Eminescu: Consistă această țară din călăi și din victime?

România și-a obținut independența față de Imperiul Otoman în urma unor lupte care au dus la pierderea a aproape 5.000 de soldați și îmbolnăvirea sau rănirea gravă pe front a altor aproape 25.000.

Pe 8 octombrie 1878, Armata Română, victorioasă în Războiul de Independență, își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei. Așa sună povestea oficială despre revenirea soldaților români de pe front. Iată însă relatarea crudă și fără menajamente a unui ziarist al vremii despre revenirea Dorobanților acasă. Se poate să vă fie cunoscut numele: Mihai Eminescu.

Iată articolul său de fond, „Dorobanții”, publicat de părintele presei conservatoare și a limbii române moderne în ziarul Timpul.

„Au sosit în București Dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri.

Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului.

Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care, muncind, dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară.

Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea.

Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de «om și om» așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig.

Consistă această țară din călăi și din victime?”

Botezată de atunci Calea Victoriei, artera principală a Bucureștiului va deveni strada domnească a capitalei noului Regat al României.

Înainte de domnia lui Constantin Brâncoveanu, strada era formată doar din bucata dintre Cercul Militar și Piața Victoriei, numele ei fiind Drumul Brașovului. Porțiunea cuprinsă între Piața Națiunilor Unite (fostă Piața Senatului) și bulevardul Regina Elisabeta era cunoscută, în acea vreme, sub numele de Ulița Mare spre Sărindar, pentru că ducea către biserica Sărindar, aflată pe locul pe care astăzi este Cercul Militar Național.

Strada rezultată din unirea Drumul Brașovului cu Ulița Mare spre Sărindar a fost deschisă în anul 1692, de către domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, fiind pavată cu trunchiuri de copaci, motiv pentru care noua cale a primit denumirea de „Pod”: Podul Mogoșoaiei. Aceasta a fost construită pentru a asigura o cale de legătură între moșia voievodului, Mogoșoaia, și palatul domnesc, amplasat în apropierea Curții Vechi.

Noua arteră devine drumul principal al orașului, de-a lungul ei construindu-se case boierești, biserici, hanuri, hoteluri, prăvălii, magazine de lux, cafenele și instituții de stat. La începutul secolului al XVIII-lea, strada era luminată cu „șomoioage îmbibate cu păcură sau rășină”, în timpul domnitorului Grigore Ghica a fost pavată cu piatră, iar în 1882 au apărut primele instalații electrice din București, în fața Palatului Regal de pe Calea Victoriei.

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Acesta a creat Principatul Bulgariei și a recunoscut independența Serbiei, Muntenegrului și a României.

La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Șerpilor.

În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.

Citiți și:
Eminescu, acum 141 de ani: De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economic jos! Timpul – 4 septembrie 1882
Spiritul unui popor într-un singur nume: Mihai Eminescu

yogaesoteric
10 noiembrie 2023