Elitele mondiale ale francmasoneriei îşi pregătesc oraşe şi buncăre subterane ultrasecrete pentru a scăpa de evenimentele catastrofale din 2012 (III)

Citiţi aici a doua parte a acestui articol.

Conferinţa incendiară a lui Phil Schneider: O mărturie unică despre bazele clandestine ultrasecrete pe care le-au construit deja „elita“ francmasoneriei mondiale şi aşa-zişii iluminaţi

Printre cele mai impresionante mărturii referitoare la existenţa unui program de construire a unor baze subterane clandestine de mare anvergură, cititorul nu poate ignora transcrierea unei conferinţe ţinute de Phil Schneider în 1995. Această figură mitică din lumea cercetărilor sinceri şi avizaţi ai conspiraţiei mondialiste a aşa-zişilor Iluminaţi, inginer expert în explozibile, susţinea că a lucrat pentru proiecte guvernamentale ultrasecrete ale capilor Noii Ordini Mondiale.

Schneider este unul dintre marii iniţiatori ai dezvăluirilor referitoare la foarte celebra bază militară de la Dulce, din Noul Mexic (stat american din sud-estul SUA), binecunoscută în mediile celor preocupaţi de fenomenul OZN. Acesta susţine că a supravieţuit schimbului de focuri care a avut loc la sfârşitul anilor ’70 în baza de la Dulce, când a avut loc o confruntare între forţele speciale ale CIA şi extratereştri.
Schneider a plătit cu viaţa dezvăluirile sale în ianuarie 1996, când a decedat în circumstanţe stranii, ca să folosim un eufemism, deoarece trupul lui neînsufleţit purta urme de tortură şi de strangulare cu… o coardă de pian. Concluzia iniţială a anchetei oficiale a fost că Schneider a decedat din cauze naturale, mai precis din cauza unei crize cardiace, iar ulterior s-a stabilit că a fost vorba, chipurile, despre o sinucidere! (A se citi dezvăluirile soţiei lui Schneider pe http://www.philschneider.org/articles/a_small_introduction.html).
Totul s-a petrecut curând după turneul de conferinţe pe care Schneider le-a făcut în SUA, cu scopul de a-şi face publică experienţa şi de a denunţa universul ocult al aşa-ziselor „bugete negre“ (deturnări de fonduri la nivel de administraţie pentru realizarea de proiecte secrete), al operaţiunilor clandestine, al problemei extratereştrilor şi al experimentelor militare lipsite de orice etică. În mai 1995, cu şapte luni înainte să moară, a ţinut, într-o localitate din Idaho, o conferinţă care astăzi este considerată a fi de căpătâi în domeniu.



Bazele subterane ultrasecrete ce au fost realizate la mare adâncime

„Sunt conştient că îmi pun viaţa în pericol făcând aceste revelaţii, dar acţionez astfel din cauza mârşăviei care caracterizează structura şi modul de funcţionare a Guvernului federal american. Cât timp voi mai fi lăsat să mă exprim liber este, desigur, o întrebare pe care ne-o punem cu toţii.
Vreau să subliniez încă de la început faptul că această conferinţă va fi structurată pe patru subcapitole. Fiecare dintre aceste subcapitole va avea repercusiuni asupra convingerilor pe care le nutriţi în viaţa de zi cu zi, fie că aveţi sau nu convingeri patriotice. Aş vrea mai întâi să vă repet că Statele Unite sunt o naţiune frumoasă. Am călătorit în mai mult de 70 de ţări şi nu am întâlnit nicio ţară care să aibă frumuseţea Statelor Unite şi farmecul locuitorilor săi.

Pentru a vă face o idee despre experienţa mea, aş vrea să vă spun că mi-am făcut studiile de specialitate într-o şcoală politehnică. Mi-am consacrat deci jumătate din anii de formare acestui domeniu de studiu, construindu-mi reputaţia atât ca geolog, cât şi ca inginer în construcţii civile cu specializări în domeniul militar şi aerospaţial. Am participat la construirea în SUA a două baze militare subterane de importanţă majoră, una dintre acestea bucurându se de o anumită notorietate în cadrul a ceea ce numim Noua Ordine Mondială. Este vorba aici de baza de la Dulce, din New Mexico. În 1979, am fost implicat în confruntarea armată dintre extratereştrii de tip „umanoid“ şi forţele armate, iar eu am fost unul dintre cei care au supravieţuit. Şi sunt, fără îndoială, singurul supravieţuitor pe care îl veţi auzi vreodată vorbind despre acest subiect. Ceilalţi doi supravieţuitori se află astăzi sub supraveghere strictă. Sunt ultimul, deci, care are cunoştinţă despre dosarele detaliate ale operaţiunii în ansamblul său. Un total de 66 de agenţi de securitate, membri FBI, soldaţi ai Beretelor negre şi alţii au murit în timpul acestei confruntări la care am participat şi eu. Mai întâi, să ştiţi că o parte din ceea ce vă voi spune va fi destul de şocant. Şi probabil absolut incredibil. Tocmai de aceea, vă rog să faceţi dovada unei anumite deschideri. În plus, sunteţi liberi să întreprindeţi propriile dumneavoastră cercetări. Ştiu că legea privind dreptul la informare („Freedom for Information Act“, este o lege care permite oricărui cetăţean american să solicite „declasificarea“ documentelor secrete ale guvernului, procedură de altfel destul de anevoioasă) nu ne ajută foarte mult, dar nu avem niciun alt instrument. O bibliotecă administrativă locală este un loc în care se pot studia analele parlamentare (procesele verbale ale lucrărilor Congresului federal american şi ale comisiilor de anchetă parlamentară în care au fost examinate dosarele privind abuzurile CIA şi ale administraţiei). Dar numai având curajul de a face anchete putem rămâne vigilenţi şi fermi faţă de ceea ce se petrece în această ţară.“


