Donald Trump președinte. «Hannibal ante portas!»

De 27 de ani, mai precis de când instituțiile financiare internaționale au adoptat ca politică oficială anti-criză așa-zisul „consens de la Washington”, planeta trăiește în coșmarul neoliberal. Nu vorbim aici doar de români, sau de ruși, sau de americani, sau de filipinezi: este vorba de toată planeta.

27 de ani este o perioadă suficient de lungă ca să pui la dospit o generație nouă și să bagi la copt o generație veche. Ceea ce s-a și petrecut. Nu doar la noi, biete frunze în bătaia vântului postcomunist, ci și la americani, în țările UE, în Asia, în Africa sau Orientul Mijlociu.

După două generații planetare nășite de arhitecții noii ordini putem trage câteva concluzii, deloc fericite. Coșmarul neoliberal a însemnat peste tot, în lumea „civilizată”, delocalizarea locurilor de muncă de producție și înlocuirea lor cu locuri de muncă de servicii, de cele mai multe ori inutile și instabile. Delocalizarea joburilor productive a mers mână în mână cu expansiunea globalizării și integrarea piețelor. De multe ori auzim cum unii români nostalgici după epoca lui Ceaușescu se plâng de faptul că „nu mai avem fabrici” și că „Occidentul ne-a distrus”. Acest „Occident” care ne-a distrus pe noi, de fapt, s-a distrus și pe sine. În 1960, 24% din joburile Americii erau în fabrici. Acum au mai rămas doar 8%. O mare parte din capitalism este construit azi în jurul unor servicii mai mult sau mai puțin inutile, care răspund satisfacerii unor nevoi mai mult sau mai puțin inventate. Fenomenul se observă în tot Occidentul. Nu doar România suferă de meteahna dezindustrializării. Dacă te uiți unde sunt joburile, constați că o parte s-au pierdut din cauza tehnologiei informatice, dar o foarte mare parte, de fapt, s-au mutat în țări unde forța de muncă era foarte ieftină.

Puși în competiție cu muncitorii ieftini de aiurea, muncitorii occidentali nu au rezistat decât apelând masiv la creditare. Astăzi și în America, și în Europa Occidentală, datoriile gospodăriilor private sunt la un nivel nemaiîntâlnit în istorie. De multe ori tinerii intră în viață cărând deja după ei povara unui credit pentru studii. Dincolo de strălucire zace un faliment generalizat al Occidentului, asemănător cu falimentul URSS-ului din urmă cu aproape trei decenii, pe care numai lungirea termenelor de plată îl mai evită. În 1956, datoria familiilor americane era la un nivel de 20% din produsul intern brut, astăzi e pe la 80%, după ce în preziua Marii Crize din perioada 2006-2008 ajunsese la un neverosimil… 95%. Practic, aproape fiecare dolar produs de economia americană trebuia să plătească un dolar datorie al unui cetățean. Fără să mai punem la socoteală datoria publică și datoriile companiilor! Dacă mâine, prin absurd, toate băncile și-ar cere creditele înapoi, tot sistemul ar colapsa. Ar face implozie.

Îndatorați și hăituiți, oamenii sunt, pe bună dreptate, frustrați, și nu doar în România unde „s-a închis combinatul” din nu știu ce orășel mono-industrial, care oricum n-a văzut industrie decât 15-20 de ani pe timpul comuniștilor, ci în toată Europa și în toată America. De 27 de ani se repetă peste tot aceleași inepții, cu mici variațiuni, și se distrug locuri de muncă în numele „consensului”, în marșul triumfător al globalizării și al comerțului liber.

Și poate că nu ar fi fost nicio problemă, dacă sărăcia rezultată s-ar fi împărțit egal. Numai că tot în ultimii 27 de ani au explodat marile averi la nivel global. Auzi de miliardari din țări care, la baza lor, aproape că nu au din ce bea apă. Găsim miliardari în țările est-europene, găsim miliardari în Europa mediteraneană (inclusiv în Italia, unde Sicilia continuă să fie una dintre cele mai sărace regiuni europene), găsim miliardari inclusiv în Grecia. Manifestările sportive simbolice – Olimpiadele, Campionatele Mondiale de Fotbal etc. – cheltuie niște sume fabuloase, de neconceput în urmă cu numai 30-40 de ani. Mari corporații internaționale speculează la maximum lipsurile legislative și își plimbă profiturile din paradis fiscal în paradis fiscal, fără să fie trase la răspundere de nimeni. În ultimii 10 ani o corporație precum Google (acum, Alphabet) a avut profituri de peste 80 de miliarde de dolari; Microsoft, 160 de miliarde; Apple, 150 de miliarde; Nike, 21 de miliarde; IKEA, 25 de miliarde, și așa mai departe.

