Citiți prima parte a articolului
Corporaţiile multinaţionale şi transnaţionale
Istoria multinaţionalelor începe cu mult timp în urmă, tocmai în perioada colonialismului european din secolele XVI-XIX. Atunci, monarhiile europene din acele vremuri (mai puţin cele din Spania şi Portugalia) îşi administrau şi dezvoltau teritoriile de peste mări prin intermediul unor „arendaşi”, corporaţiile multinaţionale, organizaţii economico-financiare care controlau producţia de bunuri şi servicii într-una sau mai multe ţări, altele decât ţara lor proprie unde îşi aveau sediul central. Aceste corporaţii multinaţionale au avut un rol determinant în toată evoluţia ulterioară a climatului economic, social şi politic al planetei.
Plecând de la obligaţia lor de fond de a duce produsele coloniilor în metropole, ele au contribuit direct la dezvoltarea comerţului internaţional, a căilor de comunicaţie de pe mare şi uscat. Pe rutele comerciale astfel trasate între colonii şi metropole multinaţionalele au creat pieţe intermediare de mărfuri şi servicii de unde obţineau noi şi însemnate câştiguri suplimentare.
Mai departe, din dorinţa de extindere a afacerilor şi de mărire a profitului s-au implicat şi în activităţile de explorare, pentru descoperirea de noi zone furnizoare de materii prime. Odată descoperite aceste noi zone le-au populat apoi cu colonişti care să asigure forţa de muncă necesară în exploatările deschise. Profitul net realizat din aceste activităţi era investit, conform înţelegerilor cu monarhiile suverane, în ţările de baştină, în afară de cele necesare dezvoltării bazelor de producţie din colonii care erau realizate cu acordul metropolelor. Rezultatul net al activităţii corporaţiilor multinaţionale a fost îmbogăţirea metropolelor şi exploatarea coloniilor. Vorbim de rezultatul net pentru că, în valoare absolută, şi viaţa coloniilor a înregistrat la început un reviriment prin faptul că resursele lor naturale, necunoscute şi neexploatate până la venirea coloniştilor, acum scoase la suprafaţă, le ofereau şi lor câştig, desigur disproporţionat cu câştigurile metropolei. Disproporţia a continuat să crească pe măsură ce resursele coloniilor erau tot mai exploatate şi câştigurile tot mai mult canalizate către metropole. Unele dintre corporaţiile multinaţionale au fost implicate inclusiv în comerţul cu sclavi finanţând flotele şi porturile destinate acestui tip de comerţ.
Acumulările de capital ale multinaţionalelor au devenit atât de importante încât acestea ajunseseră să împrumute cu bani însăşi casele regale din ţările lor de reşedinţă, în perioadele de crize sau de războaie, ceea ce a stârnit la un moment dat nemulţumirea, invidia şi îngrijorarea statelor monarhice. A fost prima fractură istorică dintre naţional şi multinaţional. Pentru remedierea situaţiei, în secolul XIX, statele coloniale în cauză au renunţat la serviciile corporaţiilor, preluând în administrare directă coloniile deţinute. Era însă târziu, corporaţiile controlau deja afacerile economice coloniale, iar influenţa lor a continuat să persiste, chiar să crească prin cumpărarea şi infiltrarea oficialităţilor coloniale.
După această dată, corporaţiile multinaţionale se transformă în corporaţii transnaţionale care, spre deosebire de primele, nu se identifică cu o naţiune anume, având operaţii şi centre în diferite ţări, în funcţie de condiţii, fiecare dintre oficii având anumite grade de independenţă, dar legate între ele printr-o politică comună. Royal Dutch Shell, de exemplu, are sediul principal la Haga, în Olanda, dar este înregistrată oficial în Anglia, la Londra şi are prezenţe în peste 60 de ţări.