Bazele militare secrete şi bugetele oculte pe care le are la dispoziţie «elita» francmasoneriei mondiale

„Îmi iubesc ţara mai mult decât îmi iubesc propria viaţă, iar dacă îmi pun viaţa în pericol, fac aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză. Prima parte a acestei prezentări priveşte bazele militare situate la mare adâncime şi problema bugetelor oculte.  Acestea din urmă se află, prin definiţie, sub pecetea tăcerii, înghiţind aproape de 25% din PIB (produsul intern brut) al SUA. Aceste „bugete negre“ consumă anual aproape 1,25 trilioane de dolari şi sunt direcţionate către programe oculte, secrete, precum sunt cele care vizează construirea de baze militare la mare adâncime. Se pare că în acest moment în SUA sunt mai mult de 129 de complexe subterane de acest tip. Aceste baze au fost construite încontinuu, zi şi noapte, de la începutul anilor ’40, iar unele dintre ele au fost construite chiar înainte de această perioadă. Aceste baze constau, de fapt, în mari oraşe subterane interconectate prin intermediul unor trenuri care funcţionează pe principiul levitaţiei magnetice, putând atinge viteze foarte mari, care depăşesc 2 Mach (adică pot atinge viteze mai mari de 2.000 km/h). Am consacrat mai multe lucrări acestui subiect. Prietenul meu, Al Bieleck, se află, de altfel, în posesia ultimului exemplar pe care-l mai aveam. Richard Sauder, licenţiat în arheologie, şi-a riscat viaţa vorbind despre aceste lucruri. El a realizat anchete privind numeroase agenţii guvernamentale, în domeniul bazelor militare subterane de mare adâncime. În Idaho sunt nu mai puţin de 11 astfel de baze. Adâncimea medie a acestor baze depăşeşte o milă (mai mult de 1.500 de metri), fiind vorba de fapt de adevărate oraşe subterane. În ceea ce priveşte volumul, instalaţiile au dimensiuni între 4 şi 6 km³. Au utilaje de foraj cu laser care sunt capabile să sape un tunel de 11 kilometri într-o singură zi.  Aceste „proiecte oculte“ scurtcircuitează autoritatea Congresului,  fiind deci în întregime ilegale. În prezent, însuşi modul de funcţionare al Noii Ordini Mondiale se bazează pe existenţa acestor baze. Dacă aş fi ştiut despre implicarea Noii Ordini Mondiale în aceste proiecte, nu aş fi contribuit niciodată la construirea acestor baze. Am fost mai mult decât păcălit.

Este vorba despre dezvoltarea unor tehnologii militare care implică interesele Germaniei în materie de tehnologii hiperspaţiale şi chiar mai mult decât atât… La modul fundamental, un an „calendaristic“ este echivalent cu aproape 44,5 ani de progres tehnologic. Dată fiind această echivalenţă, înţelegem mai uşor faptul că, începând cu anul 1943, ei erau deja în stare să construiască un vas care era literalmente capabil să dispară dintr-un punct şi să reapară într-un altul şi aceasta graţie unei tehnologii bazate pe utilizarea puterii vidului. Tatăl meu, Otto Oskar Schneider, a luptat în timpul războiului pe două fronturi, în SUA şi în Germania. La început a fost căpitanul unui U-Boat (submarin german), pentru ca mai târziu să fie capturat şi trimis în SUA. A fost implicat în mai multe proiecte, între care cel privind bomba atomică, bomba cu hidrogen, experimentul Philadelphia (proiect despre care se consideră că avea ca scop crearea unei nave care să fie invizibilă pentru radare şi care se pare că a interferat „din greşeală“ cu SAS-urile care permit călătoriile în timp. O navă, USS Eldridge, a făcut, în 1943, obiectul unor experienţe stranii şi dezastruoase). Tatăl meu a fost, de asemenea, inventatorul unei camere video performante cu care au fost filmate primele experienţe nucleare care au avut loc în atolul Bikini, în iulie 1946. Mă aflu în posesia clişeelor originale ale acestor teste, iar aceste fotografii arată un OZN care survola cu mare viteză locul în care se afla bomba. În acea perioadă, regiunea Bikini era literalmente invadată de apariţiile unor vehicule pe care eu le cred de origine extraterestră, în special în spaţiul subacvatic, iar vitele populaţiilor din zonă erau găsite mutilate. În aceeaşi perioadă,  generalul McArthur afirma că în următoarea confruntare vor fi implicaţi extratereştri provenind din alte universuri (merită citite cărţile lui Steven M. Greer pentru formarea unei opinii echilibrate, n.n.).

