Dr. Vasile Astărăstoae: Sfârșitul vieții la începutul vieții – despre infanticidul legal (I)

În ultimii 40 de ani, a existat o dezbatere activă asupra moralității uciderii sau a permiterii morții nou-născuților grav bolnavi, cu dizabilități și chiar a celor sănătoși. Această problemă este poate cea mai controversată dezbatere bioetică din primii ani ai secolului al XXI-lea, cu atât mai mult cu cât infanticidul este în prezent legal în Țările de Jos. „Protocolul de la Groningen”(2002) permite medicilor să ucidă nou-născuți la cererea părinților lor. Retragerea activă a îngrijirii medicale este o parte standard a „îngrijirii” nou-născuților cu dizabilități severe și în suferință în Marea Britanie, SUA, restul Europei și aproape în toată lumea.

În 2019, în SUA, senatorul republican Ben Sasse a depus un proiect de lege intitulată „Legea de protecție a supraviețuitorilor avortului născuți în viață” / Abortion Survivors Born Alive Protection Act. Legea ar fi modificat codul penal federal, instituind pedepse (amenda și/sau închisoarea până la cinci ani) pentru practicienii din domeniul sănătății care nu oferă anumite îngrijiri medicale „în cazul unui avort sau al unei tentative de avort care are ca rezultat un copil născut viu”. Proiectul de lege cerea ca „practicianul din domeniul sănătății prezent la momentul nașterii copilului” să „exercite același grad de abilitate profesională, grijă și diligență pentru a păstra viața și sănătatea copilului pe care un om rezonabil de diligent și un medic conștiincios al sănătății le-ar oferi oricărui alt copil născut viu la aceeași vârstă gestațională”. De asemenea, se cere ca copilul să fie „transportat imediat și internat într-un spital” în urma acelei „aptitudini, griji și diligențe” profesionale.

Proiectul a căzut în Senat datorită opoziției democraților (doar trei democrați au votat în favoarea acestuia). Senatorii democrați și-au justificat opoziția prin faptul că proiectul de lege introduce „interferența guvernului în îngrijirea sănătății femeilor, în viața familiilor” că „este un efort de a intimida medicii cu amenințarea răspunderii penale pentru efectuarea unui avort sigur și legal, ceea ce va avea un efect înfricoșător asupra capacității femeilor de a accesa serviciile de care au nevoie în Statele Unite”. În mod similar, 17 grupuri medicale au declarat (într-o scrisoare către Senat) că proiectul de lege este „o altă restricție a accesului femeilor la îngrijirea sănătății reproductive”.

În replică, republicanii au susținut că este „o lege simplă pentru a proteja nou-născuții”. Donald Trump, într-un tweet, susținea: „Poziția democraților cu privire la avort este acum atât de extremă, încât nu sunt deranjați să execute copii după naștere”.

Acest moment este expresia unor viziuni diferite asupra unei controverse vechi din lumea eticii, care nu a fost încă rezolvată. Existența unor noi forme, cum ar fi „avortul după naștere”, retragerea activă a îngrijirii medicale (un act intenționat care ucide) a condus la o întrebare justificată: Ne aflăm sau nu în fața unui infanticid?

A. Un nou oximoron – avortul după naștere sau justificarea infanticidului

Reacția la infanticid este un indicator al atitudinii societății față de copii.

Infanticidul are o istorie lungă în diferite culturi, civilizații și țări din întreaga lume. A fost o practică obișnuită în majoritatea societăților din Antichitate, inclusiv în Grecia, Roma, Fenicia, China, Japonia, Arabia preislamică, Australia aborigenă, printre americanii nativi și nativii din Alaska.

În Japonia, uciderea copiilor a devenit răspândită în timpul erei feudale Edo (1603-1868) ca mijloc de control al populației. Fermierii își ucideau al doilea sau al treilea fiu la naștere, în ceea ce se numea „mabiki”, un termen agricol care însemna inițial „rărire”. De obicei, fiicele erau cruțate pentru că puteau fi căsătorite, vândute ca servitoare sau prostituate sau trimise să devină gheișe sau animatoare profesioniste. În alte societăți antice din Asia de Est, în care familia miresei era obligată să plătească o zestre excesivă, infanticidul selectiv al femeilor era regulă.