Dacă în urmă cu 40 de ani venitul mediu al directorilor generali (CEO) din marile companii americane a crescut cu 1000%, venitul mediu al clasei medii (clasa muncitoare) nu a crescut decât cu… 11%. În 1965, raportul dintre leafa medie a directorilor generali din companiile americane față de leafa medie a muncitorilor era de 20:1. Acum acesta a ajuns… 303:1 (mai bine, totuși, decât în 2000, când era de… 376:1). „Multinaționale bogate, cetățeni săraci”, după cum suna titlul unei cărți scrisă de Philipp Lopfe și Werner Vontobel în urmă cu câțiva ani, tradusă și în limba română.

Sărăcia a început să dea pe afară. Peste 40 de milioane de americani se pot hrăni cât de cât corespunzător numai fiindcă primesc tichete gratuite de hrană (celebrele „food stamps”) de la guvernul federal (dacă nu credeți, click aici). Banlieu-urile franțuzești colcăie de jihadiști și islamiști radicali. La fel și orașele englezești. În lipsă de altceva, oamenii se apucă de spintecat. Pentru câteva sute de dolari pe lună destui se găsesc să-și riște viața în Siria în slujba unui iluzoriu califat islamic și al unei iluzii religioase. Stânga politică? Stânga politică e aneantizată pe toate continentele, de când se preocupă mai mult de gay-ii bogați și de transsexuali decât de dramele muncitorilor.

În aceste condiții oamenii au încercat să reacționeze pe cont propriu. Mai întâi au fost mișcările de stradă: Occupy în Statele Unite, Indignados în Spania. Mai ales din 2008 încoace toată lumea este de acord că lumea e defectă și ceva trebuie schimbat. Numai că factorii politici nu au schimbat nimic, ba dimpotrivă. Între politicieni și păpușarii lor, pe de o parte, și populație, pe de alta, s-a căscat o falie care nu mai poate fi traversată de nimeni și de nimic. Globalizarea a devenit din ce în ce mai obositoare pentru omul simplu. După ce a văzut că mișcările dezorganizate de pe stradă n-au niciun impact real, a început să voteze „ciudați” de la periferia sistemului. SYRIZA în Grecia, Podemos în Spania, Front National în Franța, Partidul Socialist și Partidul Libertății în Olanda, Cinque Stelle în Italia, Partidul Libertății din Austria, Alternative für Deutschland, Democrații Suedezi etc. – toate sunt forțe politice marginale care au reușit victorii importante în alegerile din țările lor. Toate aceste partide, indiferent că se definesc la dreapta sau la stânga spectrului politic, indiferent că sunt pro- sau contra imigrație, capitalism, UE etc. au în comun o trăsătură foarte simplă: nu fac parte din establishment.

Însă victorii mici, de etapă, ale unor marginali, nu au avut și nu au forța necesară de a produce cu adevărat daune sistemului. Să luăm cazul Greciei: după cum știm guvernul SYRIZA a fost domesticit în ceva mai mult de 6 luni. În Suedia, partidele din estalishment au semnat un pact pe câțiva ani împotriva Democraților Suedezi. În Franța partidele sistemului formează constant coaliții, oricât de aberante ideologic, împotriva Frontului Național, astfel încât FN nu câștigă niciodată circumscripții pe măsura potențialului: la alegerile din 2012 FN a luat în primul tur 3,5 milioane de voturi, adică 13,6%, dar nu a reușit să câștige decât… 2 deputați. Lui Podemos, în Spania, i s-a inventat imediat un contra-partid al non-conformiștilor de dreapta (Ciudadanos). Până și noi, în România, am avut faliții noștri: PP-DD-ul lui Dan Diaconescu, aneantizat cu grație și talent, prin înghițire, de celelalte partide, în ceva mai mult de 2 ani. Etc.

Atunci când nu i-a ridiculizat pe marginali, pe cei care fluierau în biserică, sistemul a reușit întotdeauna să-și creeze antidotul potrivit. Ce mai conta că nu poți face abstracție de o parte importantă a electoratului european? Conta că la final parlamentele și guvernele aveau aceeași configurație dorită de „lumea bună”. Parafrazându-i pe vechii romani, Hannibal (încă) era foarte departe și nu prezenta niciun pericol, totul fiind „sub control”.

Dar, în lipsa unei reacții adecvate a establishmentului, era o chestiune de timp până când valul mâniei și al întrebărilor populare să ajungă undeva mai sus, acolo unde micile sforării politicianist-electorale nu mai fac față. Așa a fost Brexitul din iunie 2016, care în esență nu a fost altceva decât un vot masiv de protest al englezului de rând împotriva politicienilor săi, și care a zdruncinat serios construcția europeană, deși încă este neclar cum și când se va produce brexitul. Și iată-ne ajunși, doar 4 luni mai târziu și la momentul, complet absurd, în care Donald Trump – în esență un miliardar cu un trecut dubios, cu o moralitate îndoielnică și partizan al unor opinii cel puțin ciudate – a ajuns să încarneze toată ura cetățeanului occidental obișnuit împotriva unui sistem care-l pauperizează și oprimă sistematic de câteva decenii. Donald Trump, miliardar din tată-n fiu, votat cu nesaț de muncitorii albi din America. Oricât de absurd ar suna, s-a petrecut. Cu amendamentul că Trump nu este nici un procent în parlament, nici șef peste guvernul unei țări de 2 lei, ca să poată fi strâns ușor cu ușa. Trump este președintele ales al Americii. Hannibal ante portas!

