Eminescu și America. De vorbă cu prof. Constantin Barbu. Cel mai important scriitor român în viață continuă seria confesiunilor sale literare

Victor Roncea: Domnule profesor, de curând mi-ați arătat că ați primit împreună cu un drapel al Statelor Unite ale Americii un certificat de apreciere din partea onorabilului Michael Waltz, colonel al Forțelor Speciale Armate ale SUA, republican de Florida și membru al Congresului SUA. Certificatul este semnat de Joseph R. DiPietro („Acting Architect of the Capitol”), însărcinat între altele și cu această ceremonie specială, de a flutura un steag al SUA deasupra Capitolului pentru a fi oferit apoi unor personalități, ca dvs.

Noi am vorbit de mai multe ori despre cărțile pe care le-ați tipărit, cărți în care erau extrasele lui Eminescu din autori, ziare și reviste americane. Am vorbit și s-a scris și despre legătura lui Eminescu întreținută cu Eugene Schuyler, primul ambasador al SUA în România, care avea sediul legației chiar la Capșa, și pe care Eminescu l-a văzut cu cinci zile înainte de fatidica zi de 28 iunie 1883, chiar la Maiorescu acasă. Dumneavoastră ați făcut și identificări aproape imposibile, identificări de transcrieri sau traduceri eminesciene din literatura americană. Una dintre identificări este un lung poem, pe care ediția academică din Operele complete ale lui Eminescu îl transcrie cu multe greșeli complet inadmisibile, din câte îmi amintesc…….

Constantin Barbu: Această Diplomă de apreciere din partea onorabilului Michael Waltz, Membru al Congresului, împreună cu drapelul american fluturat deasupra Capitolului SUA, se constituie drept o surpriză plăcută pentru mine fiindcă nu am știut nimic până când nu am primit corespondența din partea admirabilului meu prieten Jeton Kelmendi. Așa cum ți-am spus altădată, am câțiva prieteni foarte puternici și generoși, mulți dintre ei președinți de academii celebre din întreaga lume.

Este adevărat și că am publicat peste 2500 de cărți (Monumenta Romaniae Historica, în peste 1300 de volume, cu documente în facsimil color adunate din 74 de arhive, în vreo 24 de limbi, Integrala Manuscriselor Cantemir, în 104 volume, Monumentele ortodoxe și bizantine, în 153 de papirusuri și 301 volume, adăugând aici o sumă de cărți de poeme, unele în câte 10 volume, în peste 70 de volume, în 100 de volume). Dacă nu aș avea contemporani invidioși aș putea spune liniștit că sunt scriitorul care a publicat, în lumea aceasta, cele mai multe cărți. Și instituțiile cu putere și televiziuni din România se prefac că nu au aflat. Simulând că sunt analfabeți, s-ar putea să le reușească. Întrebându-mă ce cărți de dialog cultural româno-american am publicat, îmi amintesc de cartea Mihai Eminescu. Antologie americană, o lucrare de peste 600 de pagini, format A4. Te rog să-mi îngăduiești să prezint sumarul cărții:

Să nu uit să-ți spun că Eminescu a avut mulți colegi americani în epoca în care a fost student la Universitatea din Berlin, toți studenții americani ajungând mari personalități ale istoriei culturale a Statelor Unite ale Americii (am publicat cele două volume cu Analele Universității în care apar numele studenților americani).

Victor Roncea: Pentru cititorii noștri, îmi îngăduiesc eu să republic prefața fiindcă are informații aproape exhaustive privind cultura lui Eminescu:

Eminescu și antologia lui americană

Eminescu, genialul student al Universității din Berlin, învăța dreptul public american cu profesorul Beseler, și prin 1883 lua cina cu primul ambasador al Statelor Unite ale Americii, Eugene Schuyler, în strada Mercur nr. 1, la Maiorescu acasă.

Scrie Maiorescu în Însemnările zilnice: „Astăzi la 6 1/2 la cină la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] și doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toții în cea mai plăcută atmosferă până la 11 1/2.” Probabil, Eminescu și Schuyler au băut cafeaua de mai multe ori, împreună, la „Capșa”.

