Duhul Sfânt (V)
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiţi partea a patra a acestui articol
În cele ce urmează vom urmări să sintetizăm cunoştinţele şi revelaţiile referitoare la realitatea enigmatică a Duhului Sfânt. În tradiţia ebraică veche, termenul „ruah“ a avut diferite înţelesuri, toate cu o pondere relativ egală. Primul este „vânt“ ce indică o forţă puternică, invizibilă şi misterioasă, ce este asociată de obicei cu ideea de tărie.
Există, de asemenea, şi sensul de „duh“ („suflare“) sau „spirit“, ce exprimă aceeaşi forţă misterioasă care a fost observată atât în viaţa, cât şi în manifestările vitale ale fiinţei umane şi chiar ale animalelor. Aceasta poate fi în mod evident uneori tulburată sau poate fi activată şi orientată într-o anumită direcţie. În unele situaţii, această forţă poate fi blocată ori diminuată, iar în alte cazuri ea poate fi regenerată şi reînsufleţită. Altfel spus, această forţă dinamică, enigmatică ce constituie omul poate fi diminuată (despre ea se spune că dispare la moarte) sau poate să apară în anumite condiţii o manifestare bruscă de forţă vitală. Aceasta este, printre altele, şi acea „putere divină enigmatică“ care apare în ocaziile în care fiinţele umane sunt capabile să-şi depăşească limitele (atunci nu mai este vorba de o simplă creştere firească a vitalităţii, ci este evident că apare o forţă tainică, supranaturală care pur şi simplu inundă şi copleşeşte fiinţa în cauză). Cam aşa s-a petrecut adeseori, mai ales cu unii conducători charismatici din vechime sau cu unii profeţi. Acelaşi Duh Divin a declanşat stări de extaz dumnezeiesc şi apariţia anumitor mesaje profetice. Totuşi, este necesar să ne dăm seama că în realitate toate aceste înţelesuri distincte se contopesc într-o anumită măsură, deoarece ele desemnează, desigur, o aceeaşi realitate.
La început, toate aceste sensuri (înţelesuri) erau, aşadar, privite ca nişte simple manifestări ale Duhului, ele nefiind în mod strict separate. Prin urmare, nu se poate presupune că în tradiţia ebraică veche ar fi fost făcută vreo distincţie între Duhul (suflul) Divin şi Duhul (suflul) uman. Dimpotrivă, Duhul cel tainic al omului poate fi identificat în esenţa sa cu Duhul lui Dumnezeu. Conceptul de „duh“ („ruah“) reprezintă astfel în gândirea ebraică un termen existenţial. Esenţa sa se referă la experimentarea unei forţe extraordinare şi, am putea spune, enigmatice, forţă comparată cu aceea nevăzută a vântului, care evocă misterul vitalităţii prin intermediul unei puteri exterioare care transformă. Toate acestea sunt duhuri (ruah) şi toate sunt manifestări ale unei energii divine nesfârşite şi misterioase.
În utilizările ulterioare ale termenului „ruah“ predomină sensurile (mult mai distincte) de „duh uman“, „duh angelic“, „duh demoniac“ şi „duh divin“. În „Noul Testament“, termenul „Duh Sfânt“ („pneuma“) este utilizat de aproape 40 ori pentru a indica acea dimensiune ocultă a personalităţii umane prin care este posibilă relaţia şi chiar comunicarea directă cu Dumnezeu. Puţin mai frecvent apare sensul de duh demonic, rău, nefast şi necurat – forţă bizară, ascunsă, pe care omul o simte ca pe o boală, ca pe o limitare dăunătoare relaţiei sale profunde şi depline cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Uneori se face referire în felul acesta la spiritele cereşti (bune) sau pur şi simplu la spiritele celor morţi (care au părăsit definitiv această lume). Dar cel mai frecvent se fac referiri (mai ales în „Noul Testament“) la Duhul Sfânt sau la Duhul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, gama ceva mai largă de înţelesuri anterioare continuă să fie reflectate în ambiguitatea ce există în cazul Evangheliei apostolului Ioan şi ea persistă în special în câteva pasaje în care nu este cu putinţă să stabilim cu certitudine dacă acolo este vorba de spiritul uman sau de Duhul Sfânt. În interpretarea mai veche a termenului „duh“ („ruah“) se făcea prea puţină distincţie între natural şi supranatural. Spre exemplu, vântul putea fi descris într-un mod poetic drept „răsuflarea nărilor lui Dumnezeu“. Duhul tainic ce a fost insuflat în om de către Dumnezeu Tatăl a apărut încă de la început ca fiind sinonim mai mult sau mai puţin cu sufletul. Duhul era aceeaşi forţă enigmatică şi vitală divină care poate fi observată în modul cel mai evident atât în acţiunea vântului cât şi în stările extatice ale unui profet sau ale unui conducător charismatic.
