Dr. Leonard Sax: Nu-i întrebați pe copii

Neîncrederea în autoritate reprezintă astăzi norma în America. În copilăria mea, în anii ’60, dacă apărea un preot într-un restaurant aglomerat, el era lăsat imediat să treacă în fața rândului. Dacă urmăriți o conferință de presă a președintelui Eisenhower sau a președintelui Kennedy, veți fi uimit de respectul și deferența manifestată de reporterii acelor vremuri, complet diferită față de ce se petrece acum în mod regulat la conferințele lui Barack Obama (articolul a apărut în anul 2016 ‒ n.trad.) sau, înainte de el, la conferințele lui George W. Bush. În școlile publice din Ohio unde am mers era o practică obișnuită a elevilor să se adreseze profesorilor cu „Domnul” și „Doamnă”. Dacă un profesor acuza un copil de vreo nefăcută, părinții în mod tipic acceptau verdictul profesorului fără alte întrebări și cel mai probabil impuneau acasă o sancțiune mult mai severă decât orice se petrecea la școală. Astăzi, dacă un profesor acuză un copil de vreo obrăznicie, părinții, cel mai probabil, se vor transforma în avocați cerând dovezi și ridicând obiecții.

Această neîncredere în autoritate și corolarul ei ‒ lipsa de dorință de a exercita autoritatea ‒ au ajuns acum să se infiltreze în fiecare sferă a vieții americane, inclusiv acasă. Nu mai departe de acum 40 de ani, majoritatea părinților americani le spuneau copiilor lor cum să se îmbrace, ce să mănânce, cum să se comporte. Astăzi, părinții americani întreabă copiii. Însăși ideea de a da instrucțiuni mai degrabă decât a pune întrebări pare de modă veche, dacă nu de-a dreptul greșită.

Sunt un doctor care încă practică. Am obținut o licență în medicină la Universitatea din Pennsylvania în anul 1986. În ultimii 30 de ani, am avut mai bine de 90.000 de vizite. Am văzut copii, adolescenți și părinții lor, proveniți dintr-o varietate de clase sociale și circumstanțe. Am putut observa din perspectiva intimă ‒ și cu toate acestea, obiectivă ‒ a doctorului de familie schimbările profunde din viața americană din ultimele decade. Am fost martorul direct al prăbușirii parentingului.

De pildă: o mamă și un tată au venit recent cu fetița lor de șase ani la cabinet. Fetița avea febră și dureri în gât. M-am uitat la urechile ei și arătau bine. Am spus: „acum o să arunc o privire la gâtul tău”. Înainte de a începe, mama a întrebat: „te superi dacă domnul doctorul se uită foarte puțin la gâtul tău, draga mea? După, te duce mama să-ți ia niște înghețată.”

Această mamă credea că face exact ceea ce este bine, fiind sensibilă și protectivă, dar intervenția ei a schimbat cursul examinării. Fetița a făcut o pauză și a izbucnit în plâns strigând „Dar nu vreau!”. Ceea ce era firesc să fie o examinare de două secunde a devenit un chin întins pe durata a mai multe minute, care a necesitat intervenția unui asistent pentru a potoli copilul. Intenția mamei s-ar putea să fi fost aceea de a ușura disconfortul fetiței, dar nu a făcut decât să înrăutățească situația.

Nu negociați cu un copil de șase ani ‒ aceasta este regula mea. În 25 de ani de experiență clinică, am învățat că soluția pentru a analiza medical un copil bolnav este pur și simplu să-l analizezi. Dacă un copil are febră și un gât dureros, atunci îi fac un test pentru streptococ. Copilul nu are dreptul să voteze. În cazul nostru, mama l-a împovărat pe copil cu iluzia că el are de luat o decizie. Intervenția ei a schimbat decizia mea într-o cerere negociabilă și apoi negocierea într-o mituire. Autoritatea adulților a fost subminată. Când a fost întrebată „te superi dacă doctorul se uită la gâtul tău?”, fetița de șase ani a auzit o întrebare de tip bona fide, iar răspunsul la întrebare a fost acela că se supără și nu îl lasă pe doctor să facă asta. Acest tip de incidente nu existau atunci când eu m-am apucat de medicină în urmă cu 30 de ani.

De ce ne simți atât de stânjeniți de noțiunea de autoritate? O parte din răspuns rezidă, cred, în infiltrarea sensibilităților politice în relațiilor de familie. Din punct de vedere politic, povestea ultimilor 50 de ani poate fi rezumată ca acordarea de drepturi unor persoane care au fost văduvite de ele. Oamenilor de culoare li s-au promis drepturi egale în fața legii. Femeile au putut accede mai ușor în câmpul muncii și au fost protejate de sexism. Discriminarea instituționalizată a fost ridicată, locurile publice au fost deschise tuturor, femeile au mers în masă la universități iar programele de asistență socială au fost extinse. Conceptele de autoritate și ierarhie au devenit suspecte, incorecte politic. Nimeni nu a spus direct: „Da, este bine că oamenii de culoare, femeile etc. să aibă drepturi egale cu bărbații albi. Dar de ce nu ar fi aceleași relații între copii și adulți precum cele dintre adulți pur și simplu?” Să dăm drepturi la toți! De ce nu și copiilor?

Pentru că prima treabă a părinților este să-i învețe pe copii, nu să le ceară sfatul. Când doctorul spune că este necesar să faci un test pentru streptococ, atunci faci testul. Este bine să-ți mănânci legumele înainte de desert. Școala este un loc în care înveți, nu un show de modă sau un club social, așadar este necesar să te îmbraci și să te porți cum se cuvine. Acestea sunt lecții fundamentale.

Părinții este important să îi învețe, de asemenea, pe copiii să distingă binele de rău. Niciun copil nu se naște cu această cunoaștere. Copiilor este necesar să li se spună despre această diferență, ceea ce înseamnă (în contextul de față) să accepte instruirea ca pe un adevăr al autorității. Iar predarea autoritară necesită autoritate.

Când părinții renunță la autoritatea lor, ei îi amețesc complet pe copii. Copiii au nevoie de un ghidaj ferm. Când părinții lor nu le oferă acest suport, ei se îndreaptă către colegi, către rețelele de comunicare virtuală sau către internet. Ce găsesc acolo este Miley Cyrus, Justin Bieber, Akon, Eminem, Nicki Minaj, Kim Kardashian și Lady Gaga. Este un amestec confuz de sex, selfie-uri și goana nesfârșită după popularitate și atenție. Ceea ce contează cu adevărat în lume este cine este sexy și cine are cei mai mulți urmăritori pe Twitter și cele mai bune fotografii pe Instagram (…)

Extras din cartea dr. Leonard Sax, Prăbușirea Parentingului, bestelling New York Times

Citiți și:
Televiziunea și școala – dar nu cum credeți (Jacques Barzun) (I)
Anthony Esolen: Colapsul educației într-o experiență

yogaesoteric
31 octombrie 2024