Oricum, tatăl meu este cel care a realizat, alături de alţi savanţi şi teoreticieni, lucrările de pregătire a experimentului Philadelphia, cât şi alte proiecte. Dar ce legătură au toate acestea cu mine? Nimic, în afara faptului că acest om, implicat în aceste proiecte, a fost tatăl meu. Nu pot să aprob ceea ce a făcut, dar totodată nu pot să nu-mi spun că a avut destul curaj să vină aici. Era persona non grata în Germania şi se pare că recompensa pentru cel care l-ar fi ucis ar fi fost de un milion de dolari plătiţi în aur. Dar nu s-a ajuns până acolo. Să revenim la subiectul nostru, şi anume la bazele subterane de mare adâncime.“

Lupta cumplită ce a avut loc la un moment dat la baza de la Dulce

„În 1954, în timpul administraţiei Eisenhower, Guvernul federal a hotărât să încalce Constituţia americană, semnând un tratat cu entităţile extraterestre.
Acest tratat a fost numit „Tratatul Granada din 1954“, în conformitate cu ale cărui prevederi extratereştrii aveau dreptul de a răpi câteva capete de vite sau de a-şi testa tehnicile de implanturi pe fiinţe umane, având, desigur, obligaţia de a raporta cu privire la experienţele realizate.
Încetul cu încetul, extratereştrii nu au mai respectat obligaţiile contractuale, ajungând să facă numai ceea ce doreau. Aceasta era situaţia în 1979. Deci în acest context a avut loc confruntarea de la Dulce. În acea perioadă eram implicat în construirea unor instalaţii anexe ale bazei militare de mare adâncime de la Dulce. De altfel, această bază se dovedeşte a fi, fără niciun fel de îndoială, cea mai adâncă, desfăşurându-se pe mai mult de şapte niveluri şi având o adâncime de mai mult de 4 kilometri. În acea perioadă, patru săpături la mare adâncime erau în curs de realizare în deşert. Intenţia noastră era de a le interconecta şi de a realiza aceasta prin dislocarea unor mari suprafeţe de pământ şi de stâncă cu ajutorul explozibilului. Atribuţia mea era să cobor în aceste foraje şi să prelevez eşantioane de pământ pentru a determina ulterior tipul de explozibil necesar. În timp ce coboram, ne-am întâlnit într-o cavernă imensă cu un mare număr de entităţi extraterestre agresive şi malefice. Am tras în doi dintre ei. În momentul în care am apărut noi, erau deja aproximativ treizeci de persoane care se aflau în luptă. Aproape încă 40 de entităţi extraterestre au venit ca întăriri şi toate au fost ucise.

Dădusem accidental peste o importantă bază extraterestră. Mai târziu, aveam să aflăm că aceste entităţi extraterestre locuiau pe planeta noastră de foarte mult timp, poate chiar de milioane de ani. Aceasta poate, fără îndoială, să ne dea o explicaţie cu privire la teoriile relative la „vechii astronauţi“. Oricum, am fost rănit la nivelul pieptului cu una dintre armele lor, care părea să fie un fel de cutie pe care o purtau pe corp şi care mi-a găurit corpul la propriu, radiindu-mă foarte puternic cu cobalt. Am suferit de cancer din această cauză. Nu a început să mă intereseze cu adevărat subiectul extratereştrilor decât în momentul în care am început să lucrez în Zona 51, situată la nord de Las Vegas.
După mai mult de doi ani de recuperare în urma incidentului de la Dulce, am început să lucrez pentru diferite firme precum Morrison & Knudson, EG&G etc. În Zona 51 se construiau şi se testau copii de diferite tipuri, bine definite, ale vehiculelor extraterestre. Câţi dintre dumneavoastră sunteţi la curent cu cazul lui Bob Lazar? Acesta este un fizician care urmărea, prin activităţile lui, să înţeleagă modul de propulsie al unora dintre aceste vase şi de a-l aplica altora.“

Facţiuni guvernamentale, trenuri misterioase şi contracte penitenciare necunoscute

„Acum sunt cât se poate de îngrijorat cu privire la activităţile Guvernului federal. Au minţit populaţia, au manipulat senatorii şi refuză să dezvăluie adevărul cu privire la problema extratereştrilor. Sunt pur şi simplu scârbit numai gândindu-mă câte lucruri au ascuns.
Nu de mult timp am cunoscut pe cineva care locuia în Portland, în statul Oregon. Lucra la o oţelărie, Gunderson Steel Fabrication, o întreprindere specializată în construirea trenurilor şi a maşinilor feroviare. Acum, după treizeci de ani de viaţă dusă în acest mediu, îmi dau seama că persoana despre care vă vorbesc este un om calm, echilibrat.

A venit într-o zi să mă vadă, era foarte tulburat şi mi-a zis că ei «construiau de fapt vagoane penitenciare». Mi-a spus că societatea Gunderson avea un contract cu Guvernul federal în vederea construirii a 107.200 de vagoane de prizonieri complet echipate, fiecare fiind dotat cu 143 de perechi de cătuşe. De altfel, mai sunt încă 11 societăţi sub-contractoare în acest proiect de foarte mare amploare. Se pare că Gunderson a primit o sumă de două miliarde de dolari pentru acest contract. Oţelăriile din Betleem, cât şi alţi furnizori, sunt implicate în această acţiune. Prietenul acesta mi-a arătat unul dintre aceste vagoane de transport de prizonieri care staţiona pe o şină de serviciu în nordul Portlandului. Prietenul meu avea dreptate. Dacă înmulţiţi 107.200 cu 143 obţineţi o cifră aproape de 15 milioane. Această cifră corespunde, fără îndoială, numărului de dizidenţi, actuali şi potenţiali, ai Guvernului federal. Iar astăzi nu mai este posibil, pe cale electorală, să-i elimini din sistem pe cei responsabili de aceste orori. Structura actuală şi modul de funcţionare a Guvernului federal se bazează mai mult pe tehnocraţie şi putere financiară decât pe democraţie. Este vorba mai degrabă despre o anumită formă de sclavie, iar aceasta nu are nimic de-a face cu Republica Statelor Unite. Aceste persoane lipsite de credinţă au hotărât să elimine rugăciunea zilnică rostită în şcolile publice (acest lucru era valabil la vremea mărturiei). Dacă vă rugaţi în incinta unei şcoli, riscaţi o amendă de mai mult de 100.000 de dolari, cât şi doi ani de puşcărie. Forţele malefice care se ascund în spatele Guvernului federal duc o adevărată campanie pentru înrobirea totală a poporului american. Nu sunt un foarte bun orator, dar, cu toate acestea, nu am să tac decât mort, pentru că mi se pare esenţial să dezvălui unor grupuri cât mai mari de oameni existenţa acestor lucruri.“