Cursul lui G. Beseler se intitula De jure publico civitatum unitarum Americae septentrionalis și se află în manuscrisul 2280.

La universitățile din Viena și Berlin a studiat în epoca lui Eminescu toată elita europeană care a condus țările Europei.

Eminescu, studiind cu cei mai celebri profesori ai secolului XIX, este înstructurat în canonul nihilismului european, așa cum sanscrita, germana și româna pe care le cunoștea bine structurează și se reînstructurează în ontologia ritualică a indo-europenei. Nimic nu există în conștiința, gândirea, imaginația și rațiunea Occidentului în afara historialului indo-european.

De aceea, Eminescu se află la el acasă și în canonul anglo-american, fiindcă acest genial canon este ramură vie a canonului historial indo-european.

Puțini știu că Eminescu îl citise și recitise integral pe Shakespeare. „Divinul brit” a fost modelul său secret.

Literatura, istoria, dreptul, spiritul Americii, Eminescu le cunoștea încă din studenția berlineză.

Încă de prin 1876, la Iași, Eminescu revedea traducerea iubitei sale Veronica Micle, anume Morella a lui Poe. Au rămas urme în manuscrisul 2255, fila 339, cu finele modificări ale lui Eminescu. Traducerea s-a făcut după varianta franceză a lui Baudelaire, din Poe – Histoires extraordinaires. De altfel, Eminescu îl știa pe Poe din vremea studenției berlineze, ținând în mână Die amerikanische Dichtung der Gegenwart (Poezie americană contemporană) a lui Strodtmann, o carte importantă pe care o reproducem în ediție anastatică în antologia noastră de azi. Poe fusese tradus în germană cu celebrul poem Der Rabe (Corbul).

Un traducător pasionat al lui Poe a fost Caragiale. El a tradus Dracul în clopotniță (Timpul, 1876), O întâmplare la Ierusalim (Timpul, 1878), O balercă de Amontillado (Calendarul de Iași, 1898), Masca (Epoca literară, 1896).

Eminescu aflase de antologia lui Strodtmann din Beilage zur Allgemeine Zeitung, unde apăruseră trei recenzii ample (I. pag. 1501-1502; pag. 1518-1520; II. pag. 1681-1683; pag. 1690-1691; III. pag. 1769-1770 – unde se află poezia lui Bayard Taylor, Kamadewa, poem care, în ciuda tuturor afirmațiilor unor eminescologi contemporani, nu are nicio influență asupra poemului Kamadewa al lui Eminescu).

În Fântâna Blanduziei, Eminescu publică în 1888 o povestire tradusă din Mark Twain, intitulată Clanț! cu toții, frați iubiți! (A Literary Nightmare / Punch, Brothers, Punch), lucrarea lui Twain fiind transpusă în germană în 1876.

În vremea lui Eminescu se semnează Actul de ratificare a Convenției consulare româno-americane (parafare la București, 17 iunie 1881), semnat de președintele Statelor Unite ale Americii, Chester A. Arthur (6 aprilie 1882). În numele președintelui Chester A. Arthur și a regelui României Carol I se face schimbul ratificărilor în data de 1/13 iunie 1883, document semnat de D. Sturdza și Eugene Schuyler.

De la Eugene Schuyler au rămas mai multe rapoarte privind Regatul Român, toate paginile scrise de diplomatul american fiind generoase, empatice, cinstite. Unele pagini le-am publicat deja în Codul Invers, altele le publicăm în această Antologie.

Eugene Schuyler scria în Raportul anual comercial din 29 octombrie 1880 unele elemente care este necesar să rămână un model pentru orice ambasador american în România:

„România, în forma sa actuală, cuprinde cele două provincii Valahia și Moldova și formează un fel de semilună mare, delimitată la exterior de Dunăre și Prut și la interior de Munții Carpați.

