck era pe teren, Stieber s-a plâns de afronturile ce se făceau la adresa sa.

– Ei fac eforturi pentru a-mi arăta dispreţul lor, a spus el.

– În ce fel?, a întrebat morocănosul cancelar.

– E necesar să fie disciplinaţi, a insistat el, deoarece eu doar execut ordinele dumneavoastră.

– Crezi asta?

– Da!

– Ei bine, a fost răspunsul subtil, am să le dau o lecţie în stilul meu.

Aşa a şi făcut. Şi a luat obiceiul de a-l avea la cină pe dr. Stieber alături de el, în cortul său.

În timpul invaziei, Stieber a fost numit guvernator al capitaliei Moraviei, Brno. devenind astfel un fel de şef de poliţie glorificat. În această poziţie, aşa cum era de aşteptat, faptul că fusese ex-socialist i s-a trecut cu vederea. Dar asta nu a fost totul. A fost decorat, iar medalia conferită i-a fost prinsă la piept de mareşalul Moltke. Acest soldat, la fel ca şi Bismarck, era deosebit de practic. Şi. pentru a se justifica, a spus la un moment dat: „Nu este cazul să ne zgârcim să dăm bani spionilor. Este important să ştim să le arătăm onoare, atunci când o merită.”

După ce afacerea din Boemia s-a încheiat, dr. Stieber a dispus de o perioadă mai liniştită. S-a odihnit, cum se spune, pe laurii săi. A prosperat şi a fost fericit să aibă încrederea şi favorul celor care erau oficialităţile prusace. Ştia că va sosi vremea când serviciile sale speciale vor fi cerute. Între timp, şi-a continuat activitatea de rutină în Serviciul Secret.

Solicitarea pentru chestiuni importante a venit mai repede decât anticipa. Era într-o zi de început de iunie, în 1867, când a fost convocat de Bismarck. A lăsat totul deoparte şi s-a grăbit către reşedinţa prim-ministrului. L-a găsit singur la micul dejun. Bismarck l-a salutat şi l-a invitat să ia un loc până ce termină de luat masa, cea mai importantă acțiune pentru el în acel moment.

În timp ce Stieber aştepta, a avut şansa de a studia personalitatea acestui om remarcabil. „Am fost impresionat mai mult decât orice de masivitatea prim-ministrului. Era enorm, cât un munte”, a apreciat el ulterior. „În rest, nu era nimic deosebit: umeri largi, nas gros, mustaţă severă, sprâncene stufoase şi privire hotărâtă şi severă.”

– Stieber, a spus prim-ministrul printre îmbucături, avem cu adevărat o sarcină anume pentru tine, una care nu-i o joacă de copii.

– Aş putea afla in ce constă, Excelenţă?, a întrebat cu respect spionul.

– Toate la timpul lor, a fost răspunsul glumeţ. Pentru moment vei vedea că avem o treabă mai importantă de făcut.

Aluzia de la micul-dejun făcută de omul de sânge şi fier a adus desigur zâmbetul aşteptat al şefului Serviciului Secret prusac. Acesta stătea şi privea cu amuzament forţa gastronomică uriaşă a cancelarului. Auzise de capacitatea lui Bismarck în această privinţă, dar niciodată nu fusese martorul unei astfel de demonstraţii. Se spunea că, în prezenta împăratului, contele golise o sticlă de şampanie fără a face o pauză pentru respiraţie şi acum avea ocazia să vadă cu ochii lui şi să se convingă de aceasta.

Micul dejun care îi satisfăcea apetitul de dimineaţă al lui Bismark era constituit din felurile care-i plăceau lui. Acesta consta din şase ouă, un biftec, câteva felii de fazan, o farfurie de cartofi prăjiţi, un platou cu pâine de secară, prăjituri, trei ceşti de cafea şi un sfert de vin roşu. Doi câini mari de vânătoare dădeau târcoale mesei şi, din când în când, prim-ministrul le arunca bucăţi de carne.

După ce a terminat masa, Bismarck s-a întins pe spate, cu un suspin de satisfacţie. Imediat şi-a aprins pipa, trimiţând nori de fum prin cameră; în sfârşit, era împăcat cu toată lumea. Acum, a spus el cu un glas leneş, dar cu o anumită hotărâre, la treabă. Când stăpânul său s-a ridicat, Stieber şi-a dat seama cât de înalt era, aspect care nu era întotdeauna evident din cauza volumului său enorm. Prim-ministrul şi-a pus pipa alături şi a început să meargă prin încăpere în timp ce vorbea. Apoi s-a aşezat din nou şi a aprins o ţigară. Şi, pe tot timpul discuţiei, a continuat să fumeze. Era ceea ce se numea un fumător în serie, aprinzând ţigară de la ţigară.