Firmele conducătorilor Noii Ordini Mondiale care sunt implicate în programe secrete ce au fost şi sunt derulate în secret în SUA

„Mai sunt şi alte probleme. Mă aflu în posesia unor cifre referitoare la anul 1993. La acel moment, se pare că existau aproape 29 de prototipuri de vehicule de vânătoare nedetectabile. Bugetul alocat de către Congresul american planificării acestui tip de proiect pe o perioadă de cinci ani se apropie de 245,6 milioane de dolari. Cu o astfel de sumă este aproape imposibil să faci ceva în domeniul programelor oculte. Deci ne mint. Bugetele alocate programelor oculte depăşesc în realitate cu mult 1,3 trilioane de dolari. Un trilion înseamnă 1.000 miliarde de dolari. Un trilion de dolari cântăreşte 11 tone.
Iar Congresul american n-a văzut niciodată contabilitatea adevărată a acestei „peşteri (clandestine) a lui Ali Baba“ care sunt bugetele oculte. Contractorii implicaţi în aceste programe de vase de vânătoare sunt: Mc Donnel-Douglas, Morrison-Knudson, Wackenhut Security Systems, Boeing Aerospace, l’Aerospatiale (Franţa), Mitsubishi Industries, Rider Trucks, Bechtel, IG Farben şi multe altele. Oare aşa trebuie să se petreacă lucrurile cu noi, în calitate de fiinţe libere şi iubitoare? Nu cred. Proiectul «Războiul stelelor» şi aparenta ameninţare extraterestră… În realitate, 68% din bugetul apărării este alocat direct sau indirect proiectelor secrete. Proiectul Războiul stelelor depinde în mare măsură de tehnologiile militare oculte. De fapt, nu ar fi văzut lumina zilei nici măcar un gram din tehnologia folosită în programul ocult de armament, dacă nu am fi recuperat rămăşiţele navelor extraterestre prăbuşite. Nimic. Unii dintre dumneavoastră vă întrebaţi din ce este făcută o navetă spaţială. Ei bine, din lingouri mari de metale speciale care nu pot fi topite decât în spaţiu şi care nu pot fi produse pe suprafaţa pământului. Pentru producerea acestor metale este nevoie de un mediu vidat care nu poate fi găsit decât în spaţiu…“

Interviul exclusiv al lui Richard Sauder: „Bazele subterane ultrasecrete  sunt o realitate obişnuită pentru bugetele negre ce se află la dispoziţia conducătorilor noii ordini mondiale“

Richard Sauder este doctor în ştiinţe politice, având şi o pregătire de arhitect. După doctorat, a fost preocupat de proiectele US Army Corps of Engineers (Divizia de ingineri a armatei americane). Se pare că această unitate militară sau mai degrabă unităţile de geniu civil ale armatei terestre dispun de bugete secrete colosale şi de un nivel de securitate ieşit din comun, cu scopul de a construi înfiorătoare edificii subterane destinate unor activităţi reprobabile.

Richard Sauder, specialist în domeniul bazelor subterane, şi-a consacrat aproape 20 de ani din viaţă acestor aspecte, întâlnind ingineri arhitecţi, pensionari militari sau chiar victime ale aşa-ziselor răpiri extraterestre (cu referire la fenomenul „Milabs“ sau „Military Laboratory/Alien Abduction“, adică „Laboratoare militare/Răpiri extraterestre“), care relatează cum au fost luate împotriva voinţei lor şi duse în nişte imense baze militare subterane pentru a face obiectul unor proceduri medicale adesea dureroase. Sauder a explicat atât aspectul istoric şi tehnic al problemei, cât şi raţiunile pentru care un guvern poate ajunge să ridice, clandestin şi în cel mai mare secret, construcţii de o atât de mare amploare.
Sauder nu a făcut altceva decât să descopere şi să analizeze faptele, omisiunile şi erorile departamentelor armatei însărcinate cu construirea a numeroase infrastructuri subterane care par să perforeze, ca pe-un şvaiţer, solul Statelor Unite. El a scos în evidenţă existenţa unor tehnologii ultrasecrete pe baza cărora funcţionează utilajele de săpat tuneluri, aceste faimoase maşini de proporţii uriaşe care sunt capabile să foreze tuneluri la fel de netede şi de fine ca pielea unui nou-născut, şi aceasta la mare adâncime şi cu o viteză inimaginabilă. Şi-atunci, la ce bun toată această tehnologie, dacă ea ar fi destinată numai construirii a două sau trei buncăre care adăpostesc câteva biete stocuri de muniţie?

