Efectul „Fukushima” și prăbușirea economiei Germaniei

Pe 25 octombrie, ultimele turnuri de răcire ale unei centrale nucleare germane au fost demolate în Gundremmingen, Bavaria. Germania continuă astfel, simbolic și material, calea izolată a politicii sale energetice. Nici măcar situația economică din ce în ce mai dramatică nu pare să poată clătina spiritul german.

Era o zi mohorâtă și ploioasă, sâmbătă, 25 octombrie 2025, când, la ora 12 fix, ultimele două turnuri de răcire ale unei centrale nucleare germane s-au prăbușit în praf.

Umedă și rece, așa s-ar putea descrie vremea din Gundremmingen, în Suabia. Vreme tipică germană pentru luna octombrie. Nici urmă de schimbări climatice. Chiar și momentul perfect ales pentru explozie a arătat o ultimă bucățică din virtuțile germane: la ora 12:01, energia nucleară germană, întruchipată de turnurile masive ale reactoarelor, a devenit istorie.

Deocamdată. Se știe că, de fapt, condamnații trăiesc mai mult, dar vom reveni asupra acestui subiect mai târziu.

Ciudați cu floarea-soarelui

Da, ecologiștii anti-nucleari au făcut o treabă temeinică. Multă vreme, societatea a reușit să țină sub control acești excentrici, acești visători cu farmecul lor de floarea-soarelui și utopia lor eco-socialistă a unei națiuni dezindustrializate.

Nici măcar dezastrul de la Cernobîl din 1986 nu a putut afecta energia nucleară germană. Întotdeauna la nivel tehnic de ultimă generație, un furnizor sigur de energie de bază într-o națiune harnică, aceasta făcea parte din fundamentul economic și furniza în mod fiabil aproximativ 30% din producția brută de energie electrică la începutul mileniului.

Iar Cernobîl, ei bine, era Uniunea Sovietică. Era comunismul. Pe atunci, germanii încă înțelegeau că un astfel de sistem nu putea produce decât sărăcie și decădere. Dezastrele precum Cernobîl erau consecința logică a iluziei ideologice. Tehnologia complexă aparține societăților capitaliste, mai complexe.

O coincidență tragică a istoriei

În cele din urmă, mișcarea antinucleară a beneficiat de un accident tragic care nu a reprezentat o amenințare pentru europenii din Europa Centrală: tsunamiul din Fukushima, Japonia, și topirea miezului reactorului care a urmat. În 2011, toate fracțiunile parlamentare, cu excepția Partidului de Stânga, au votat pentru renunțarea la energia nucleară.

Toți se temeau că cine va profita de impulsul politic al panicii provocate de Fukushima va culege cele mai mari beneficii. Așa că au renunțat împreună.

Apologeții Fukushima, conduși de marea oportunistă Angela Merkel, și-au făcut bine treaba. Cine ar fi crezut că liderii politici ai unei țări, cu aprobarea largă a unui public intoxicat, vor tăia chiar fundamentul energetic al existenței sale, refuzând chiar și în mijlocul crizei economice, a pierderilor de locuri de muncă și a șocurilor prețurilor la energie să abandoneze acest curs accelerat?

În mod deliberat, ideologic, cu un ton de superioritate morală, chiar și cu răutate, de atunci s-a dus o campanie acerbă împotriva apostaților acestei pseudo-religii.

În 2011, ca într-un accident alchimic, apocalipticismul climatic german recent descoperit s-a contopit cu o nevroză de panică de scurtă durată. Dintr-o dată, Fukushima era peste tot, chiar și aici, unde 20 de reactoare nucleare furnizau odată energie electrică în mod fiabil și sigur. Nu se mai vorbea despre siguranța tehnică, despre decenii de funcționare stabilă sau despre realizările inginerești care au alimentat generații întregi cu energie la prețuri accesibile.

Psihoza și Acordul Verde

Germania a căzut într-o psihoză colectivă. Și, în timp ce se felicita pentru salvarea planetei, a început proiectul fatal pe care îl cunoaștem acum sub numele de Acordul Verde. Marea transformare verde. O lovitură motivată ideologic la coloana vertebrală a industriei germane.

De atunci au înflorit „florile de mlaștină” – o expresie defăimătoare la adresa „negaționiștilor schimbărilor climatice”, cea mai faimoasă țintă fiind președintele SUA, Donald Trump. O dezbatere științifică autentică cu cifre de la economiști, fizicieni, institute independente, neperturbată de aparatul media afiliat statului sau de ONG-urile eco-socialiste, este pur și simplu imposibilă.

Putem fi recunoscători că Statele Unite au rupt acum cultul CO₂ inaugurat de Barack Obama în 2009, eliminând dioxidul de carbon de pe lista gazelor climatice periculoase.

Poate că acest fapt va redeschide viitorul, dacă americanii vor da tonul și vor reveni la o politică energetică rațională.

Crește foamea de energie

Iar americanii știu exact ce este în joc. Ei pariază pe economia viitorului: inteligența artificială, conducerea autonomă, robotica și centrele de date masive care consumă cantități inimaginabile de energie. Și pariază din nou pe energia nucleară.