La început, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a fost conceput mai curând pentru a exprima puterea dumnezeiască decât aspectele morale sau vitale, El nefiind încă descris ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În acest prim stadiu de conceptualizare a sa, Duhul lui Dumnezeu era privit ca o enigmatică putere supranaturală (ce se află în permanenţă sub controlul lui Dumnezeu) şi care exercită o anumită influenţă subtilă misterioasă asupra tuturor făpturilor. Primii conducători ai iudeilor şi-au bazat autoritatea pe unele manifestări speciale ale Duhului lui Dumnezeu ce apăreau în stările lor extatice. Este, de asemenea, demn de remarcat rolul pe care l-a avut muzica în trezirea şi stimularea stărilor de extaz şi chiar a inspiraţiei divine. Ulterior, a început să se facă o distincţie ceva mai clară între natural şi supranatural, între Dumnezeu şi fiinţa umană, Duhul lui Dumnezeu devenind din ce în ce mai distinct de cel uman, deşi el face să apară şi să înflorească în fiinţa umană şi tot ceea ce este suprauman. Duhul cel tainic din om întreţine o legătură directă cu Dumnezeu, prin aceasta indicându-se dimensiunea net superioară a existenţei omului sau, altfel spus, acea dimensiune tainică a vieţii deplin orientate către Dumnezeu. De-a lungul timpului, termenul ebraic „suflet“ a început să indice tot mai mult şi mai frecvent acele aspecte net „inferioare“ (în comparaţie cu cele divine) ale conştiinţei fiinţei umane, viaţa personală preponderent omenească, emoţiile şi pasiunile umane. În felul acesta a fost pregătită calea pentru o distincţie şi mai clară, ce a fost realizată de apostolul Pavel, între aspectul psihic şi cel spiritual. Starea cu totul aparte de a fi influenţat într-un mod profund de către Duhul lui Dumnezeu este descrisă acum ca o stare permanentă, ce poate fi transmisă în anumite condiţii şi altor oameni.
Cea mai izbitoare trăsătură a perioadei istoriei evreilor de dinainte de exil este reţinerea stranie a profeţilor lor de a atribui Duhului Sfânt inspiraţia ce se manifesta în ei. Atunci când descriu starea de inspiraţie divină pe care au avut-o, profeţii preferă să vorbescă despre Cuvântul lui Dumnezeu sau despre Mâna lui Dumnezeu. Influenţa tainică a Duhului ajunsese să fie identificată cu stările extatice. Ulterior, lucrării enigmatice a Duhului lui Dumnezeu a început să i se atribuie din nou preeminenţă. A fost reafirmat rolul Duhului Divin ca inspirator al profeţiilor.
Tradiţia care a atribuit lucrării enigmatice a Duhului atât talentul artistic cât şi pe cel meşteşugăresc a stabilit după aceea o legătură între Duhul lui Dumnezeu şi unele calităţi estetice şi chiar etice. Abia atunci unii autori au numit Duhul, „Duhul Sfânt” al lui Dumnezeu iar unii dintre ei L-au supranumit şi „Duhul cel Bun” al lui Dumnezeu.