Sauder, care avansează întotdeauna ipoteze, presupune şi uneori confirmă existenţa unora dintre cele mai cumplite scenarii privind „guvernul din umbră“ despre care există numeroase dovezi. Cartea sa „Underground Bases and Tunnels“ („Baze şi tuneluri subterane“) este un rezumat perfect a ceea ce este astăzi tehnologic posibil în acest domeniu, revelând existenţa a mai multe sute de baze secrete care au suprafeţe foarte mari, fiind de fapt nici mai mult, nici mai puţin, decât adevărate oraşe legate între ele prin tuneluri în care circulă navete de mare viteză.
Aceasta arată faptul că tehnologia civilă, deja foarte sofisticată, nu este decât o biată umbră, care în plus este cu 20-30 de ani în urmă, faţă de ceea ce se petrece în tehnologia militară. Site-ul lui Richard Sauder este fără îndoială mai cuprinzător, aducând laolaltă mărturiile cele mai elocvente.

De la mit la realitate şi de la realitate la mit

Să ne focalizăm pe un anumit număr de fapte concrete care au fost adunate de Richard Sauder, care, după cum am văzut, este un specialist de referinţă în acest domeniu.
Aceste informaţii despre bazele subterane sunt, desigur, mai puţin uluitoare şi mai puţin fantastice, însă, cu toate acestea, ele formează un nucleu de cvasi-certitudini pe care cititorul mai sceptic se poate baza pentru a-şi face o idee minimă şi concretă despre subiect. Richard Sauder, un cercetător care s-a concentrat pe aspectul financiar, tehnic şi militar al acestei chestiuni, a realizat un studiu aprofundat privind bazele subterane, ajungând la următoarea concluzie: „conchid cu o siguranţă de nezdruncinat că militarii au fost aceia care au construit complexele subterane care se află de-a lungul întregului stat american, atât deasupra, cât şi dedesubtul a circa douăsprezece baze subterane cunoscute şi repertoriate“. Aşadar, după Sauder, se pare că armata americană are baze subterane mai mult sau mai puţin oficiale, la care mai trebuie să adăugăm şi vastele baze anexe, clandestine şi neînregistrate care funcţionează ca nişte prelungiri ale bazelor subterane „oficiale“.

Sauder a consemnat existenţa unor astfel de locaţii la Fort Belvoir, în Virginia, la West Point, în New York, la baza de la Twentynine Marine Corps din California, la Groom Lake, în apropierea bazei aeriene de la Nellis din Nevada, la baza de la White Sands Missile Range din Noul Mexic, la Table Mountain, în apropiere de Boulder, Colorado, şi la Mount Blackmore şi la Pipestone Pass, în Montana. Dacă încă nu a fost confirmată construirea a numeroase alte baze gigantice, aceasta nu înseamnă că atât guvernul SUA, cât şi companiile private, nu au dezvoltat programe active pe termen lung pentru construirea unor astfel de baze. Sauder prezintă un număr însemnat de documente, de brevete, de planuri şi de contracte guvernamentale menite să dovedească nu numai interesul pe care îl poate prezenta un astfel de program, dar şi fezabilitatea sa din punct de vedere tehnologic. Aceste tehnologii implică sisteme tehnice care merg de la utilajele de săpat tuneluri şi de la dispozitivele convenţionale de foraj la tehnici mai exotice, de „dezintegrare a pământului“ cu ajutorul microundelor, al ultrasunetelor, al plasmei, al fasciculelor de unde şi al tehnologiei laser… Aceste utilaje de săpat tuneluri sunt folosite în toată lumea pentru construirea reţelelor de scurgere, a liniilor de metrou, a autostrăzilor, a căilor ferate, a proiectelor hidroelectrice şi, desigur, a tunelurilor gigantice de tipul celui care trece prin marea Mânecii… Unele dintre aceste instalaţii subterane nu sunt de natură militară, dar rămân cu toate acestea învăluite în mister. În plus faţă de imensul complex al Băncii Rezervei Federale, care se află sub Muntele Pony, aproape de Culpepper, mai există celebra bază de la Mount Wheather, din Virginia, care a fost construită de către guvern în anii ’50, ca un imens adăpost antinuclear. Astăzi, instalaţia se află sub controlul enormei Administraţii Federale pentru Gestionarea Situaţiilor de Urgenţă, FEMA. Cel mai interesant este că FEMA, al cărei cartier general se află în interiorul acestui imperiu subteran, nici măcar nu apare în bugetul oficial al administraţiei…

Chiar şi unele organizaţii non-guvernamentale au astfel de baze subterane. Un exemplu este gigantul petrolier Standard Oil care are un centru subteran aproape de Hudson, în New Jersey. Northrop, un gigant al industriei de armament, deţine un complex similar aproape de Tehachapi Mountains, în nord-vestul Californiei, în timp ce Lookheed şi McDonnel Douglas îşi desfăşoară activitatea în baze care se află amplasate tot în California, la Hellendale şi, respectiv, la Llano. Scopul iniţial al construirii acestor baze a fost acela de a oferi capilor din industrie şi din finanţe un adăpost pentru a putea supravieţui unui război nuclear. Însă unii cercetători consideră că aceste scopuri s-au schimbat în ultimii ani. (Jim Marrs, „Alien Agenda“ – „Agenda extraterestră“, First Perennial Editions, 1998)