Ce se va petrece de acum încolo și cum va răspunde sistemul, este imposibil de spus. Sistemul plătește prețul infatuării, al lipsei de rațiune, al lipsei de înțelegere față de cetățenii săi. Când ai peste 40 de milioane de oameni care nu se pot hrăni satisfăcător decât cu food stamps, dar faci din chestiunea unora care se închipuie bărbați în corp de femeie (sau invers) cauza socială nr. 1 pentru care pretinzi că trebuie să se lupte în America, nu te poți aștepta să mai fii luat în serios. Luat în serios nu poate fi decât cel care arată că înțelege care este ierarhia corectă a priorităților, iar acesta a fost clovnul de care-și băteau joc toți, adică Trump. Care a ieșit președinte pe o platformă anti-globalizare, protecționistă și cu accente xenofobe. Numai că în acest moment este dificil de întrevăzut cum ar putea Trump să-și îndeplinească promisiunile menite să „facă America mare din nou”. Este un mister.

America însăși este parte a lumii globale. America, așa cum este acum, e dependentă de statutul mondial al dolarului, care nu poate fi apărat decât printr-o implicare trup și suflet (mai bine zis trup, suflet și tancuri) pe scena internațională. Nu poți, pe de o parte, să te izolezi, să ridici bariere vamale, să le ceri partenerilor din NATO să-ți plătească „taxă de protecție”, și pe de altă parte să ai pretenția ca petrolul mondial să se tranzacționeze tot în dolari US, ceea ce îți dă mătăluță posibilitatea de a tipări cantități pantagruelice și impunisabile de bani, trăind boierește la adăpostul unor datorii care nu vor fi plătite niciodată. În clipa în care America va slăbi menghina, țările vor tranzacționa petrolul în euro, ruble, yuani și cine știe ce alte valute mai are nevoie fiecare, și poate că America însăși va fi nevoită să cheltuie (deci să câștige!) euro, ruble, yuani ca să se aprovizioneze cu energie. Apoi, nu poți să părăsești sau să încalci unilateral regulile Organizației Mondiale a Comerțului.

Ideea de a forța corporațiile să fabrice iarăși în America punându-le tarife vamale pe mărfurile fabricate aiurea e sublimă, dar în contextul actual e greu de crezut că va putea fi pusă în practică, pentru că America nu poate pune unilateral tarife vamale. Mă tem că dacă se apucă și China sau Europa să pună niște tarife vamale, ca reacție, atunci Americii nu-i va fi deloc ușor în condițiile în care numai deficitul comercial cu China e de 367 de miliarde dolari pe an, sau 1:2,8 dolari (2015) și China este principalul deținător al datoriei americane (aproape 5.000 de miliarde).

Chinezii au, iată, suficienți dolari cât să acopere cu vârf și îndesat cu comenzi guvernamentale, vreme de peste un deceniu, o eventuală scădere a cererii pentru produsele proprii din partea Americii. America în schimb este dependentă în acest moment de importurile ieftine din China. Și tot așa. Dinspre Trump, așadar, mulți nu văd nimic spectaculos în perioada ce va veni, pentru că Trump, pur și simplu, nu este altceva decât tipul cu gura mare care s-a trezit acum că ține în mână cartoful fierbinte. Îl va învârti dintr-o mână în alta până se va răci – pentru că nu are de ales! Întrebarea este ce va face establishmentul, care va fi reacția? A înțeles că Hannibal este la porțile cetății și că a sosit momentul adevărului? A înțeles că trebuie făcută o schimbare radicală și că oamenii nu mai pot fi păcăliți cu pișoare pentru transsexuali și căsătorii pentru homosexualii bogați? Dacă establishmentul a înțeles asta, atunci globalizarea încă mai poate fi demolată controlat. Dacă nu, Dumnezeu cu mila, pentru că s-ar putea ca toată șandramaua să se prăbușească necontrolat. Scapă cine poate!

Citiți și:

Victoria lui Donald Trump – analize și reacții

Donald Trump: «Nu vom mai preda această țară și poporul ei cântecului fals, insidios și manipulator al Globalismului»

Isteria Grupului Bilderberg satanic împotriva lui Donald Trump a ajuns la paroxism

yogaesoteric
1 decembrie 2016