În Grecia și Roma antică, viața copiilor avea o valoare mică, iar drepturile tatălui includeau uciderea propriilor copii. Nou-născuții malformați nu erau considerați sugari umani și, de obicei, erau uciși imediat după naștere. Eforturile legislative de a proteja nou-născutul au început cu legile lui Traian în 103 d.Hr.și legile lui Constantin (după convertirea sa la creștinism) în 313 d.Hr. Infanticidul a fost interzis oficial în anul 374 d.Hr. de către împăratul Valentinian, însă dezbaterile privind acceptabilitatea infanticidului au continuat până în zilele noastre. Numeroși filosofi contemporani (Michael Tooley, Jonathan Glover, Peter Singer, Jeff McMahan, John Harris etc.) dezbat permisibilitatea infanticidului din punct de vedere moral.

Alberto Giubilini și Francesca Minerva au devenit celebri după publicarea în Journal of Medical Ethics (mai 2013) a articolului „After-birth abortion: why should the baby live?” („Avortul după naștere: de ce să trăiască copilul?”) – un adevărat document programatic.

Ce susțin Giubilini și Minerva?

a. Să se utilizeze oximoronul „avort după naștere” (inventat de ei), în loc de „infanticid”; „eugenie” sau „eutanasia nou-născutului” pentru a fi acceptat de opinia publică și pentru a sublinia faptul că un nou-născut nu se diferențiază esențial de un făt. Raționamentul lor: Dacă avortul este acceptat și justificat atunci când fătul are anomalii grave sau este sănătos, dar ar fi o povară intolerabilă pentru mamă/familie, atunci și uciderea după naștere ar fi necesar să fie acceptată din punct de vedere moral.

b. Statutul comun al fetușilor și al nou-născuților este de „persoane potențiale” fără nicio relevanță din punct de vedere moral. Nou-născuții au același statut moral ca și fetușii – nu există diferențe relevante din punct de vedere moral între ei.

c. Nou-născuții se pot naște cu anomalii severe (care nu pot fi întotdeauna diagnosticate înainte de naștere) și pot reprezenta o povară intolerabilă pentru mamă/familie (inclusiv atunci când circumstanțele se schimbă după naștere).

d. Adopția nou-născutului sănătos nu este întotdeauna în interesul persoanelor reale. Giubilini și Minerva afirmă că „oricât de slabe ar fi interesele oamenilor actuali, ele vor depăși întotdeauna presupusul interes al potențialilor oameni de a deveni cei reali, deoarece acest din urmă interes se ridică de la zero. Din această perspectivă, contează interesele persoanelor efective implicate, iar printre aceste interese, este necesar să luăm în considerare și interesele mamei, care ar putea suferi psihologic în urma oferirii copilului ei spre adopție. Mamele naturale visează adesea că copilul lor se va întoarce la ele. Acest fapt face dificilă acceptarea realității pierderii, deoarece nu pot fi niciodată destul de sigure dacă este sau nu ireversibilă.”

e. Dacă unele criterii precum costurile (sociale, psihologice, economice) pentru potențialii părinți sunt motive suficient de bune pentru a face un avort chiar și atunci când fătul este sănătos, dacă starea morală a nou-născutului este aceeași cu cea a fătului, atunci aceleași motive care justifică avortul ar fi normal să justifice și uciderea persoanei potențiale, atunci când aceasta este în stadiul de nou-născut.

f. Momentul în care „avortul după naștere” ar fi permis este de câteva zile pentru nou-născutul cu o afecțiune congenitală (pentru ca medicii să detecteze orice anomalie la copil) și fără niciun prag pentru nou-născut sănătos, deoarece momentul în care un copil devine persoană și nu mai poate fi ucis depinde de dezvoltarea neurologică a nou-născuților, aspect pe care neurologii și psihologii l-ar putea evalua.

Concluzia: „avortul după naștere” (eutanasierea nou-născuților, infanticidul) poate fi justificat în anumite circumstanțe.

Raționamentul pare corect din punct de vedere formal, dar este greșit din punctul de vedere al conținutului, fiind bazat pe un echivoc și pe constructe încă insuficient definite, cu un grad crescut de ambiguitate și subiectivism: statut moral, persoană, fericire, interese. Să le explicăm.

Statutul moral reprezintă felul în care este percepută o entitate de către restul lumii (ca om, caracter, personalitate), adică gradul în care un organism merită o considerație etică. Oamenii au, de obicei, un nivel specific și egal de statut moral, dar și ființelor non-umane li se acordă un anumit statut moral. Noțiunea lui Peter Singer de statut moral semnificativ nu include nou-născuții umani, dar include mai multe mamifere. Dacă o entitate are statut moral, există obligații morale și atunci nu putem să o tratăm în orice mod ne dorim – există motive sau cerințe morale privind modul în care este necesar să fie tratat. Filozofii au identificat trei criterii ale statutului moral: respectul pentru viață, senzitivitatea și personalitatea. Nu există o ființă umană fără statut moral, chiar dacă unele teorii filozofice au introdus o cuantificare: de la statut moral complet până la cel minimal. Este bine să fim prudenți când acceptăm astfel de teorii. În decursul istoriei, conceptul de statut moral incomplet a justificat încadrarea unor persoane în grupe percepute ca „inferioare”, cum ar fi străinii, minoritățile rasiale, femeile, persoanele cu dizabilități fizice etc., grupe cărora li s-au negat drepturi esențiale.

