Domnilor guvernanţi, moartea nu poate fi încarcerată!

Moşmondeala din Ministerul Justiţiei nu duce la nimic bun. Recent, ministrul Tudorel Toader, recunoscut profesor de Drept neacomodat încă cu ale administraţiei, a declarat că mai important este, pentru descongestionarea penitenciarelor, să se lucreze la un proiect mai amplu, care să aibă în vedere şi măsuri alternative, pentru că doar o graţiere, parţială fiind, ar filtra doar prea puţine persoane cărora li s-ar deschide mai repede drumul spre libertate (după efectuarea a cel puţin jumătate din pedeapsa), dar marile probleme ale sistemului rămân. Aşa e. Dar, zic eu, la Ministerul Justiţiei e prea mare moşmondeală. Sau, cine ştie, poate că această moşmondeală nu e din neputinţă, ci dictată de interesele unora care populează de multă vreme instituţia şi care, personal, îmi scapă (deocamdată!). Sau de teama străzii care a ajuns să vrea să facă nu doar agenda legiuitorului, ci şi conţinutul legislaţiei. Ceea ce e de neconceput într-un Stat de Drept.

În acest timp, în care ministrul vrea să aducă modificări benefice, dar nu prea se petrece nimic concret, o să treacă şi primăvara. Şi între timp, în puşcarii vor continua să moară oameni despre care se ştie că au boli terminale, dar nimănui nu îi pasă. Stau și mă întreb cât de dezumanizată a ajuns să fie această societate în care trăiesc şi pe care, ani în urmă, o credeam profund creştină, plină de empatie şi inteligență genetică şi cum de s-a rătăcit atâta şi nu mai găseşte drumul spre rezolvarea unor situaţii din care România iese mai jumulită, mai săracă, umilită şi anormală. Şi până când?

În penitenciare, se ştie, există o lipsă acută de spaţiu. Există mizerie, panică, gândaci, alimente din care se mai satură şi şobolanii, există lipsă de speranţă şi abrutizare. Există dureri pentru care nu se dau în timp util medicamente, există cronicizări ale unor boli pe care mulţi le capătă în puşcărie. Există femei care au nevoie de o igienă aparte şi nu o pot avea, există obsesii, există şi suicid. Din ce în ce mai des. Nu are sens să vă luaţi după jurnalişti sau activişti aşa-zis civici care n-au păşit nici măcar o dată în vreun spaţiu de detenţie, şi nici după magistraţi care habar nu au cum sunt „reeducaţi” condamnaţii lor. Şi mai există ceva. Lipsa de aer natural necesar unei vieţi nesupuse condiţiilor inumane. Toate standardele europene arată că un om încarcerat are nevoie de 4 metri pătraţi ca să nu resimtă acut această lipsă ca pe un chin cotidian. Dar asta nu interesează prea mult. În Evul Mediu, se foloseau cuşti în care erau băgaţi oameni şi pedepsiţi să fie supuşi oprobriului public, atârnaţi în pieţe, ca exemplu de „aşa nu”. Nici acum nu suntem foarte departe de aceste file de istorie. Oprobriul public se manifestă totuşi stilizat şi începe, după cum ştiţi, în multe cazuri, de la mărșăluirea prin faţa camerelor de luat vederi la fiecare chemare la DNA…

Vreau, însă, să revin la subiectul „penitenciare”. Pentru că mi se pare că se bate, nepermis, pasul pe loc. În toată această „pauză meditativă”, România pierde. Imagine, oameni şi bani. Mulţi bani. Şi va pierde şi mai mulţi. Dar nu banii contează până la urmă. Ci OMUL. Fie el şi condamnat. Un condamnat la privare de libertate, nu la moarte lentă şi nu la moarte prin indiferență. Este absurd să spunem că trăim într-o ţară civilizată când se petrec asemenea orori.

Am scris de foarte multe ori, în aceşti 27 de ani de presă, despre penitenciare. Am fost în multe dintre locaţiile de încarcerare româneşti. Am văzut ce este acolo, am ascultat poveştile de groază ale zilelor şi nopţilor din spatele gratiilor spuse şi de oameni condamnaţi pentru că meritau, şi de alţii care au fost pe nedrept încarceraţi. Să ştiţi că suferinţa celui nevinovat este infinit mai mare decât a celui care ştie că a greşit şi că trebuie să ispăşească acea pedeapsă. Am ascultat şi oameni care, la puţin timp după ce i-am intervievat, s-au sfârşit. Acolo, după gratii. Am încercat să fac ceea ce ţine de mine, de munca mea. Adică să aduc aceste adevăruri în spaţiul public, doar-doar se va întâmpla ceva. Doar-doar se vor modifica legile în aşa fel încât România să nu mai aibă condamnări la CEDO pentru condiţiile de detenţie şi pentru tratamentele inumane. Am încercat tot ce mi-a stat în putinţă ca jurnalist. Să scriu exact cum este acolo, în puşcarii, şi să arăt neajunsurile sistemului. Aşa a trecut timpul. O grămadă de timp. Ireversibil. De cele mai multe ori, eu am scris, eu am auzit. Şi asta m-a dezamăgit profund şi m-a întristat şi m-a revoltat. Şi am continuat să scriu. Cum aş putea altfel ajuta? În privinţa acestui subiect, doar aşa.