După jurnalistul american de investigaţii Jim Keith, este posibil ca adăpostul oferit de aceste baze subterane, deşi ele sunt construite la mare adâncime, să nu fie eficient în toate situaţiile, mai ales în cazul unor cutremure cu o magnitudine ridicată. Astfel, celebra „Alternativa 3“ este o variantă pentru a salva vieţile „preţioase“ ale membrilor „elitei“ satanice a planetei trimiţându-i în spaţiu, pe alte planete, prin intermediul unor baze clandestine. Programul privind adăpostirea unei părţi a omenirii în gigantice complexe subterane terestre poartă, în schimb, numele de „Alternativa 2“.
Aceste „Alternative“ au fost popularizate prin intermediul unui documentar care a fost difuzat în iunie 1977 pe un canal de televiziune britanic, la o oră de maximă audienţă, semănând tulburarea şi panica printre oameni. Redactorii canalului de televiziune, somaţi să dea o explicaţie, au răspuns că difuzarea documentarului a fost un fel de glumă şi că respectivul film era pură ficţiune. În realitate, chestiunea este mult mai complexă, iar numeroşi autori, precum jurnalistul Jim Keith, şi-au dat seama că în spatele aparenţei de ficţiune a documentarului se află lucruri cât se poate de concrete, iar realitatea acestor „Alternative“ este ocultată faţă de marele public.

Puţină istorie ce ne ajută să înţelegem ce se petrece în realitate

Desigur, acest subiect are toate ingredientele unei poveşti fantastice sau ale scenariului SF perfect, fiind însă înainte de toate susţinut de o realitate militară de necontestat: de-a lungul istoriei recente, a fost necesar ca Statele Unite şi, înainte de aceasta, Europa, să se doteze cu baze subterane militare.
Nevoia de a construi sisteme de adăpostire autonome coboară în timp până la inventarea artileriei moderne.
Apariţia armei atomice şi deci a posibilităţii de a distruge pe termen lung o suprafaţă însemnată a dus la construirea unor imense structuri subterane foarte elaborate şi care au capacitatea de a adăposti un număr mare de oameni pe perioade lungi de timp. Astfel, în pragul războiului rece, SUA a construit de-a lungul întregului teritoriu baze de o anumită importanţă care puteau servi nu numai ca adăpost pentru populaţie, dar şi ca spaţiu de dezvoltare şi de stocare a programelor ultrasecrete de armament. Dar, pentru a se ajunge aici, istoria a mai trecut prin alte câteva etape progresive. Chiar la sfârşitul Primului Război Mondial, război poziţional prin excelenţă, în care apărarea faţă de inamic se făcea în tranşee şi în vaste adăposturi subterane, Franţa şi Germania au ajuns să posede cunoştinţe foarte avansate în materie de adăposturi subterane. Un eveniment fără egal a fost construirea costisitoarei linii Maginot, care trebuia să apere Franţa de o nouă invazie germană. Pus în faţa acestei construcţii, Reich-ul a decis ridicarea liniei Siegfried şi a unei întregi reţele de adăposturi şi de cazemate subterane până în Alpi, care a fost continuată apoi în Italia (linia Gustave). În Belgia, oraşele traversate de căile tradiţionale de invazie au fost apărate cu ajutorul unor reţele de fortificaţii uneori foarte elaborate, aşa cum este cazul la Namur (cu forturile de la Dave şi de la Rhines), la Liège, cu celebrul fort Eben Emael, sau la Anvers. Perioada interbelică a permis deci perfecţionarea acestor cunoştinţe (cu care ne întoarcem în timp până la Vauban, care el însuşi s-a inspirat din ştiinţa inginerilor lui Francisc I în materie de bastioane). Însă punctul de plecare al lucrărilor realizate mai târziu de armata americană l-au constituit mai ales cercetările făcute de Germania nazistă şi nevoia urgentă de a crea spaţii pentru adăpostirea marilor sale uzine de armament în baze subterane săpate în munţi. Redăm în continuare interviul cu Richard Sauder.

„Redacţia: Cum şi când aţi început să fiţi interesat de bazele subterane? Nu este un subiect foarte comun!
Richard Sauder: Este o problemă foarte incitantă. La sfârşitul anilor ’80, când m-am mutat în sud-vestul Statelor Unite, am început pentru prima oară să aud vorbindu-se despre existenţa reală şi concretă a bazelor subterane secrete, despre care se presupunea că ar fi ocupate, conduse şi întreţinute de elemente clandestine ale armatei americane şi de către aşa-zise entităţi de origine extraterestră, şi anume de «micii cenuşii». Unele dintre aceste istorisiri mi-au părut destul de convingătoare. Totuşi, în acea perioadă eram foarte ocupat cu cercetarea academică şi nu aveam timp suficient pentru a acorda acestor chestiuni atenţia cuvenită. La începutul anilor ’90, când am avut un moment de pauză în studiile mele, am făcut o serie de cercetări preliminare, mergând în bibliotecile centrelor de cercetare şi în cele ale marilor universităţi pentru a face cunoştinţă cu bazele de date şi cu documentele guvernamentale privind ingineria şi construcţiile civile. Am descoperit imediat după aceea că un mare număr de baze subterane au fost construite pe întreg teritoriul Statelor Unite de către mari întreprinderi private şi de către anumite agenţii guvernamentale.