La aceasta s-a adăugat, după tratatul de la Berlin, o parte din vechea provincie turcă Dobruja, situată la sud de Dunăre, astfel încât gura Dunării se află acum fie pe teritoriul României, fie învecinată cu acesta. Populația Dobrujei a scăzut considerabil în timpul războiului și este estimată la aproximativ 107.000 de locuitori.

România propriu-zisă, deși include un număr mare de maghiari și germani care au emigrat din Transilvania, este în general locuită de o rasă omogenă care vorbește aceeași limbă. Populația la ultimul recensământ din 1859 era de 4.424.961 de locuitori și este estimată în prezent la 5.500.000.

Provincia Basarabia, care aparține Rusiei, și Bucovina, anexată de Austria în secolul trecut, au o populație în întregime românească. În Transilvania și în mai multe districte ale Ungariei, românii reprezintă mai mult de două treimi din populație. Incluzând și aceste zone, rasa românească ar reprezenta un număr de aproximativ nouă milioane și jumătate de oameni. Toate aceste țări fac parte din ceea ce a fost vechea provincie romană Dacia, iar românii pretind că sunt descendenți ai legionarilor și coloniștilor romani. Ei sunt, după toate probabilitățile, descendenți ai raselor antice care s-au latinizat prin contactul cu Roma. Limba lor, deși latină în formă, posedă particularități comune tuturor limbilor din Peninsula Balcanică și derivate de la locuitorii aborigeni, în timp ce două cincimi din vocabularul său este slavon. Rasa română, cu merite amestecate cu defecte, are o mare calitate – persistența, așa cum se poate observa nu numai din modul în care și-a păstrat identitatea, deși țara a fost supusă timp de mulți ani puterilor rivale, ci și din modul în care coloniile sale s-au înmulțit și s-au răspândit, atât la nord de Carpați, cât și la sud de Dunăre. În munții Greciei, Tesaliei și Epirului există încă mulți oameni de aceeași rasă, cunoscuți în general sub numele de Kutzo-Wallachs. (SUA, The National Archives of the United States. Records of the Department of State (R.G.59.) , vol. 2. Report no. 10, November 16, 1880).”

Ghica, ambasadorul României la Atena, se consulta cu Schuyler, așa cum reiese dintr-un raport trimis lui Sturdza:

„Domnule ministru,

Prințul Bulgariei este de ieri oaspetele regelui George. Alteța Sa a fost primită cu toate onorurile rezervate unui suveran: regele, însoțit de casa sa militară, președintele Consiliului, ministrul Afacerilor Externe și autoritățile municipale l-au primit pe prinț la Pireu într-un ……. [cuvânt indescifr. – n.ed.] amenajat special pe chei și împodobit cu steaguri grecești și bulgare. Navele de război grecești, franceze și rusești ancorate în portul Pireu, împodobite și cu marinarii la bord, au salutat sosirea prințului cu 21 de salve de tun. Regina aștepta la Atena, la Palat, în sala tronului, unde înalții funcționari ai statului au venit să-l salute pe prinț imediat după sosirea sa. (…….)

Domnul Schuyler, ministrul Statelor Unite, a invocat împotriva acestei decizii faptul că legăturile care unesc principatul Bulgariei de Imperiul Otoman nu pot fi luate în considerare în această circumstanță. «Prințul Bulgariei», spunea el, «exercită în țara sa toate atributele suveranității; el este primit de regele George, iar corpul diplomatic acreditat pe lângă Majestatea Sa Elenă nu se poate pune în contradicție cu intențiile regelui și ale guvernului său». Domnul Schyuler a declarat, prin urmare, că își rezervă toată libertatea de acțiune, anunțând chiar că intenționează să se deplaseze la Pireu pentru a se întâlni cu prințul.

În consecință, la jumătate de oră după sosirea Alteței Sale, domnul Schuyler și cu mine ne-am deplasat împreună la Palat fără a solicita în prealabil o audiență și ne-am anunțat la prinț, care ne-a primit cu multă amabilitate, mai întâi pe mine și apoi pe domnul Schuyler. Exemplul nostru a fost urmat de însărcinatul cu afaceri al Austro-Ungariei, care, se pare, primise în ultimul moment instrucțiuni precise de la guvernul său.