Un alt aspect important este asocierea Duhului cu acţiunea de creaţie şi de manifestare. În unele texte se afirmă că Duhul lui Dumnezeu urmează să facă o creaţie nouă. Fiinţele umane urmau să fie regenerate şi renăscute dintr-un anumit punct de vedere prin intermediul influenţei Duhului lui Dumnezeu, pentru a se bucura în felul acesta de o legătură ceva mai intimă şi mai plină de viaţă cu Dumnezeu. În perioada dintre redactarea celor două Testamente, Duhului lui Dumnezeu nu îi este acordat un rol principal. Atunci când se vorbeşte despre relaţia dintre Dumnezeu şi om se consideră că starea de înţelepciunea este esenţială. Tocmai de aceea, termenul „Duh“ este privit şi ca un alt mod de a defini Înţelepciunea Divină. Mai mult decât atât, chiar darul proorocirii este atribuit tot Înţelepciunii şi nu Duhului lui Dumnezeu. În cartea Ecleziastului, Duhul continuă să fie considerat Duhul profeţiei, dar ideea de profeţie este mai apropiată de termenul grecesc ce descrie starea de inspiraţie extatică. În Apocalipsă numai în câteva pasaje se vorbeşte despre Duh, ca fiind un agent enigmatic al inspiraţiei divine. În vremea lui Iisus Hristos exista tendinţa ca Dumnezeu să fie conceput ca fiind tot mai îndepărtat de om. El era Dumnezeul cel Sfânt şi Transcendent, ce exista într-o misterioasă stare de glorie, de care fiinţa umană nu se putea apropia. De aici apăruse ezitarea şi chiar teama de a rosti măcar numele lui Dumnezeu şi tot de aici au apărut discuţiile despre unele personaje intermediare: îngeri, înţelepciune, glorie, etc., deoarece toate acestea erau modalităţi de a vorbi despre activitatea lui Dumnezeu în lume fără a pune în discuţie transcendenţa Lui.
În acest context, activitatea şi revelaţiile lui Ioan Botezătorul au creat multă vâlvă.
Nu numai că el a mărturisit că în şi prin fiinţa sa se manifestă Duhul lui Dumnezeu, ci totodată a fost recunoscut de mulţi ca fiind un prooroc şi ca atare se considera că era inspirat de Duhul profeţiei. Mesajul său a fost şi mai bulversant, deoarece el a proclamat faptul că revărsarea influenţei Duhului lui Dumnezeu este iminentă. Mai mult decât atât, el a afirmat că cel care avea să vină după el urma să boteze prin intermediul Duhului lui Dumnezeu şi cu foc, nu cu apă, cum făcea el. Venirea lui Iisus a creat o agitaţie şi mai mare, deoarece Iisus a declarat că noua eră, precum şi venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, este iminentă. Apostolii săi nu au avut nicio îndoială că întreaga activitate a lui Iisus a fost realizată încă de la bun început prin puterea enigmatică a Duhului Sfânt. Accentul ce a fost pus de Iisus în mesajul său a fost foarte diferit de acela al lui Ioan Botezătorul, nu numai prin faptul că El a proclamat că Împărăţia Cerurilor era deja prezentă, ci şi prin caracterul atribuit Împărăţiei Cerurilor. El a considerat acţiunea Sa mai mult sub aspectul binecuvântării decât sub cel al judecăţii. De asemenea, Iisus le-a oferit ucenicilor Săi promisiunea că Duhul Sfânt îi va susţine atunci când vor trece, la rândul lor, prin felurite necazuri şi încercări.
În Faptele Apostolilor se arată că revărsarea energiei enigmatice a Duhui Sfânt la Rusalii a constituit momentul în care ucenicii au experimentat ei înşişi revărsarea din preaplin a energiei enigmatice a Duhului Sfânt, aceasta fiind o trăsătură caracteristică a Erei celei Noi. Promisiunea Evangheliei pentru primii căutători ai lui Dumnezeu se concentrează asupra revărsării Duhului Sfânt, iar în celelalte situaţii primirea Duhului Sfânt este considerată ca fiind un factor crucial care evidenţiază acceptarea de către Dumnezeu a celor care cred cu putere în El. În scrierile apostolului Pavel, darul Duhului Sfânt este începutul experienţei dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, o fiinţă umană nu-i poate aparţine lui Dumnezeu decât dacă are Duhul cel Sfânt ce s-a revărsat din plin în ea şi nu poate fi unită cu Dumnezeu decât prin intermediul Duhului Sfânt. O fiinţă umană nu poate fi un membru al trupului gigantic al lui Dumnezeu decât dacă a fost mai întâi botezată prin intermediul energiei enigmatice a Duhului Sfânt.
Tot în acelaşi fel, în scrierile apostolului Ioan, Duhul Sfânt, ce se revarsă de undeva de sus, este puterea enigmatică ce face cu putinţă „naşterea din nou“, deoarece Duhul Sfânt este totodată un dătător de viaţă nouă, întocmai ca un râu cu apă vie care curge de la Dumnezeu şi dă viaţă fiinţei umane care vine către El şi crede cu o mare putere în El.