Luarea în considerare a statutului moral reprezintă o mare provocare teoretică, deoarece și azi, în multe circumstanțe, nou-născuților sănătoși și ființelor umane cu deficiențe cognitive (fie sugari sau adulți) le este negat statutul moral. Dezbaterile despre drepturile persoanelor cu dizabilități și permisiunea eugeniei se bazează în mare parte pe dezacorduri teoretice cu privire la statutul moral.

În absența unei teorii morale adecvate, John T. Noonan (1926-2017) susține că, de la concepție până la moartea în întregime a creierului, ființele umane posedă calități necesare și suficiente pentru un statut moral deplin. Criteriul este simplu și direct: dacă părinții tăi sunt oameni, „ești om”.

Conceptul de persoană se referă la o ființă din specia umană, luându-se în considerare totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Persoana este determinată socio-cultural, constituindu-se doar prin interacțiunea omului cu mediul (identitatea sa socială). În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferențiază un individ de altul, persoana nu poate fi înțeleasă decât în interacțiunea cu mediul. De aceea argumentul „persoane potențiale” este un sofism introdus de curentele „progresiste”. Aristotel, dar și Toma d’Aquino definesc persoanele umane drept substanțe de natură rațională și relațională. Oamenii rămân tipuri de ființe care subzistă în timp, indiferent dacă exprimă în prezent trăsături specifice (cum ar fi raționalitatea și conștientizarea de sine) sau dacă acele trăsături sunt în prezent neexprimate sau limitate/anulate ca urmare a bolii, imaturității, intoxicației, inconștienței, a leziunilor cerebrale și așa mai departe. De la copiii prenatali și postnatali – până la adulții cu leziuni cerebrale și cu dizabilități cognitive – faptul că o ființă de natură rațională are potențialul anulat nu este deloc un motiv pentru a o trata ca fiind ceva mai puțin decât o persoană. Cei care nu exprimă în prezent trăsăturile persoanei merită o atenție specială, având în vedere că sunt atât de vulnerabili, din cauza ideilor și  raționamentului folosite pentru a justifica infanticidul.

Personalitatea reprezintă totalitatea trăirilor și efectelor pe care le provoacă, în ansamblu, trupul și conștiința unei persoane. Există moduri diferite de exprimare a personalității: genetică, cognitivă, senzitivă etc.

Personalitatea genetică include toate ființele umane, indiferent de vârstă sau de stadiul de dezvoltare. Genetica modernă arată că, din momentul fecundării, este fixat programul a ceea ce va fi acea ființă vie: un om cu însușirile sale caracteristice deja bine precizate. Cu alte cuvinte, persoana există din momentul zămislirii. Celebru savant Jerome Lejeune (1926-1994), profesor de genetică și pediatrie, descoperitorul primei boli cromozomiale (trisomia 21) afirma: „Dacă omul nu e om din momentul conceperii, el nu mai poate deveni om ulterior, printr-o simplă recunoaștere sau printr-o ficțiune juridică. Dacă e om nu are nevoie de nicio recunoaștere din afară și dacă nu e om, cum poate deveni om prin faptul că alții îl declară om?”.

Personalitatea cognitivă susține că funcția creierului unui individ autonom garantează cel mai înalt statut. Originea acestui punct de vedere a fost filosoful iluminist Immanuel Kant (1724-1804) care afirmă că un agent moral are autonomia și libertatea de a atinge statutul moral deplin. El a exclus femeile, copiii și animalele, deoarece le considera a fi deficiente în sfera conștiinței.

Personalitatea senzitivă se raportează la dureri și plăceri. Spre deosebire de concentrarea personalității asupra intelectului, un număr de gânditori susțin că gândirea este supraevaluată. Jeremy Bentham (1748-1832) susținea că durerile și plăcerile contează în definirea personalității, iar Henry Sidgwick (1838-1900) afirma în The Methods of Ethics / Metodele Eticii (1874) că, având în vedere obiectivul utilitar de a maximiza plăcerea, ar fi „arbitrar și nerezonabil” să excludem „orice plăcere a oricărei ființe simțitoare”.