Instrucţiunile sale erau clare şi la obiect. Stieber era necesar să meargă în Franţa şi să spioneze această ţară în beneficiul Prusiei. El urma să dispună de mijloace nelimitate şi de întreaga asistenţă de care avea nevoie, pentru a obţine planurile fortificaţiilor şi ale armatei în general, să stabilească mărimea şi starea armatei franceze şi să afle tot ce era posibil despre secretele Ministerului de Război francez, într-un cuvânt, a repetat cancelarul, să facă în Franţa tot ceea ce deja făcuse în Boemia.

Când Bismarck a încheiat, spionul Stieber dispunea de cea mai mare împuternicire din cariera sa. Nu se temea de nimeni, desigur cu excepţia lui Bismarck însuşi. Întrevederea celor doi bărbaţi din acea dimineaţă plină de evenimente s-ar putea spune că a fost istorică. Cancelarul a mers chiar mai departe, a pus mâna pe umărul lui Stieber şi i-a spus: „Să-ţi aminteşti de patrie!”.

Arhitectul Imperiului German care stătea în faţa lui Stieber părea o imensă şi impresionantă statură de bronz, iar când spionul a plecat, el purta amintirea siluetei sale înalte, cu umeri largi, nas gros şi mustaţă severă, a ochilor pătrunzători şi a privirii încruntate şi hotărâte. Iar, în plan îndepărtat, trona masa cu resturile de mâncare şi scrumiera japoneză plină cu chiştocurile de ţigări arzând mocnit.

Stieber a plecat mândru şi înfumurat, visând la şi mai multe medalii care să-i acopere pieptul larg. Urechile sale enorme păreau să fi devenit şi mai mari, nasul său uriaş părea să fi crescut şi mai mult. Iar ochii săi vicleni străluceau cu adevărat de plăcere.

S-a îndreptat grăbit la biroul său şi a început să pregătească campania de spionaj. Nu era genul de plan care să fie elaborat într-o oră sau o zi. El şi-a consacrat săptămâni de muncă acestei sarcini. Au fost consultate hărţi de toate felurile şi au fost strânse diferite informaţii din locuri socotite imposibile. S-a gândit la oamenii din diferite domenii care ar trebui să meargă în misiuni cu el.

Când Sieber a pătruns în secret în Franţa, şi-a luat doi locotenenţi, pe Zernicki şi Kalten. Proveneau din domeniul militar. Au vizitat fortificaţiile din toată Franţa, fotografiind în secret echipamentele din sistemul de apărare. Deghizaţi ca negustori ambulanţi, au pătruns în diferite garnizoane şi au studiat metodele de instruire, identificând un număr de oameni din fiecare regiment şi, per total, obţinând o cantitate de informaţii care n-ar fi putut fi găsite prin ghiduri sau publicaţii oficiale, în aceeaşi manieră, au mers în diferite şantiere navale, explorând navele de luptă şi obţinând date pe care le-au înaintat cu promptitudine Berlinului.

Napoleon al III-lea (foto) domnea în acea perioadă în Franţa şi, deşi ar fi fost cazul să cunoască pericolul care ameninţa ţara sa prin agresiunea germană, se pare că nu a făcut niciun efort pentru a-l evita. Spionii germani mişunau aproape pe sub nasul său şi el nu-i putea depista. Cu câţiva ani înainte, când fusese informat că populaţia Parisului era nemulţumită, spusese: „Ei bine, auriţi Domul Invalizilor, aceasta le va da ceva la care să privească”. Şi, într-adevăr, a dat poporului multă distracţie, pentru a nu se teme de sărăcie şi război. A fost în cea mai mare măsură responsabil că a făcut din Paris oraşul cel mai frumos din lume, trasând magnificele bulevarde, construind marile canale, făcând din oraş o bucurie şi mândrie pentru locuitorii săi.