Redacţia: Erau mereu aceiaşi contractanţi, aceleaşi companii care erau implicate în construirea acestor baze subterane?
Richard Sauder: Este vorba despre un anumit număr de companii, care apar şi reapar mereu în literatura acestui subiect, companii specializate în construcţii subterane precum Perini Corporation (http://www.perini.com/), Jacobs Company (n.n. astăzi Bechtel Jacobs, http://www.bechteljacobs.com/), Parsons Brinckerhoff Quade and Douglas (http://www.pbworld.com/) şi alţi mari antreprenori generali. Cu alte cuvinte, există un anumit număr de mari companii de construcţii care sunt specializate în diferite tipuri de construcţii subterane. În domeniul guvernamental amintim, desigur, de US Army Corps of Engineers (divizia de geniu a armatei americane), Departamentul de Interne, Bureau of Reclamation (o agenţie guvernamentală care se ocupă în special de gestionarea resurselor de apă, de construcţia de baraje, de apeducte şi de subterane diverse în zonele aride din vestul şi din sud-vestul teritoriului american, zone care sunt, desigur, predilecte pentru construirea bazelor militare). Însă atunci când vrem să găsim informaţii privind bazele subterane clandestine, trebuie să vorbim mai ales despre enormele aparate de săpat tuneluri.

Redacţia: Ce ne puteţi spune despre acest subiect?
Richard Sauder: Este vorba în special despre agenţii guvernamentale militare care sunt implicate, şi mai puţin despre firme civile specializate în aceste aparate. Există în SUA astfel de firme, dar cei mai de seamă reprezentanţi sunt compania Robbins TBM (Tunnel Boring Machines, adică maşini de săpat tuneluri, http://www.robbinstmb.com/about/). Sunt ani buni de când sunt implicaţi în această activitate. În general, aceste utilaje sunt nişte maşini care pot fi foarte mari, lungi chiar de peste o sută de metri, având o înălţime de câteva etaje şi un diametru de săpare de 56 de picioare (în jur de 18 metri), cel mai mare diametru pe care l-am întâlnit în literatura ingineriei civile (compania Robbins afirmă că poate oferi spre vânzare maşini care au un diametru de săpare de la 3 la 15 metri, ceea ce este un diametru considerabil). Maşina cu diametrul de săpare de 18 metri este cea care a fost folosită în anii ’50 în proiectele de construire a tunelurilor care conduc apa către un baraj din Nebraska.
Puterea unei astfel de maşini depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Încă de acum 50 de ani era cu putinţă construirea unor tuneluri pe distanţe lungi. Tehnologia este deosebit de puternică, bine controlată şi folosită de mult timp în mod regulat pentru săparea minelor şi în cadrul altor proiecte de inginerie civilă.

Redacţia: A fost uşor să găsiţi informaţii despre acest subiect?
Richard Sauder: Da şi nu. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Dacă doreşti să găseşti o documentaţie de valoare, trebuie să acorzi mult timp cercetării, în special în bibliotecile universitare sau guvernamentale dotate, care dispun de surse excelente în materie de literatură ştiinţifică şi de inginerie. O bună parte din această informaţie este deci accesibilă publicului larg. Totuşi, acolo unde lucrurile devin mai delicate, trebuie citite zeci de mii de pagini de documente diverse, trebuie investite sute şi sute de ore din timpul de lucru pentru a aduce laolaltă toate informaţiile într-un mod coerent şi, mai ales, pertinent. Deci nu este un lucru uşor, pentru că aceasta înseamnă mai întâi de toate consacrarea unui mare număr de ore din timpul tău de lucru, dacă într-adevăr vrei să faci ceva. Nu este vorba că informaţia ar fi disimulată sau că ar fi cu adevărat ţinută secretă. Ceea ce face ca munca mea să fie unică nu este atât faptul de a fi avut această „inspiraţie“, cât mai degrabă faptul că a trebuit să am o viziune clară asupra unui volum imens de informaţii, să selectez datele şi să înţeleg conturul general al problemei, izolând în final nucleul de informaţii cu adevărat semnificative. Pentru a reveni le ceea ce spuneam referitor la călătoria în sud-vestul Americii, la sfârşitul anilor ’80, luasem deci o pauză de la cercetarea academică şi am putut să descopăr că există numeroase instalaţii subterane în SUA. Aşadar am scris despre acest subiect un articol destul de scurt în revista UFO Magazine, o revistă din California, în regiunea Los Angeles, publicată de către Don şi Vicky Ecker în noiembrie 1992. În respectivul articol, spuneam că nu pot aduce dovezi care să confirme sau să infirme numeroasele mărturii privind prezenţa entităţilor extraterestre de tipul „micul cenuşiu“ în bazele militare clandestine. În cadrul aceluiaşi articol mai precizam că existau multe instalaţii de acest gen, bazându-mi afirmaţiile pe documente şi precizări privind câteva sute dintre bazele cele mai importante şi cele mai cunoscute. La acel moment, am crezut că terminasem cu acest subiect, dar de fapt acela nu a fost decât începutul.

Redacţia: Ce s-a petrecut mai departe?
Richard Sauder: Cu acel articol nu am atins decât superficial subiectul. Daţi-mi voie să vă povestesc un episod anecdotic. Eram în concediu, în decembrie 1992. Într-o noapte, am căzut într-un somn profund. Am început să percep lăuntric sunetul unei voci. Ştiţi, eu am mai avut câteva experienţe paranormale. Nu ştiu de ce. Însă pot să afirm cu tărie că ceea ce am trăit în acea noapte nu a fost o astfel de experienţă. Mi-am dat seama instantaneu că vocea din capul meu aparţinea unei fiinţe umane în carne şi oase. Mai târziu, am ajuns să cred că vocea respectivă îmi fusese transmisă electronic în urechea internă şi în cortexul auditiv. Acea voce îmi spunea: „bazele subterane sunt adevărate“.
Această „voce“ mi-a mai spus că era vorba despre o afacere de mare anvergură, în care se foloseşte tehnologie de ultimă oră, având ca miză sume foarte mari de bani şi în care este implicată multă lume. Vocea mi-a mai spus, de asemenea, că, dacă s-ar afla, oamenii ar fi de-a dreptul şocaţi.
Drept să vă spun, am fost mai degrabă surprins de această experienţă, de faptul că o voce îmi vorbeşte în toiul nopţii. Am ştiut însă că sunt perfect lucid.

