Doctrina Monroe, pivotul politicii externe americane

James Monroe, al cincilea președinte al Statelor Unite (1817-1825) este cunoscut ca autor al liniilor directoare în politica externă americană numite „Doctrina Monroe”. Mai jos, vă oferim un eseu de Bradley J. Birzer, publicat în mai 2020 în revista americană online The Imaginative Conservative. Birzer este cofondator și colaborator senior al The Imaginative Conservative, titularul catedrei Russell Amos Kirk de istorie la Hillsdale College și membru al Bibliotecii Prezidențiale Ronald Reagan.

În discursul inaugural la al doilea său mandat, președintele Monroe a spus:

„Europa este din nou neliniștită, iar perspectiva unui război este din ce în ce mai aproape. Dacă flacăra se va aprinde pe undeva, este imposibil de prevăzut cât de departe se va extinde. Din fericire, nu avem nicio legătură cu cauzele care produc aceste evenimente amenințătoare în alte părți; suntem în relații perfecte de prietenie cu toate puterile și este în interesul nostru să rămânem așa, dacă este posibil în condiții echitabile. Nu văd niciun motiv rezonabil pentru a ne teme de conflicte cu vreo putere, cu excepția cazului în care acestea ar rezulta dintr-o încălcare a drepturilor noastre maritime. În cazul în care ar avea loc conflicte, indiferent de amploarea lor, vom rămâne neutri, dar, în calitate de putere neutră, avem drepturi pe care este de datoria noastră să le apărăm. Pentru prejudicii, va fi de datoria noastră să căutăm reparații, în spirit de prietenie și cu deplină încredere că, dacă nu vătămăm pe nimeni, nimeni nu ne va pricinui vătămare în mod intenționat. Pentru pericole mai iminente, ar fi necesar să fim pregătiți și ar fi necesar să ne amintim întotdeauna că o astfel de pregătire adaptată circumstanțelor și sancționată de judecata și dorințele alegătorilor noștri nu poate să nu aibă un efect benefic în evitarea pericolelor de orice fel. Ar fi necesar să ne amintim, de asemenea, că perioada de pace este cea mai potrivită pentru asemenea pregătiri.”

În documentele sale privind politica externă americană, James Monroe a preluat atât ideile lui (George) Washington, cât și pe cele ale lui (Thomas) Jefferson, însă a fost necesar să se preocupe de aspecte noi, în special implicarea Europei în afacerile republicilor din emisfera vestică. Politica sa externă, condusă de secretarul de stat John Quincy Adams, rămânea fidelă gândirii diplomatice a administrațiilor anterioare, adaptându-se în același timp la circumstanțele și intențiile în rapidă schimbare ale momentului.

Din Congresul de la Viena¹, mai rațional și mai burke-an, a rezultat Congresul de la Verona², mai insidios și mai dominator. Din Verona a luat naștere o „Sfântă Alianță” între trei puteri: Austria (catolică), Prusia (protestantă) și Rusia (ortodoxă). Radicalizată împotriva posibilității unei alte Revoluții Franceze, Sfânta Alianță a jurat să se opună tuturor republicilor ca fiind antihristice.

În martie 1822, Statele Unite au recunoscut cu oarecare reticență noile republici proclamate în Chile, Columbia, Mexic și Peru. Reticente, doar pentru că se temeau că romano-catolicismul și moștenirea spaniolă vor modela republicile nu ca state orientate spre democrație, ci ca state militare conduse de caudillos.

Puțin peste un an mai târziu, în aprilie 1823, Sfânta Alianță a încurajat Franța monarhistă să invadeze Spania. Ce ar fi însemnat aceasta pentru posesiunile spaniole din America Latină rămânea neclar, dar Alianța părea hotărâtă să pună noile republici americane în aceeași categorie cu republicile latine mai radicale.

După consultarea cu foștii președinți (John) Adams și (Thomas) Jefferson, președintele Monroe a transmis cabinetului său că vedea drept necesară emiterea unei declarații comune cu britanicii împotriva intervenției europene în America Latină. John Quincy Adams a refuzat categoric și a consemnat în jurnalul său următoarele:

„Subiectul în discuție era propunerile confidențiale ale secretarului de stat britanic, George Canning, către R. Rush, și corespondența dintre ei referitoare la proiectele Sfintei Alianțe asupra Americii de Sud. Au avut loc multe discuții, fără a se ajunge la o concluzie definitivă. Obiectivul lui Canning pare să fi fost acela de a obține un angajament public din partea guvernului Statelor Unite, aparent împotriva interferenței forțate a Sfintei Alianțe între Spania și America de Sud, dar în realitate sau în special împotriva achiziționării de către Statele Unite ale Americii a oricărei părți din posesiunile spaniole din America.”

Din perspectiva secretarului de stat, Statele Unite nu aveau dreptul să revendice sau să anexeze nicio parte din America Latină. Totuși, nici nu aveau dreptul să refuze vreunei părți din America Latină să se alăture cauzei Statelor Unite.