Existau de mult animozităţi mocnind între Franţa şi Germania, iar cele două ţări fuseseră pe picior de război în 1866. Dar acest fapt semnificativ fusese uitat de Napoleon al III-lea, astfel că spionii nemţi care pătrunseseră în Franţa au găsit un teren fertil de cultivat. Stieber nu contenea să afle secrete despre armată şi marină. Spionii săi mergeau chiar şi la Versailles şi se găseau peste tot în instituţiile publice şi semi-publice. Ei erau atât bărbaţi cât şi femei. Dacă mergeai într-un restaurant, chelnerul care se prezenta era posibil să fie un spion german. Dacă o franţuzoaică – posibil soţia unui ofiţer din armată sau marină – mergea la croitoreasă, era posibil ca femeia care îi făcea proba să fi fost pe statul de plată al doctorului Stieber. La un moment dat, se estima că ar fi fost 5.000 de spioni prusaci care acţionau pe teritoriul francez. Niciodată ţara nu fusese năpădită de atâţia agenţi secreţi ai unei puteri străine…

În cele din urmă, în ultima parte a anului 1869, Stieber şi-a finalizat misiunea şi a revenit la Berlin. În tot acest timp, împăratul mulţumit de sine şi francezii creduli ignoraseră cât de bine erau trădaţi de mii de vizitatori străini. Stieber, Zernicki şi Kalten aduseseră cu ei mai multe cufere care erau păzite zi şi noapte. Ele conţineau planuri de tot felul şi rapoarte pe care le întocmiseră nenumăraţii agenţi sub conducerea şefului Serviciului Secret al Prusiei.

Să presupunem că aceste cufere ar fi fost capturate şi confiscate de poliţia franceză. Să presupunem că Stieber şi emisarii săi ar fi fost arestaţi în timp ce se mai aflau pe teritoriul francez. Este lesne de înţeles că acestea ar fi schimbat cursul istoriei.

Revenit la Berlin, Stieber s-a prezentat direct la reşedinţa cancelarului. L-a găsit, la fel ca odinioară, odihnindu-se după una din acele mese pantagruelice, pentru care devenise faimos. I se păreau foarte familiari umerii săi largi, nasul gros, mustaţa severă, sprâncenele stufoase şi încruntate, privirea hotărâtă. Şi-a salutat spionul într-o manieră jucăuşă şi i-a cerut să-i spună tot ce aflase. Aceasta a luat ceva timp, întrucât – reamintim – Stieber şi corpul lui de agenţi petrecuseră mai mult de doi ani în Franţa. Este adevărat că multe dintre informaţii fuseseră trimise cât se putea de repede, însă Bismark dorea noutăţi directe, de primă mână, de la subordonatul său credincios.

În timp ce acesta vorbea, cancelarul fuma ţigară după ţigară şi din când în când arunca bucăţi de carne câinilor care erau permanent alături de el. După raportul prezentat, Stieber a primit o altă medalie pentru a o adăuga valoroasei colecţii pe care o poseda.

Apoi Berlinul, având scenariul stabilit, a aşteptat calm cursul evenimentelor, iar momentul optim a venit mai repede decât se anticipa. Napoleon solicitase printr-o scrisoare personală ca regele Prusiei să se oblige să nu-l sprijine pe prinţul Leopold drept candidat la coroana Spaniei. Bismark, încrezător în puterea sa, întărită şi de cunoştinţele de care dispunea despre Franţa nepregătită, a refuzat calm să răspundă solicitării monarhului. Acesta era considerat a fi un gest intolerabil din partea unuia care era considerat subordonat.

Câteva zile mai târziu, ambasadorul francez l-a întâlnit pe rege ca din întâmplare, la o plimbare şi atunci, acolo, i-a cerut să-i ofere promisiunea dorită. Regele Wilhelm a refuzat cu indignare să încheie afacerea în asemenea circumstanţe, iar mai târziu a notificat ambasadorul că nu i se va acorda o audienţă la palatul regal.

Napoleon a considerat aceasta ca o insultă directă şi, în urma incidentului, a declarat război între cele două ţări. Desigur, populaţia nu cunoştea condiţiile reale. Ea nu ştia că ţara lor fusese infestată de spioni străini şi că era complet nepregătită de război. Ea era înfuriată de aparentul dispreţ adresat naţiunii franceze şi răbufnea de un patriotism ardent. Imediat străzile Parisului s-au umplut de strigătul „Spre Berlin!”.

Napoleon, conducând o armată mobilizată în pripă, a mărşăluit spre nord şi s-a instalat la Metz de unde îşi propunea să traverseze Rinul în Germania, însă nemţii, în loc să mai aştepte aceasta, au invadat Franţa grăbindu-se direct spre Paris.

Dispreţul şi indignarea francezilor erau imense. Mareşalul McMahon s-a luptat curajos, dar a fost respins, iar mareşalul Bazaine, după o bătălie, a fost împins în fortificaţiile de la Metz. Totul se petrecea aproape aşa cum germanii anticipaseră. O mare parte a armatei franceze a fost încercuită, prinsă într-o cursă, rămânându-i doar lupta pentru supravieţuire.

