Draciada „guvernului meu”

Când ai trăit, ca mine, o jumătate de viaţă în comunism şi cealaltă jumătate în capitalism, tentaţia comparaţiei devine viciu. Aproape fiecare enervare politico-socială de care te loveşti în prezent declanşează reflex o căutare şi un echivalent în trecut. Ca la orice viciu, e vorba de senzaţii şi de dependenţă.

Aşa am ajuns să văd în unele dintre faptele ultimelor luni de guvernare Iohannis – Câţu [dar rămâne valabil și pentru combinația de guvernare care a urmat] elemente parcă inspirate din celebra Daciadă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Dar inspirate nu din părţile ei bune ci, ca într-o parodie amară, exact din contrariul lor. De aceea, dar şi pentru efectele ei nefaste, voi numi de-acum încolo guvernarea Iohannis – Câţu DRACIADA. Un apelativ cât două anateme acuplate în rut, plus o terminaţie feminizantă, după modelul uraganelor: (DRAC + IAD + A).

Ce au în comun Daciada lui Ceauşescu şi DRACIADA lui Iohannis? Nişte termeni definitorii, subliniind contraste: amatorismul, caracterul de masă, competiţia.

Daciada se adresa amatorilor. DRACIADA este înfăptuită de amatori.

Daciada îşi propunea stimularea sportului de masă. DRACIADA are ca efect pauperizarea în masă.

Daciada se definea ca o competiţie descoperitoare de talente. DRACIADA este o competiţie a antitalentelor.

Daciada lui Ceauşescu era paşnică şi cu un sâmbure patriotic. Deşi rolul ei propagandistic era evident, efectul asupra societăţii era unul de mobilizare şi fortificare. Românii, de la elevi la pensionari, erau scoşi din case şi împinşi pe tăpşane, pe străzi, pe stadioane, în sălile de sport să se dezmorţească, să socializeze şi, uneori, chiar să se bucure.

DRACIADA lui Iohannis produce suferinţă şi dezbinare. Închide oamenii în case, le distruge moralul şi afacerile, îi culpabilizează şi îi amendează la cel mai mic semn de ieşire din rând.

DRACIADA lui Iohannis este un asalt împotriva bisericii şi a tot ce poate da speranţă şi genera rezistenţă de grup. Instituţiile cheie sunt compromise cu bună ştiinţă pentru că într-un proiect de glorificare a gheenei, haosul trebuie să fie primordial.

Justiţia a devenit o măciucă politică, folosită discreţionar de mai marii zilei. Când le convine (ex. arestarea lui Dragnea), o apără simfonic. Când nu (ex. sentinţa definitivă pentru 10 august), o trag la răspundere cu furie inchizitorială şi cu toate falseturile afonilor din lume.

Poliţia şi Jandarmeria au devenit jalea deprofesionalizării şi a celor mai murdare complicităţi. Cât te-ai strădui şi te-ai ascunde în nori de tămâie, nu poţi scăpa de spectrele cu coarne şi copite care populează iadul acestor uniforme. Cazul răpirilor de la Caracal, cazul crimelor de la Oneşti, cazul torturilor de la Secţia 16 sunt doar scântei recente dintr-un rug ce carbonizează, indiferent la consecinţele pe termen lung, încrederea populaţiei într-o minimă protecţie instituţională.

DRACIADA lui Iohannis asta înseamnă: dezbinare şi haos. Greşeală şi perseverenţă în greşeală. Prostie crasă, dar nu mai mult decât ticăloşie criminală. Aproape că suntem împinşi să devenim nostalgici!

Pentru că, în raport cu DRACIADA de azi, Daciada de ieri începe să ni se pară o adevărată binefacere.

Contele de Saint Germain

Citiți și:
România, lagărul nostru cel de toate zilele
Mult rău a făcut Iohannis României (II)

yogaesoteric
15 februarie 2022