Eroism, puritate, frumusețe, demnitate, noblețe, poezie, martiriu întru sublimul Mariei (I)

„Puteri ce puneți între noi hotare!
Amenințați, loviți, răniți mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă și blândețe vă privim.
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: Noi iubim!” (Panait Cerna)

Un popas de lumină pe muntele rugăciunii de foc, hrănește sufletul cu roua smereniei, dăruindu-te adâncurilor ființei unde sălășluiesc Hristos, Fecioara Maria și Neamul geto-dac ales! Fecioarele-femeile-mamele geto-daco-române ale veacului al XX-lea au fost prin lupta, curajul, credința, demnitatea, caracterul, răbdarea, noblețea, suferința, iubirea, jertfa, crucea, la înălțimea anticelor legendare, Amazoanele războinice. Eroinele, Martirele din urmă prin sabia spiritului, prin ruga neîncetată și trăirea continuă filocalică, au atins starea mistică a isihasmului carpatin a treptei serafice unde conștiința lor albă s-a absorbit în Lumina lui Dumnezeu.

Mislea – mănăstire ortodoxă devenită închisoare regalo-comunistă

Biserica din piatră a Mănăstirii Mislea a fost ridicată pe o veche sihăstrie de lemn de voevodul Radu Paisie, în 1537, fiind închinată Sfintei Treimi. După ce i-a înfruntat pe năvălitori și pe Mircea Ciobanu care a pustiit-o, a fost refăcută de luminatul Domn Petru Cercel și înzestrată de bravii Mihai Viteazul și Matei Basarab, care în 1639 o eliberează de sub papucul grecesc.

Mănăstirea a slujit Domnului Hristos până în anul 1869, când domnitorul catolic Carol I de Hohenzollern a făcut-o închisoare pentru minorii delicvenți. În anul 1924, nepotul lui Carol I, regele Ferdinand de Hohenzollern, i-a dat destinația de penitenciar central pentru femei. În anul 1940, Mănăstirea-penitenciar a fost victima marelui cutremur. La refacerea ei un rol important l-au avut frumoasele și inimoasele eleve naționalist-creștine, arestate în anul 1941.

Penitenciarul, pe sub care curgea apa Mislei, funcționa cu două secții: întemnițatele religios și deținutele politic, comuniste. „Bisericuța avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aștepta. Izvor de credință și nădejde ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrățișare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă ne-a dat tărie și alinare” (Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Ed. Axa, Botoșani, 2004, p. 91).

În brațele reci ale Bisericuței de piatră, prefăcută prin voia puternicilor zilei în temniță, s-au îmbrățișat ca într-o corolă inefabilă, cele mai frumoase flori spirituale ale României, a căror mireasmă suavă – tinerețea lor au dat-o patriei și lui Dumnezeu, ca ofrandă-tribut.

Tribut

„Eu n-am avut, Doamne, aur să-i dau
Vieții vrăjmașe tribut.
Din anii mei tineri ce-n mine sunau
O salbă de preț i-am făcut.

I-am dat și grădinile-mi grele de flori,
Belșug de culoare aprinsă
Și-aripile care m-au dus peste nori
Și fruntea cu zare încinsă.

Dar viața hapsână a vrut să mai pun
Un galben în salba de foc
Și-am rupt ca pe-un mugur din cerul meu bun
Și steaua ce-mi poartă noroc.

Iar anii din salbă au ars ca de jar,
Cu ei și întregu-mi avut…
Nimic n-am dat vieții vrăjmașe în dar,
I-am dat tinerețea, tribut!”

Eugenia Indreica Damian

Aspazia Oțel Petrescu (1923-2017), mare mistică a Crucii, mărturisitoare și eseistă de aur

Pașii pe calea studenției au adus-o cu emoție și râvnă la Facultatea de Litere și Filosofie – Cluj. Harul Duhului a înnobilat-o creației spirituale înzestrând-o cu un talent literar de excepție. Lumina mistică a sufletului ei curat și frumos i-a aprins strălucitor lucrarea Iisus în poezia română, conferință în cadrul Frăției Ortodoxe, care i-a adus aprecierea fierbinte a filosofului-poet Lucian Blaga. Harul de sus picura peste sufletul ei fierbinte roua creației spirituale, așa de lin și înmiresmat cum se așază dimineața înainte de zori, roua cerească pe trandafirul roșu.

Însoțită de prietena ei de suflet, mistica poetă Zorica Lațcu, viitoarea maică Teodosia are privilegiul de a-l cunoaște pe cel mai mare monah al ortodoxiei românești contemporane, Arsenie Boca, care cu înțelepciunea sa carpatină îi urzește isihast sufletul întru îndurările și biruințele suferințelor pe care le va avea din plin în vremea întemnițării religioase de la Mislea și Miercurea Ciuc, închisori unde va cunoaște Marea Elită Feminină a spiritualității valahe.