„Nu cred că sunt situații similare. Nu avem intenția să cucerim nici Texasul, nici Cuba. Dar locuitorii uneia sau ambelor țări își pot exercita drepturile primordiale și pot solicita unirea cu noi. Cu siguranță nu vor face la fel cu Marea Britanie. Prin urmare, alăturându-ne declarației propuse de aceasta, oferim un angajament substanțial și poate incomod față de noi înșine, fără a obține nimic în schimb. Fără a intra acum în discuția privind oportunitatea anexării Texasului sau a Cubei la Uniunea noastră, ar fi necesar cel puțin să ne păstrăm libertatea de a acționa în cazul apariției unor situații de urgență și să nu ne legăm de niciun principiu care ar putea fi imediat după aceea folosit împotriva noastră.”

Este dificil să nu vedem raționamentul lui Quincy Adams ca o dovadă în plus că el a fost cel mai strălucit ministru de Externe pe care l-au avut vreodată Statele Unite. Și, pentru a face situația și mai bună (cel puțin din punctul de vedere al autorului acestor rânduri), Adams a glumit:

„Am remarcat că recentele comunicări primite de la ministrul rus, baronul Tuyl, ofereau, după părerea mea, o ocazie foarte potrivită și convenabilă pentru noi de a ne opune Sfintei Alianțe și, în același timp, de a refuza propunerea Marii Britanii. Ar fi mai sincer, precum și mai demn, să ne declarăm principiile în mod explicit Rusiei și Franței, decât să venim ca o barcă de pescuit în urma navei de război britanice”.

John Quincy Adams a înțeles foarte bine că emiterea unei declarații comune cu Marea Britanie ar face din Statele Unite doar o altă provincie (din nou!) a Regatului Unit.

În schimb, el l-a convins pe președinte că Statele Unite este indicat să-și urmeze propriul drum, iar rezultatul, splendid și emoționant, a fost ceea ce americanii au numit „Doctrina Monroe”. Scrisă de John Quincy Adams, merită citată în întregime.

„La propunerea Guvernului Imperial Rus, făcută prin intermediul ministrului împăratului care se află aici, au fost transmise împuterniciri și instrucțiuni complete ministrului Statelor Unite la Sankt Petersburg pentru a aranja, prin negocieri amiabile, drepturile și interesele respective ale celor două națiuni de pe coasta de nord-vest a acestui continent. O propunere similară a fost făcută de Majestatea Sa Imperială Guvernului Marii Britanii, care a fost, de asemenea, acceptată. Guvernul Statelor Unite a dorit, prin această procedură prietenoasă, să manifeste marea valoare pe care a acordat-o invariabil prieteniei Împăratului și dorința de a cultiva cea mai bună înțelegere cu guvernul acestuia. În discuțiile la care a dat naștere acest interes și în acordurile prin care acestea pot fi încheiate, s-a considerat oportun să se afirme, ca principiu care implică drepturile și interesele Statelor Unite, că în întregime, continentele americane, prin condiția de libertate și independență pe care și-au asumat-o și o mențin, nu vor mai fi considerate de acum înainte ca subiecte pentru colonizarea viitoare de către niciuna dintre puterile europene…….

La începutul ultimei sesiuni s-a afirmat că în Spania și Portugalia se depuneau eforturi considerabile pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației din aceste țări și că aceste eforturi păreau să fie întreprinse cu o moderație extraordinară. Nu este nevoie să menționăm că rezultatele au fost până acum foarte diferite de ceea ce se anticipase atunci. Am fost întotdeauna spectatori anxioși și interesați de evenimentele din acea parte a globului, cu care avem atât de multe relații și din care ne tragem originea. Cetățenii Statelor Unite nutresc sentimente de prietenie față de libertatea și fericirea semenilor lor de pe acea parte a Atlanticului. Nu am luat niciodată parte la războaiele puterilor europene în chestiuni care le priveau pe ele, și nici nu se potrivește cu politica noastră să facem aceasta. Numai atunci când drepturile noastre sunt încălcate sau amenințate grav, ne opunem abuzurilor sau ne pregătim pentru apărare.

Suntem în mod necesar mai direct legați de mișcările din această emisferă, din motive care trebuie să fie evidente pentru toți observatorii luminați și imparțiali. Sistemul politic al puterilor aliate este esențial diferit în această privință de cel al Americii. Această diferență provine din cea care există în guvernele respective; și întreaga națiune este devotată apărării propriului nostru guvern, care a fost realizat cu prețul pierderii a atât de mult sânge și bogății și care a ajuns la maturitate datorită înțelepciunii celor mai luminați cetățeni ai săi, și sub care ne-am bucurat de o fericire fără precedent.