Administrația președintelui Trump intenționează să quadrupleze capacitatea nucleară a națiunii până în 2050.

Reactoarele modulare mici (SMR), care beneficiază de autorizare accelerată și exclud riscurile de topire prin tehnologie, vor constitui baza.

În plus, sunt planificate zece reactoare noi de mari dimensiuni, cu o durată medie de construcție în SUA de aproximativ șapte ani și jumătate.

O piață în mișcare

Piața revine în mișcare. În prezent, aproximativ 440 de reactoare funcționează la nivel mondial, cu o capacitate totală de aproximativ 390 GW, generând aproximativ nouă la sută din energia electrică globală. Având în vedere programele nucleare în plină expansiune din Asia, această pondere ar putea crește la 12% până în 2040, capacitatea totală crescând cu aproximativ 87%, până la 746 GW. Cererea de energie crește într-un ritm și mai rapid.

Economia globală necesită investiții masive în capacitatea energetică. Numai germanii rămân deoparte, ca adepți ai mișcării de degrowth. Ciudați a căror ideologie particulară nimeni nu o mai înțelege cu adevărat. Sunt oare victime ale sindromului Buddenbrooks? Oare după două generații de succes din perioada postbelică, a treia generație devine slabă și se retrage în lumea ideologiilor și a fanteziilor? Poate că Thomas Mann, de bunăvoie sau nu, a prevăzut ceea ce compatrioții săi vor avea de înfruntat într-o zi.

Energie nucleară, nu, mulțumesc?

Centralele nucleare furnizează ceea ce este indispensabil într-un sistem energetic puternic industrializat: capacitate planificabilă și continuă pentru sarcina de bază necesară. Ele furnizează energie independent de condițiile meteorologice și de lumina zilei, stabilizând frecvența rețelei în orice moment.

În timp ce energiile regenerabile creează fluctuații puternice în rețelele electrice, energia nucleară, la fel ca alte surse capabile să asigure sarcina de bază, cum ar fi cărbunele, gazul sau biomasa, garantează că securitatea aprovizionării nu este lăsată la voia întâmplării. Ea previne penuria bruscă, reduce nevoia de centrale electrice de rezervă costisitoare și ușurează povara intervențiilor compensatorii constante.

Factorul lor ridicat de capacitate asigură funcționarea continuă la putere maximă. Acest aspect le face un pilon de încredere al sistemului energetic: emisii reduse, eficiență în utilizarea terenurilor, adecvate pentru alimentarea industriei, transporturilor și infrastructurii critice.

Prietenii energiei fără emisii s-ar cuveni, de fapt, să fie cei mai mari fani ai energiei nucleare. Reactoarele furnizează un produs cu emisii reduse, non-stop.

Ascensiunea eco-socialismului

Problema Germaniei cu energia nucleară a fost de la început una politică. În anii 1960, mișcări ecologiste obscure și romantici ai pădurilor și-au găsit un cămin politic în Partidul Verde. Prin munca mediatică neobosită, construirea unei rețele puternice de ONG-uri și influența în școli și mediul academic, alimentate de șocul de la Fukushima, au reușit să introducă atât mișcarea climatică, cât și mișcarea antinucleară în programele tuturor partidelor majore.

Niciunul dintre partidele politice care au guvernat în ultimele decenii nu poate scăpa de vină. Toate au adoptat idealurile eco-socialiste ale politicii energetice controlate central, distrugerea energiei nucleare, lupta împotriva motorului cu ardere internă care avansa tehnologic în fiecare an și zelul grotesc de reglementare în cadrul agendei climatice Net Zero.

Aceste idealuri au devenit literalmente ADN-ul statului german.

Această aberație a politicii energetice este acum continuată fără încetare la nivelul Comisiei Europene. Pentru cruciații climatici, probabil că pare o ștafetă olimpică. Flacăra trece din mână în mână, arzând cu putere și lăsând în urmă o dâră de distrugere.

Este tragic că cei responsabili de catastrofa economiei germane nu vor răspunde niciodată pentru comportamentul lor fanatic. Ei se retrag în zona de confort a jurnalismului cultural german, joacă rolul eroilor salvatori ai climei și șterg urmele ravagiilor lor politice.

Viitorul copiilor și nepoților națiunii a fost risipit într-o frenezie teutonică. Iar cei care au aprins focul se prezintă în continuare ca gardieni ai unei lumi mai bune.

Autor: Thomas Kolbe

Thomas Kolbe, născut în 1978 în Neuss, Germania, este economist. De peste 25 de ani, lucrează ca jurnalist și producător media pentru clienți din diverse industrii și asociații de afaceri. Ca publicist, se concentrează pe procesele economice și observă evenimentele geopolitice din perspectiva piețelor de capital. Publicațiile sale urmează o filozofie care se concentrează pe persoană și dreptul său la autodeterminare.

Citiți și:
Germania în strânsoarea Chinei: punctul orb strategic al UE
Cea mai spectaculoasă deraiere a trenului globalist de la alegerea lui Trump încoace

 

yogaesoteric
6 noiembrie 2025