După o perioadă de regrupare, aceste corporaţii multinaţionale devenite transnaţionale s-au dezvoltat într-un ritm sporit, nestingherite acum de vechea legătură tutelară cu o structură naţional statală. Puterea lor economică era impresionantă şi le oferea pârghiile necesare pentru a putea influenţa direct sau mascat politici naţionale, evenimente istorice, partide, guverne, alianţe sau ideologii. Războaiele, revoluţiile, revoltele nu au putut niciodată fi făcute decât cu bani, cu mulţi bani, cu finanţări substanţiale, iar aceste finanţări au venit întotdeauna de la cei care au dispus de resursele necesare, iar resursele au urmat constant drumul către transnaţionale. Fie că e vorba de revoluţia franceză, de cele două războaie mondiale, de revoluţia rusă, chineză sau de minuscula revoluţie cubaneză, toate s-au înfăptuit cu sprijin financiar al marilor companii. Nici aventura lui Hitler nu ar fi avut loc dacă nu ar fi beneficiat de sprijinul firmelor, băncilor şi instituţiilor controlate de Rothschild, de Standard Oil, Banca de Reglementări Internaţionale, Krupp, Siemens, Thyssen, Bosh, Allianz, ITT, General Motors etc., firme care după război au cunoscut dezvoltări spectaculoase (a se vedea cartea lui Jim Mars, Guvernarea din Umbră).
În Europa din timpul celui de al Doilea Război Mondial, cuprinsă de flăcări de gloanţe şi sânge, Elveţia rămânea neatinsă şi prosperă. De ce? Pentru că din transnaţionalele bancare de acolo se finanţau ambele tabere, coloşi bancari înfiinţaţi încă din secolul al XIX-lea şi substanţial crescuţi în perioadele războaielor, coloşi transnaţionali care, în 2007, au ajuns să manevreze amețitoarea sumă de 2.700 miliarde USD, coloşi dintre care amintim: UBS AG, Union Bank of Switzerland (fondată în 1862), cu o valoare de capital de 2.200 miliarde Euro; Credit Suisse (fondată în 1856), cu o valoare de piaţă de 95 miliarde USD; Julius Bär Group Ltd. (fondată în 1890), cu o valoare de capital în sumă de 282.5 miliarde USD.
După încheierea conflagraţiilor izbucnite cu sprijinul larg al transnaţionalelor, după ce autorităţile statale din ţările învinse erau debilitate, când sistemele lor economice şi juridice se aflau în ruină, transnaţionalele veneau să-şi culeagă dobânda la creditele acordate învingătorului. Exemple putem lua de oriunde şi din perioade diferite. Să observăm numai câteva mai apropiate de timpurile prezente, din Libia lui Gaddafi, din Irak-ul lui Saddam, sau chiar din România lui Ceauşescu. Să observăm cine deţine controlul economic în aceste ţări după schimbările suferite în ultimele decenii, ca să descoperim şi cine le-a finanţat. Să observăm că economia românească, după 1989, în proporţie de 90% a trecut în mâna unor giganţi transnaţionali dintre care amintim: ArcelorMittal cu vânzări de 57 miliarde USD şi fabrici în 19 ţări; Coca-Cola HBC, companie luxemburghezo-americano-engleză cu sediul în Elveţia, cu 56 de fabrici în 28 de ţări, cu vânzări de 6,5 miliarde USD şi venituri de 2,3 miliarde; Orange cu cifră de afaceri de 41 miliarde Euro, 34 milioane clienţi în 13 ţări; Carrefour cu 11.935 magazine în 30 de ţări, 360.000 angajaţi şi venituri de 4,5 miliarde Euro; Renault cu 120.000 de angajaţi în 36 de ţări şi venituri anuale în valoare de 45 miliarde Euro; OMV cu vânzări anuale de 19 miliarde Euro şi 22.500 angajaţi; Deloitte cu o cifră de afaceri de 36,8 miliarde USD, cu 244.400 angajaţi în 150 de ţări (practic pe tot globul); Ernst & Young cu venituri anuale în valoare de 30 miliarde USD, 231.000 angajaţi în 150 de ţări.
Transnaţionalele au acumulat averi imense care au nevoie de tot mai mult spaţiu pentru a fi reinvestite şi nelăsate pradă devalorizării. Nici investiţiile considerate mult timp cele mai profitabile, cele legate de arme şi resurse energetice nu mai ajungeau să acopere rotirea capitalurilor acumulate. Crearea de conflicte a oferit posibilitatea corporaţiilor să vândă mărfuri ambilor beligeranţi, de la fiecare obţinând în plus promisiuni de tratamente preferenţiale după ce ar fi câştigat confruntările. Averile s-au acumulat şi mai mult, cereau tot mai mult spaţiu de manifestare.