Așa cum am spus mai sus, miniștrii Rusiei și Serbiei s-au dus să-l felicite pe Alteța Sa la Pireu. Ceilalți miniștri s-au limitat la a se înscrie. Prințul Alexandru s-a dus în uniformă de gală să-l viziteze pe trimisul Italiei în calitatea sa de decan al corpului diplomatic. În ceea ce privește ceilalți membri ai corpului diplomatic, mareșalul curții le-a făcut o vizită în numele Alteței Sale. Atitudinea adoptată de majoritatea Corpului Diplomatic a nemulțumit în mod evident Guvernul Elen și acest fapt explică de ce reprezentanții străini nu au fost invitați la dineul de gală oferit în onoarea Prințului Bulgariei. Alteța Sa pleacă mâine după Te Deum-ul care va fi cântat cu ocazia sărbătorii Regelui.”

Eminescu privea cu simpatie destinul Americii dar se temea pentru țara sa să nu pățească la fel ca America, poetul având obsesia colonizării, a invaziei. În viziunea sa „colonizarea” Americii ar semăna cu situația Regatului Român la anul 1878. Altfel n-ar fi scris această frază dureroasă:

„Noua Americă, America răsăriteană de lângă Dunăre, a deschis demult porțile ei imigrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea”.

Uneori civilizație ni s-a mai adus, distilând-o. Stingere încă nu. Dar să-i dăm cuvântul editorialistului Eminescu (Timpul, 8 octombrie 1878). Textul se găsește în volumul X al Operelor lui M. Eminescu, apărut în 1989.

Ceaușescu ar fi dat ordin ca paginile 135-156 să fie smulse din toate exemplarele tipărite. Cât de actual să fi fost Eminescu și în 1989?

Iată editorialul intitulat:

„Nu există o mai mare ironie decît aceea a sorții

Mîne, duminică, e ziua hotărîtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București.

Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, cînd totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mîndră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, cînd Camerile s-a dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpîndu-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.

Pe cînd o generație coruptă, fără de mîndrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.

E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi și instituții introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pîn-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvîrșire.

Nu e număr din Monitor care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte, județene, comunale și de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga țăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupețesc negustorii și o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului și celor particulare, dările plătite direct și indirect de cătră dînsul susțin legiunile de funcționari ai statului, ai comunelor, ai județelor; c-un cuvînt o organizație în care vorbește și pe care-o influențează toți aceia cari nu produc în economia nației nici măcar valoarea unui capăt de ață; pe cînd țăranul, care singur produce întreg substratul vieții noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.

Și cînd voim a ne făli și a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generații fără razim moral și intelectual, atunci cu ce ne vom făli decît cu vitejia personală a aceluiași țăran?

El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei și a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeași bărbăție frumoasele pagine ale unui trecut cînd toată țara era ca dînsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea și pînă azi. Astăzi grație liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe cînd poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieței în care să și-o ofere, prin mizeria cauzată de mulțimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus și de un popor de jos.

Să-descoperim oare toate păcatele cîte s-au comis pînă în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din țară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrîni ca obicei al pămîntului, ca datină moștenită; nu e școală înființată care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui și a bunului său simț, nu e instituție care să fi răspuns la adevăratele lui trebuințe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă stăveche, frumoasele datine, cari și ele pier din zi în zi sub suflarea înghețată a unui veac străin de toată ființa noastră.

Știm prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pămînt nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povîrnișul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci și cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munții Emului, unde-a stăpînit cu glorie două veacuri. Știm prea bine că am făcut drumuri comode de fier și poduri peste rîuri invaziei veacului modern și că stăpînii viitori ai pămîntul[ui] nostru trec în fiece zi granițele cu sutele și cu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lîngă Dunăre, a deschis de mult porțile ei imigrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea.

Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoștința noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagine ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturelor noaste nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el și nu altul să susție uneltele care-l esterminează.

Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pămîntului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decît aceea a sorții.”

Autor: Mihai Eminescu
Opera Politică
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
Timpul
Ediție critică întemeiată de Perpessicius
Ediție critică îngrijită de Muzeul Literaturii Române
Coordonator Dimitrie Vatamaniuc
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Economistul și sociologul american Henry Charles Carey i-a dat mult de gândit lui Eminescu, care l-a citit în traducere germană și l-a citat în articole de ziar și în pagini de manuscris. În manuscrisul 2267 Eminescu nota:

„Valoarea unui obiect e egală cu cheltuiala lui de reproducțiune……. acesta e adevărul. Orcît de greu ar produce individul A un obiect, oricît de mari ar fi cheltuielile lui de producțiune, dacă individul B știe să reproducă acelaș obiect c-o a zecea parte de cheltuială de muncă, atuncea valoarea obiectului nu este = A ci A/10. Aceasta este teoria foarte ingenioasă a lui Carey, pe care el n-a tradus-o în ecuațiune, căci e o treabă care-o facem noi, dacă ea este exactă și vom veni la soluțiune pe următoarea cale:

Poate fi A = A/10

Imposibil.

Care e dar cestiunea aci? Unde e diferența între A/10 și A/A? Ce s-a făcut cu ea? Pututu-s-a pierde?

Cheltuitu-s-a pentru servicii străine?

Cheltuitu-s-a în pornoscopie și pe uzurpare? Asta-i chestiunea.

Sau s-a prefăcut în cale într-o aptitudine folositoare?

Dar pentru Dumnezeu. Un atom nu se pierde în natură. O stea s-a stins și lumina ei – ca efect al existenței – călătorește mii de ani pentru a ajunge la ochiul nostru. O vibrațiune n se pierde și diferența dintre a/a și a/10 să o fi pierdut?

Nu se poate?”

În alt manuscris, 2264, Eminescu își făcea planul unui dicționar de concepte fundamentale ale economiei naționale bazat pe Carey și pe List. Scrie Eminescu:

„Pe Carey îl cumpăr-n ediția mare – [î]l leg cu hârtie intercalată, șterg toate pasajele netrebnice din el, traduc juxta liniea tot ce e sănătos ca idee. Tot așa fac și cu List și cu alți economiști ce-mi convin. Fac un mic dicționar der Grundbegriff der N[ationalen] Oekonomie cu un sistem prevăzător de rezultate ale ideii generale Producțiune.”

Victor Roncea: Poate nu întâmplător, după ce vom răsfoi această Antologie americană a lui Eminescu, vom constata că prima țară care l-a tradus pe Eminescu după moarte este chiar America. Anul: 1890.

Constantin Barbu: Acum îmi amintesc și că în Biblioteca Congresului American (Library of Congress) există cel puțin trei cărți semnate de mine, anume Rostirea esențială (1985), Încercare asupra temeiurilor limbii românești (= Hestia. Încercare de a dezlega imaginea lumii, 1989) și Eminescu. Poezie și nihilism (1992), cărți pe care le-a văzut chiar directorul Editurii Revers, domnul Răzvan Burada, prietenul meu, cu care am pus la cale cele mai mari proiecte tipografice din istoria României.

Am publicat, de asemenea, din Arhivele americane, multe manuscrise care privesc istoria veche și străveche a României. Acum îmi dau seama că aș putea merita această foarte onorantă distincție venită din Statele Unite ale Americii……. Propun să continuăm dialogul nostru cu Poezie.

Victor Roncea: Așa să fie.

Citiți și:
Eminescu: Românism și catolicism. Îndărătul înființării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei; această din urmă putere ne împinge din nefericire într-o sferă de acțiune opusă ei, spre Rusia
Mihai Eminescu: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce este necesar să fac? Fericită nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări

 

yogaesoteric
19 iulie 2025