În Evanghelia lui Ioan este evidentă o repetare intenţionată a textului din Facerea. Duhul Sfânt este suflarea cea enigmatică, dătătoare de viaţă a noii Creaţii, prezenţa misterioasă a Duhului Sfânt fiind una dintre „dovezile vieţii“. Este important să ne dăm seama că primii creştini concepeau Duhul Sfânt ca pe o putere dumnezeiască ce îşi manifesta foarte clar efectele asupra vieţii fiinţei umane, în universul căreia ea se revărsa. Impactul copleşitor al energiei enigmatice a Duhului Sfânt nu lăsa loc pentru îndoială cu privire la transformarea semnificativă ce se petrecea într-o fiinţă umană prin această acţiune divină. Apostolul Pavel le cerea acelora care citeau ceea ce el scria să-şi aducă mereu aminte de primul moment în care au simţit manifestarea copleşitoare a Duhului Sfânt.
Pentru unele fiinţe umane, manifestarea Duhului Sfânt a fost o experienţă copleşitoare, care le-a permis să experimenteze iubirea lui Dumnezeu, iar pentru alţii aceasta a fost o mare bucurie, pentru alţii aceasta a fost experienţa indescriptibilă a iluminării divine, pentru alţii aceasta a fost trăirea copleşitoare a stării de eliberare sau a unei transformări lăuntrice cu totul extraordinare sau a diferitelor daruri spirituale ce s-au trezit apoi în ei.
Acesta este motivul pentru care percepţia revărsării copleşitoare a energiei enigmatice a Duhului Sfânt este, totodată, evidenţiată ca fiind o trăsătură definitorie a fiinţei umane care Îl descoperă pe Dumnezeu. Chiar dacă Duhul Sfânt ca atare poate fi nevăzut, prezenţa Lui poate fi descoperită cu uşurinţă prin intermediul efectelor extraordinare şi a fenomenelor care apar în fiinţa umană ce experimentează revărsarea în universul ei lăuntric a Duhului Sfânt. Cu toate că în Evanghelia lui Ioan, botezul (cu apă) precum şi botezul cu Duh Sfânt, care face să apară „naşterea din nou“ (sau „cea de sus“) sunt strâns legate, cele două aspecte nu trebuie să fie identificate.
Apostolul Pavel şi apostolul Ioan au avut cu siguranţă cunoştinţă de multe experienţe care au apărut prin intermediul energiei enigmatice a Duhului Sfânt. În ceea ce priveşte mărturia apostolului Luca, cincizecimea nu a fost o a doua experienţă a revărsării energiei enigmatice a Duhului Sfânt pentru ucenici, ci a fost pur şi simplu botezul lor prin intermediul energiei enigmatice a Duhului Sfânt pentru a intra în „era nouă“.
Potrivit apostolului Pavel, darul dumnezeiesc al revărsării energiei enigmatice a Duhului Sfânt este un început care îndreaptă atenţia omului către împlinirea finală. Acesta este începutul unui proces îndelungat de transformare prin „asemănarea“ identificatoare cu Iisus, proces care îşi va atinge ţelul ulterior. Prin urmare, viaţa îi apare fiinţei umane care crede cu putere, într-un mod profund şi deplin în Dumnezeu, ca fiind diferită din punct de vedere calitativ de viaţa ce a fost trăită înainte de a manifesta o credinţă puternică, profundă şi deplină în Dumnezeu. Trăirea sa zi de zi devine mijlocul de a răspunde la călăuzirea Duhului Sfânt, după ce a fost profund transformată de puterea cea enigmatică a Duhului Sfânt. Revărsarea energiei enigmatice a Duhului Sfânt în universul fiinţei umane a adus un suflu nou în cadrul relaţiei ei personale cu Dumnezeu, relaţie care împlineşte o speranţă divină. Fiinţa umană în care se revarsă din plin energia enigmatică a Duhului Sfânt nu mai depinde de lumea aceasta şi de standardele ei pentru a găsi satisfacţie în această lume. Apostolul Pavel recunoaşte că fiecare fiinţă umană care crede cu putere, în mod profund şi deplin în Dumnezeu, trăieşte prin intermediul energiei enigmatice a Duhului Sfânt o relaţie complexă şi foarte profundă cu Dumnezeu Tatăl.
Fragment preluat din glosarul lucrării Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA” de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiţi şi:
Cum învaţă oamenii să-L recunoască pe Dumnezeu
Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine
yogaesoteric
3 august 2011
Also available in:
Français