Am învins doar o dată. Pe acest palier al dezvăluirilor, trăgând un semnal de alarmă, în urmă cu ani de zile. Era vorba de perioada în care femeile năşteau în puşcării şi copii lor purtau stigmatul acestei naşteri încarcerate toată viaţa. Nevinovaţii copii ispăşeau din prima clipă de viaţă, până la un an, pedeapsa alături de mama lor condamnată. Şi asta era crunt. Am luptat atunci pentru schimbarea regimului de detenţie a femeii gravide încarcerate. Am făcut reportaje. Am devenit obsesia conferinţelor de presă de la Ministerul Justiţiei cu acest subiect. Colegii mei, cu state vechi în domeniul jurnalismului de investigaţii ştiu asta. Ministrul Justiţiei de atunci probabil se săturase să repet, ca o flaşnetă, că e inuman tratamentul din penitenciar al femeii gravide şi apoi lăuze. A cugetat şi a luat această decizie. Legea care privea regimul executării pedepsei a fost modificată, astfel încât femeile condamnate să nască într-un spital civil, dinafara penitenciarului, copilul ei să rămână liber, femeia să aibă parte de întreruperea de pedeapsă timp de un an pentru a putea alăpta copilul şi pentru a avea grijă de el în spaţiul familial şi nu în comunitatea condamnaţilor. Asta am reuşit. Şi e una dintre lăuntricele mele bucurii, pentru care nu am avut nevoie nici de premii, nici de recunoştinţa cuiva. Mi-am făcut datoria de jurnalist, mişcând ceva într-un sistem împietrit, aducând o rază de lumină acolo unde ochii unor copilaşi se propteau în graţiile uşilor în căutarea sânului mamei şi micii lor plămâni respirau aerul contaminat al spaţiului de detenţie fără ca ei, ghemotoacele acelea pline de puritate să aibă vreo vină. Poate că reuşita mea s-a datorat şi faptului că ministrul Justiţiei de atunci era o femeie.

În schimb, lista frustrărilor mele profesionale e lungă. Şi ea se leagă, fireşte, şi de subiectele din zona penitenciarelor.
Nu am reuşit să salvez viaţa unui deţinut, chiar dacă în urma unui reportaj făcut de mine cu echipa Antenei 3 la penitenciarul Jilava, un reputat medic, profesorul Mihai Lucan de la Cluj, s-a oferit să îl opereze, ceea ce a şi făcut, prelungindu-i viaţa cu Dumnezeu ştie câte zile şi îndepărtându-i măcar cumplitele dureri! Nu am reuşit să schimb optica societăţii şi a reprezentanţilor ei în aşa fel încât să înțeleagă – pentru numele lui Dumnezeu! – că în cazul unor condamnaţi cu boli aflate în stadiul terminal, legea ar trebui modificată în aşa fel încât să existe obligaţia punerii în libertate deîndată a celui căruia zilele îi sunt numărate. Din păcate, lumea nu a înţeles că un om aflat în stadiu terminal, atins de cele mai nemiloase boli fără a mai exista vreo şansă a vindecării, nu mai are decât o singură dorinţă. Să aibă la căpătâi o lumânare şi pe oamenii dragi lui, pe care să-i poată strânge în braţe pentru ultima dată. Pentru o astfel de modificare militez acum. Cât îi trebuie Ministerului Justiţiei să ceară o astfel de modificare?

În esenţă, aici e vorba de viaţă şi de moarte. Dacă un deţinut moare din lipsă de umanism a sistemului, după gratii, despre ce reinserţie se mai poate vorbi? Pedeapsa rămâne fără subiect, fără scop, iar suferinţa unei familii îndurerate şi ţinută departe de muribund este şi ea o pedeapsă, nemeritată, aplicată implicit rudelor lui, oameni nevinovaţi, de un sistem al cărui chip este mai monstruos decât al oricărei imaginabile bestii!

Scurt epilog

Construirea de noi penitenciare în timp ce, în cele vechi, se petrec aceleaşi lucruri oribile, nu rezolvă problema supraaglomerării. Graţierea parţială e ceva, dar nu rezolvă nici ea mare lucru. Cartea Albă privind suprapopularea penitenciarelor, emisă în urmă cu un an de Comitetul European pentru Problemele de Criminalitate, este o sursă bună de inspiraţie. Pentru reducerea recidivei, pentru reintegrare socială, pentru reducerea suprapopulării închisorilor, e nevoie urgentă de măsuri non-privative de libertate ca alternativă la detenţie, care să fie aplicate inclusiv persoanelor condamnate care pot să execute un rest de pedeapsă înafara penitenciarului. E nevoie de bune practici impuse sistemului penitenciar, e nevoie… de multe. Şi de soluţii luate rapid. Dar mai ales e nevoie de cap, nu de spadă!

PS. Citeam cândva, nu mai reţin unde, că societăţile barbare aveau nevoie de sânge, de moarte, ca cei care ucideau să se simtă mai puternici, mai vii! Eu cred că România, ţara mea, e plină de creştini care, în faţa morţii, îşi arată smerenia. Şi bunătatea. Smerenia şi bunătatea fac ca viaţa să dea mai mult rod, mai multă frumuseţe şi mult râvnitul echilibru. Ce ziceţi? Să mai sper? Orice schimbare vine din interior. Ce urmează e doar consecinţă…

de Adina Anghelescu-Stancu

Citiți și:

Scrisoarea lăsată de Dan Adamescu: «În penitenciar am ajuns în iad. Nu înţeleg de ce medicii m-au ignorat»

Grațierea – măsura omeniei unui popor

yogaesoteric
4 aprilie 2017