În ajunul zilei de 1 septembrie 1870, regele Prusiei a sosit la Versailles şi s-a cazat în palatul aparţinând ducelui de Persigny. Împreună cu el era doctorul Stieber, bucurându-se şi spălându-şi mâinile într-o apă invizibilă. Nu fusese munca lui? Nu el spionase această ţară? Nu invadase el Franţa înainte ca armata să sosească? Într-un cuvânt, considera că nu era o cucerire a armatei, ci o confirmare a victoriei spionajului său. Era mai arogant ca niciodată, iar urechile sale mari şi nasul enorm erau puse tot mai mult în evidenţă.

În vreme ce regele Prusiei guverna ca un cuceritor, Stieber interpreta la modul personal rolul tiranului. Dispunea de puteri enorme şi n-a ezitat să le folosească.
Un incident a dezvăluit caracterul acestui om. Un bogat şi popular tânăr francez, domnul de Ravnal, revenise la Versailles din luna sa de miere, întâlnindu-i pe invadatorii germani. El consemna într-un jurnal evenimentele invaziei, relatând ce făceau zilnic invadatorii prusaci care erau prezentaţi într-un mod deloc măgulitor.

Cum a îndrăznit? Confiscarea documentului ofensator şi poate închiderea temporară a autorului ar fi fost o pedeapsă suficientă, dacă într-adevăr ar fi fost necesară. Dar Stieber n-a gândit astfel. El a decretat ca galantul francez să fie executat. Prietenii acestuia au intervenit şi au cerut clemenţă având în vedere că era proaspăt căsătorit, aflat în luna de miere. Stieber şi-a ridicat mâinile sale enorme, a ridicat din umeri şi a spus: „Ah, dar aceasta doar face ca sarcina mea să fie și mai dureroasă!”. Chiar şi soldaţii germani au protestat. Dar în ciuda tuturor acestora, domnul de Raynal a fost executat. Iar Stieber şi-a frecat mâinile ca întotdeauna într-o apă invizibilă. Dar toate apele lumii nu l- au putut spăla de sângele victimelor inocente.

Mareşalul McMahon

 
În timp ce se îndrepta spre Versailles, curajosul McMahon a fost determinat să solicite ajutorul lui Bazaine. Curând a ajuns la Sedan, unde a avut loc o mare bătălie în urma căreia Franţa a fost înfrântă decisiv, în ziua următoare, Napoleon, Napoleon cel Mic, cum l-a denumit, în batjocură, Victor Hugo – a trimis o scrisoare regelui Prusiei în care spunea: „Nefiind în stare să mor în faţa trupelor mele, pot doar să depun sabia mea în mâinile Majestății Dvs“.

În urma acesteia, Napoleon împreună cu McMahon şi 80.000 de prizonieri de război s-au predat inamicului. Trei zile mai târziu, împăratul a fost detronat, iar Franţa a devenit o Republică. Evenimentele s-au succedat extrem de rapid. Bazaine a rezistat până în octombrie, când împreună cu 6.000 de ofiţeri şi 170.000 de soldaţi au depus armele, fiind apoi judecat şi condamnat la degradare militară şi la moarte, întrucât nu reuşise să-şi facă datoria faţă de Franţa. Sentinţa i-a fost comutată la 20 de ani de închisoare, din care a reuşit totuşi să evadeze.

Impunătoarea victorie germană a dus la actul final de unificare a Germaniei şi la formarea Imperiului German sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. A reprezentat, de asemenea, sfârşitul domniei lui Napoleon al III-lea şi al celui de al Doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de-a Treia Republică Franceză. În cadrul reparaţiilor de război, Franţa a cedat Alsacia şi Lorena, provincii pe care Imperiul German le va deţine până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Când germanii victorioşi au revenit la Berlin, doctorul Stieber era printre ei, mândru şi arogant ca întotdeauna. Ordinul Vulturul Roşu s-a adăugat numeroaselor sale decoraţii. S-a dus vestea că a devenit milionar.

Războiul franco-prusac – sau cel puţin rezultatul acestui război – a fost întotdeauna un mister pentru patrioţii francezi. Dar, pentru dezlegarea acestuia, este necesar să fie cercetată invazia secretă a spionilor conduşi de Stieber şi locotenenţii săi în Franţa.

Citiți și:

O excepțională operațiune de spionaj. Adolf Tolkacev, agentul cel mai productiv din istoria CIA

Cei mai buni agenţi ai CIA sunt femei!

Un secret bine păzit: directoratul «S» al KGB

yogaesoteric

22 iunie 2019