Redacţia: Această voce v-a mai vorbit şi cu altă ocazie?
Richard Sauder: Nu. A fost singura dată când am auzit-o. Poate că cercetările pe care le-am făcut ca urmare a acestui contact au depăşit aşteptările acestui corespondent misterios şi astfel nu a mai fost nevoie să mă mai caute [râsete]! Glumesc, desigur. Nu am reuşit să identific fiinţa din spatele vocii şi nici grupul din care făcea parte. Era vocea unui bărbat instruit, de bună seamă cu studii universitare, şi care avea un accent nord american. Este un profil care, fireşte, corespunde câtorva milioane de indivizi.
De-a lungul timpului, am vorbit despre acest subiect cu multe persoane provenind din toate regiunile Statelor Unite, dar şi cu străini, cu militari, cu oameni din cadrul serviciilor secrete, cu ingineri, iar unii dintre aceşti oameni mi-au confirmat că acest tip de tehnologie – şi anume, transmiterea informaţiei direct în creier – este folosit în mod curent de către anumite unităţi militare în cadrul unor programe specifice. Desigur, aceste tehnologii de transmitere a informaţiei şi de Mind Control (control al minţii) nu sunt folosite de soldaţii sau de ofiţerii din cadrul forţelor militare obişnuite. Aceste tehnologii exotice nu sunt folosite decât în anumite circumstanţe şi numai în cadrul programelor clandestine.

Redacţia: Aţi simţit de la început că sunteţi în faţa unei tehnologii de Mind Control?
Richard Sauder: Sunt aproape sigur de analiza pe care am făcut-o. Am ştiut încă de la început, din primele cinci secunde, că era vorba despre un fel de transmisie electronică, a cărei sursă era fără îndoială un fel de informator care făcea parte din aceste baze subterane. Acest individ citise probabil articolul pe care îl publicasem şi dorea să îmi dea câteva informaţii suplimentare, cu speranţa că îmi voi continua şi aprofunda cercetările. Vă daţi seama că aceşti oameni care sunt integraţi în aceste programe clandestine ultracompartimentate semnează clauze de confidenţialitate care îi împiedică, pentru anumite perioade de timp, să spună ceea ce ştiu sau să dea la iveală natura activităţii lor. În cazul în care aceşti oameni sunt martorii unor lucruri cu care nu sunt de acord sau dacă sunt obligaţi să facă lucruri care încalcă etica, ei nu beneficiază de niciun fel de sprijin public.
În ceea ce mă priveşte, nu am semnat niciodată astfel de convenţii şi nici nu am lucrat pentru vreo agenţie guvernamentală. În plus, în cadrul cercetărilor mele, am descoperit existenţa unui brevet, brevetul nr. 4 858 612 (US Patent) intitulat „Aparate de ascultare“ şi vă citesc definiţia: „metodă de stimulare a auzului mamiferelor prin intermediul folosirii microundelor multiple aplicate regiunii cortexului auditiv, conform schemei. Se foloseşte un microfon pentru transformarea semnalului sonor în semnal electric, semnal care este ulterior analizat şi sintetizat în vederea obţinerii diferitelor tipuri de control al microundelor generate pe diferite frecvenţe. Regiunea cortexului auditiv este apoi supusă acestor microunde multi-frecvenţiale. Prin această metodă, sunetele reprezentative ale emisiei sonore iniţiale captate de către microfon sunt percepute de către mamifere“.
Mai simplu spus, mamiferele despre care se vorbeşte sunt, desigur, fiinţele umane, fiind vorba despre un sistem electronic prin care un sunet inteligibil poate fi transmis la distanţă direct în cortexul auditiv, astfel încât persoana în cauză aude sunetul ca şi cum acesta ar proveni din propriul său creier. Este exact ceea ce mi s-a petrecut mie. Presupun că o astfel de tehnologie poate fi folosită prin intermediul unui satelit aflat pe orbită, cu ajutorul unui elicopter sau prin alte mijloace. Oamenii trebuie să înţeleagă că tehnologiile electronice sunt capabile să facă lucruri care ne par aproape magice. Tehnologiile care sunt disponibile astăzi sunt atât de avansate, încât putem spune că trăim într-un univers asemănător cu cel descris în romanele SF ale lui Aldous Huxley. Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de aceasta. Mă bucur că am trăit această experienţă; mă refer la această scurgere de informaţii provenind dintr-o sursă din interiorul unui mediu clandestin şi care mi-a transmis aceste informaţii prin mijloace neconvenţionale, dar care nu au nimic de-a face cu magia.
Aceasta m-a determinat să îmi aprofundez cercetările cu o încredere sporită. Şi pot spune că tehnologia care permite construirea acestor instalaţii subterane există, că este foarte sofisticată şi puternică.

Citiţi aici continuarea acestui articol.

Material preluat din broşura Cel de-al treilea secret de la Fatima dezvăluit.

Citiţi şi:
Agenda OZN a guvernului din umbră – programul secret referitor la OZN-uri
Cel de-al treilea secret revelat de Fecioara Maria la Fatima dezvăluit

yogaesoteric
2 decembrie 2009