Prin urmare, din sinceritate și din respect pentru relațiile amiabile existente între Statele Unite și aceste puteri, suntem datori să declarăm că vom considera orice încercare din partea lor de a-și extinde sistemul asupra oricărei părți a acestei emisfere ca fiind periculoasă pentru pacea și siguranța noastră. Nu am intervenit și nu vom interveni în colonii sau teritorii dependente ale vreunei puteri europene. Dar în ceea ce privește guvernele care și-au declarat independența și o mențin, și a căror independență am recunoscut-o, după o analiză aprofundată și pe baza unor principii juste, nu putem considera niciun fel de intervenție în scopul oprimării lor sau al controlului în orice alt mod al destinului lor, din partea vreunei puteri europene, altfel decât ca o manifestare a unei atitudini ostile față de Statele Unite. În războiul dintre aceste noi guverne și Spania, ne-am declarat neutri în momentul recunoașterii lor și am respectat această poziție și o vom respecta în continuare, cu condiția să nu survină nicio schimbare care, în opinia autorităților competente ale acestui guvern, să facă indispensabilă o schimbare corespunzătoare din partea Statelor Unite pentru securitatea lor.

Evenimentele recente din Spania și Portugalia arată că Europa este încă instabilă. Nu există dovadă mai puternică a acestui fapt important decât aceea că puterile aliate au considerat oportun, pe baza unui principiu satisfăcător pentru ele, să intervină cu forța în problemele interne ale Spaniei. Până în ce măsură poate fi dusă o astfel de intervenție, pe baza aceluiași principiu, este o întrebare care interesează toate puterile independente, chiar și cele mai îndepărtate, și cu siguranță niciuna dintre ele mai mult decât Statele Unite. Politica noastră față de Europa, care a fost adoptată într-o etapă timpurie a războaielor care au agitat atât de mult această parte a globului, rămâne totuși aceeași, și anume să nu ne amestecăm în problemele interne ale niciuneia dintre puterile sale; să considerăm guvernul de facto ca fiind guvernul legitim pentru noi; să cultivăm relații prietenoase cu acesta și să păstrăm aceste relații printr-o politică sinceră, fermă și bărbătească, satisfăcând în toate cazurile pretențiile juste ale fiecărei puteri, fără a accepta jigniri din partea niciuneia. Dar în ceea ce privește aceste continente [America, n.tr.], circumstanțele sunt în mod evident și vizibil diferite.

Este imposibil ca puterile aliate să-și extindă sistemul politic asupra oricărei părți a vreunuia dintre continente fără a pune în pericol pacea și fericirea noastră; și nimeni nu poate crede că frații noștri din sud, dacă ar fi lăsați să se descurce singuri, l-ar adopta de bunăvoie. Prin urmare, este la fel de imposibil să privim cu indiferență o astfel de intervenție, sub orice formă. Dacă analizăm puterea și resursele comparative ale Spaniei și ale noilor guverne, precum și distanța dintre ele, este evident că Spania nu le va putea supune niciodată. Politica adevărată a Statelor Unite rămâne aceea de a lăsa părțile să se descurce singure, în speranța că și alte puteri vor urma același curs.”

Sincer, Doctrina Monroe ar trebui să fie la fel de venerată ca Declarația de Independență, Constituția și Ordonanța din Nord-Vest³. Este, în toate sensurile, profesiunea noastră de credință în ceea ce privește politica externă.

Note:

1. Conferință a ambasadorilor statelor europene prezidată de omul de stat austriac Klemens von Metternich, care și-a desfășurat lucrările în Viena în mod oficial din noiembrie 1814 până în 1815. Obiectivul era găsirea unei soluții pentru asigurarea unei păci pe termen lung pentru Europa, după încheierea Revoluției Franceze și a războaielor napoleoniene (n.tr.)

2. Congresul de la Verona (20 octombrie – 14 decembrie 1822) a fost parte a seriei de conferințe internaționale care au început odată cu Congresul de la Viena (n.tr.)

3. Northwest Ordinance (în română Ordonanța din Nord-Vest sau Ordonanța Teritoriului de Nord-Vest) este unul dintre cele mai importante acte legislative din istoria timpurie a Statelor Unite. A fost adoptată pe 13 iulie 1787 de Congresul Confederației (sub Articolele Confederației, înainte de Constituția din 1787/1789). A creat premisele pentru guvernarea și dezvoltarea Teritoriului de Nord-Vest (Northwest Territory), regiunea situată la nord de râul Ohio, la sud de Marile Lacuri, la est de râul Mississippi, la vest de Pennsylvania. Din acest teritoriu s-au format mai târziu 5 state (și o parte dintr-al șaselea): Ohio, Indiana, Illinois, Michigan, Wisconsin și parțial Minnesota (n.tr.)

Traducere de Bogdan Stanciu

Citiți și:
Majoritatea americanilor nu înțeleg Doctrina Monroe
Civilizația occidentală. Quo vadis?: Expansionism, conflict intern, Imperiu Universal

 

yogaesoteric
7 februarie 2026