Spre sfârşitul secolului XX, pe locul întâi între investiţiile cele mai profitabile a ajuns să fie considerată, căutată şi impusă aşa-zisa datorie suverană, adică datoria externă făcută de către un stat suveran, stat care urma să devină contribuitor veşnic la transnaţională, creditorul unor datorii contractate la ele direct sau mascate în instituţii internaţionale (destul de străvezii de altfel) şi imposibil de achitat atât datorită condiţiilor de contractare, cât mai ales piedicilor, capcanelor şi presiunilor exercitate asupra politicienilor din respectivele state. România, de exemplu, care în 1990 avea peste 2 miliarde dolari credite acordate în diferite state ale lumii, a ajuns treptat la o datorie externă de aprox. 100 miliarde de Euro, iar economia românească în proporţie de 90% a trecut în mâna companiilor străine, corporaţii care, datorită legislaţiei interne „recomandate” din afară, beneficiază de un sistem de impozitare diferit (preferenţial) faţă de sistemul de impozitare aplicat firmelor naţionale.
Corporaţiile transnaţionale au ajuns să deţină averi colosale, greu de imaginat. Exemple sunt multe şi grăitoare. Hongkong and Shanghai Banking Corporation (HSBC), un conglomerat de 32 de companii răspândite pe toate continentele cu afaceri în sistemul bancar, financiar, asigurări, asistenţă managerială pentru guverne, instituţii şi firme, intermedieri contacte internaţionale, media (Twitter, Facebook, LinkedIN, YouTube, WeChat și Instagram) şi fondată în anul 1865 cu scopul de a finanţa comerţul dintre Europa cu India şi China, HSBC dispune în prezent de o reţea formată din 4.400 oficii răspândite în 71 de ţări deservind un număr de 46 milioane clienţi. Conform datelor furnizate de The Global 2000, la nivelul anului 2008 vânzările anuale ale HSBC se ridicau la suma de 146,50 miliarde dolari (de 2,5 ori bugetul României pe anul 2017 proiectat la 65,16 miliarde dolari), iar valoarea activelor era de 2.349 miliarde dolari (de 12 ori Produsul Intern Brut al României estimat pentru 2017 la 194 miliarde dolari).
O altă transnaţională de frunte, Royal Bank of Scotland, are vânzări anuale de 108,45 miliarde dolari şi active de 3.807,51 miliarde dolari (de aproape 20 de ori PIB-ul României). Alte transnaţionale au vânzări anuale mai mari decât tot Produsul Intern Brut al României, care este de 194 miliarde dolari, precum Total cu 200 miliarde anual, Wal-Mart Stores – 378,80 miliarde dolari, Chevron – 204 miliarde dolari. Şi exemplele pot continua.
Conform Fortune Global 500, primele 500 de companii din lume au realizat în anul 2015 venituri totale în valoare de 27.666 miliarde dolari şi profituri în valoare de 1.500 miliarde dolari, folosind munca a 67 milioane de angajaţi. În ansamblul lor, companiile transnaţionale desfăşoară peste 66% din comerţul internaţional. Prin lanţurile lor de filiale, transnaţionalele sunt implantate în toate ţările, atât în cele dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Deţin lanţuri economice care pleacă de la procesele de extragerea a materiilor prime şi la prelucrarea lor, până la comercializare, trecând prin transporturi, comunicaţii, şi toate celelalte segmente economice (service, proiectare, cercetare, management, marketing, banking, asigurări etc.).
O statistică Le Monde concluziona că, în 2016, doar 1% din populaţia Terrei deţinea mai mult de 50% din PIB-ul mondial, iar tendinţa de concentrare a averilor este în continuă creştere, prevăzându-se pentru anul 2020 că 1% din populaţie va deţine 54% din bogăţiile produse la nivel mondial.
Confruntarea naţional – transnaţional, al Treilea Război Mondial
Lupta transnaţionalelor cu autorităţile naţionale pentru câştigarea de spaţiu, luptă începută, după cum am văzut, în sec. XIX, s-a transformat în zilele noastre într-un conflict deschis sub conceptul instaurării „Noii ordini mondiale”. Ideea de bază a acestui concept este trecerea de la civilizaţiile naţionale la o civilizaţie globală, a întregii planete. Pentru atingerea acestei etape, considerată superioară în dezvoltarea omenirii, se are în vedere, în principal:
– Debilitarea statelor până la desfiinţare;
– Desfiinţarea graniţelor statale;
– Atenuarea până la dispariţie a sentimentului naţional;
– Amestecul naţionalităţilor şi raselor;
– Uniformizarea legislaţiei;
– Uniformizarea culturii;
– Desfiinţarea familiei;
– Desfiinţarea religiei;
– Instituirea unei autorităţi unice mondiale;
– Controlul şi supravegherea strictă a individului prin mijloace informatice.