Este un fapt dovedit că întreaga argumentație a susținătorilor infanticidului legal se bazează pe constructele de senzitivitate și personalitate, fără a pomeni nimic despre un principiu unanim acceptat, și anume: respectul pentru viață.

Respectul pentru viață reflectă interesul societății de a proteja viața umană în toate etapele ei, fiind recunoscut ca un indicator al gradului de civilizație și ca o materializare a autonomiei și libertății.

„Revoluția sexuală” începută în anii 1970 a postulat că fiecare femeie are dreptul să dispună de trupul ei și că nu este necesar să fie sclava reproducerii biologice. S-a vorbit despre libertatea procreerii și nimic despre responsabilitatea procreerii.

John Stuart Mill (1806-1873), în celebrul eseu „Despre libertate” / On Freedom emitea aserțiunea (valabilă și în zilele noastre) „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia” – altfel zis, fiecare are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. De aceea, simpla dorință a unei femei nu este standardul care stabilește valoarea vieții fătului sau a nou-născutului. Cu alte cuvinte, dacă există proprietăți ale fetușilor la termen, care fac ca avorturile tardive neterapeutice să fie nepermise din punct de vedere moral, atunci aceste proprietăți justifică și prohibiția morală a uciderii nou-născuților. Existența nou-născutului nu este în contradicție cu dreptul nimănui la autonomie trupească, și astfel, sugarul nu poate fi ucis, pentru că existența lui nu încalcă drepturile trupești ale nimănui.

Este inadmisibil din punct de vedere moral să privăm o ființă umană autonomă, care nu amenință autonomia altcuiva, de un bun uman fundamental precum viața (un bun pe care se bazează toate celelalte bunuri umane) pe un motiv greu de dovedit (fericirea viitoare a mamei/familiei). Dorința de a nu fi mamă nu este suficient de puternică pentru a justifica un act care ar priva de viață un făt sau un copil. Profesorul Neil Levy, de la Centrul Oxford Uehiro pentru etică practică, constata că „uciderea nou-născuților este la fel de greșită ca uciderea copiilor mai mari sau a adulților”.

În încheierea acestei părți, cred cu tărie că argumentele care justifică moral infanticidul sunt fundamental greșite. Nu pun un diagnostic clinic de afecțiune psihiatrică, dar a susține permisibilitatea morală a infanticidului este o nebunie morală.

(va urma)

P.S.1. Există argumente teologice legate de „darul vieții” și de obligația de a proteja viața precum și argumente juridice, pe care le voi prezenta în postări viitoare.

P.S.2. În limba română, există termenul de pruncucidere ca sinonim pentru infanticid, termen pe care nu l-am găsit în limba engleză. De aceea am preferat să folosesc termenul de infanticid, care este prezent în literatura științifică occidentală.

P.S.3. Într-o rezoluție adoptată joi 11 aprilie 2024 de Parlamentul European (cu 336 de voturi pentru, 163 împotrivă și 39 de abțineri), se solicita să se consacre dreptul la avort, asistență medicală sexuală și reproductivă și educația privind identitatea de gen în Carta drepturilor fundamentale a UE. Printre cei care au votat pentru a fost și Mihai Tudose, cap de listă al coaliției PSD-PNL. El și-a justificat votul (la Antena 3) prin faptul că este necesar să apărăm dreptul nelimitat al femeilor la avort. Nu aș fi comentat această opțiune dacă, în țară și în numeroase împrejurări, același Domn Tudose nu s-ar fi declarat credincios creștin, aprig susținător al familiei tradiționale și adversar al ideologiei de gen. Când a spus adevărul? Sau poate nu a înțeles ce votează? Oricum, Mihai Tudose îmi aduce aminte de părintele Burducea, ministru al Cultelor în guvernul Petru Groza, căruia Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o epigramă: „Ia te uită mangafaua / Când cu crucea când cu steaua / Parc-ar fi popa Burducea / Când cu steaua când cu crucea”. Pe 9 iunie vom da votul nostru. Mangafalei?

Autor: Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Arhiepiscopul Vigano: Avortul este un sacrificiu uman oferit demonilor, aspect afirmat cu mândrie chiar de către adepții „bisericii lui Satan”
Raport revoltător: Directorii de la cel mai mare lanț de avorturi, Planned Parenthood, sunt unii dintre cei mai bine plătiți directori de organizații nonprofit din SUA – câștigă peste 500.000 de dolari pe an
Joe Biden a declarat că susține avortul până la naștere (deci inclusiv în luna a noua)

 

yogaesoteric
14 mai 2024