Probabil că acesta va fi viitorul, ne place sau nu, paşii făcuţi în această direcţie putând fi observaţi cu uşurinţă în zilele noastre. Transnaţionalele deţin averi care depăşesc bugetele şi chiar PIB-urile multor ţări, puterea lor de decizie este mai mare decât puterea multor guverne, iar prin reprezentanţii lor plasaţi în posturi importante şi dotaţi cu mijloace pe măsură pot influenţa în proporţii diferite deciziile oricărui guvern de pe planetă, chiar pe cele ale marilor puteri, pot induce curente de opinii, crea mişcări şi reorientări sociale.
Aşa cum se petrece întotdeauna în faţa marilor schimbări, există însă şi reacţii de respingere, unele chiar puternice, care se ciocnesc cu tendinţele noilor procese. La aceasta asistăm astăzi, cu surprindere dacă nu facem legătura cu motivele şi cauzele lor. Actualele reacţii de respingere a civilizaţiei globale vin din partea unor lideri importanţi ai lumii de azi, mai greu de neutralizat, adepţi ai menţinerii civilizaţiilor naţionale: liderii Rusiei şi Statelor Unite, respectiv, Vladimir Putin şi Donald Trump. Ne putem întreba de ce nu intră în această categorie şi liderii chinezi. China, datorită populaţiei sale şi a indicelui de creştere al acesteia are a fortiori o vocaţie universală, contribuind la amestecul populaţiilor şi raselor. Au mai fost câţiva lideri care s-au opus mersului vremii şi au încercat să consolideze elementul naţional (Ceauşescu, Saddam şi El Gaddafi), dar ei au putu fi înlăturaţi cu uşurinţă. Cu Trump lucrurile sunt mai complicate datorită forţei sale economice personale şi deloc de neglijat şi a talentului oratoric de a se adresa maselor. El se poate opune cu aceleaşi arme cu care este atacat, dar, până la urmă, va fi şi el domolit aşa cum se petrece şi cu Papa Francisc I, un alt răzvrătit împotriva dominaţiei transnaţionalelor. Relaţiile cu Putin rămân în statu-quo, acesta fiind spre sfârşitul celor trei mandate, acţiunile urmând a cunoaşte intensificări în preajma alegerilor de anul viitor de la Moscova când, teoretic, Putin ar mai putea candida pentru un nou mandat.
Moneda care se bate acum în SUA pe subiectul presupusei colaborări dintre Trump şi Putin din campania electorală americană, are ca scop tocmai să împiedice orice încercare de unire a forţelor celor doi naţionalişti (termen devenit peiorativ) împotriva forţelor transnaţionale ale globalizării. La noi în ţară observăm cum promotorii proiectelor cu vocaţie naţională, oricât de mici ar fi ele, sunt urgent şi vehement combătuţi, contestaţi şi înlăturaţi.
Uniunea Europeană a fost imaginată şi creată ca o etapă regională în drumul spre globalizare. Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, atrăgând atenţia în mod cinic: „Trebuie să fie foarte clar că dezintegrarea Uniunii Europene nu va duce la nicio restaurare mitică şi totală a suveranităţii ţărilor sale membre… doar împreună vom putea fi total independenţi”, renunţând la „egoismul naţional” care „încearcă să se transforme într-o alternativă la integrare”.
Confruntarea global – naţional se poartă pe întreaga planetă, adversarii nu mai reprezintă state sau naţiuni, ei se pot regăsi în interiorul aceloraşi graniţe, aceloraşi oraşe, aceloraşi forumuri, colectivităţi, formaţiuni politice sau administrative. Războiul global – naţional, internaţional – local nu se poartă nici cu arme albe, nici cu arme de foc, nici cu arme de distrugere în masă, se poartă cu arme economice. Este mult prezisul şi temutul al Treilea Război Mondial, după care va veni „adevărată epocă de aur a omenirii”, cine o mai apucă.
Citiţi şi:
Familia Rockefeller, Noua Ordine Mondială şi Guvernul Mondial (I)
Îngrozitor și șocant: Jefuirea actuală a poporului român în cifre!
«Investitorii străini» se sustrag de la plata impozitelor prin ascunderea profiturilor fabuloase!
yogaesoteric
19 noiembrie 2017