Când era în primăvara vieții, fiind chiar înainte de absolvire, a fost întemnițată religios timp de 14 ani. Din ființa ei sensibilă, călcată în picioare, aproape strivită de șenilele regimului torționar, se ridica o puternică flacără mistică, cea a sufletului călit în suferință, har, smerenie și dragoste. Ajunși la capătul calvarului, martirii, mucenițele erau purificați / purificate. Iubirea marioforă și hristoforă i-a / le-a făcut să ierte toată cruzimea apocaliptică a iadului roșu comunist!

„Comunismul a însemnat – mărturisea Ana-Maria Marin, medic «fără de arginți», evreică creștină, care a avut parte de trei condamnări sub acel satanic regim – o imensă nefericire; arta lui de a guverna a fost teroarea; puterea lui de convingere a fost tortura; orizontul lui spiritual a fost satanismul, întunericul cel mai din afară; victoria lui a fost înrobirea ce s-a realizat prin râuri de lacrimi și de sânge și prin munți de cadavre.” (Prin poarta cea strâmtă). Ana-Maria Marin a depus mărturia unei vieți și încă a multor vieți pentru ca să se cunoască adevărul (C.f. Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București – 2008, p. 243).

Aspazia Oțel Petrescu și-a ofilit floarea tinereții – primăvara vieții în odioasele temnițe, dar și-a păstrat mireasma prin jertfa de zi cu zi în întunericul carceral, înflorind mistic sub aura reginei trandafirilor mistici – Sfânta Tereza de Lisieux, invocată des în rugăciunile părintelui Agenor, spre a-i ocroti primăvara vieții în grelele încercări ale soartei.

De fapt, destinul misticei Aspaziei Oțel a fost pus de oracolul florii. Când a trecut pragul celor 18 ani, mama ei care adora leandrul – floarea Sf. Ap. Andrei, i-a sădit un vlăstar de leandru alb, care purta tainic destinul odraslei sale. Leandrul a odrăslit, apoi s-a ofilit și a fost aruncat în întunericul pivniței, ca apoi printr-un miracol să înverzească și să înflorească. Așa a fost și destinul tinerei Aspazia.

Deși avea în fața casei o grădină variată de flori, bulgărași, maci roșii, crini, garoafe, ghiocei albi, gherghine, mușcate, cel mai mult îi plăcea mărul înflorit. „Îmi plăcea să mă visez un măr înflorit la o margine de drum sau la o margine de pajiște verde, intens înflorit, strălucitor sub soarele de mai. Un măr nins de floare… Într-o primăvară cu cer și soare divin…”

„Mă iubesc în ipostaza mea de măr înflorit. Mă simt cu adevărat un freamăt de flori și ning, ning în neștire petalele albe-roz ce roiesc o clipă în aerul străveziu, apoi se așază liniștit în iarba mătăsoasă… Sufletul meu în ipostaza lui de măr înflorit… Merii au traversat în multe rânduri și în multe feluri viața mea: merii copilăriei de la casele bunicilor și ale părinților mei, merii presărați pe calea destinului meu, începând cu livezile Bucovinei, traversând multe localități, unele cu nume legate de ei ca: Meriș, Meri, terminând cu livada de meri care dădea înveliș de rai, iadului de la Mislea” (Aspazia Oțel Petrescu, Adusu-mi-am aminte, Roman – 2007, p.131-132)

„De câte ori ninge cu flori de măr
simt că trăiesc miracolul primăverii…
Le i-au în palme, le sărut,
Dar ele se metamorfozează
În lacrimi ce cad una câte una…
Pentru a îmbrățișa pământul
Cu flacăra Iubirii…”

Emilia Țuțuianu

Florile spirituale din Grădina Maicii Domnului – Dacia Mare au împletit întru jertfa lor hristică cea mai tainică Corolă a Filocaliei dacoromâne. În staminele lor s-au strâns toate suspinele inimilor încărcate de dor, de drag, de dragoste, de doină, de Danubiu, de Dragobete, de Dumnezeu. În pistilele lor s-au adunat toate plângerile de acasă, din celulele reci, din temnițele crunte. În petalele lor s-au cuprins toate picăturile de sânge ale camaradelor ucise, ale camaradelor frânte, dar neîndoite, ale camaradelor care s-au adus jertfă curată cu mireasmă bineplăcută. În sepalele lor au strâns toate lacrimile mamelor cernite de dramele provocate de dușmanii lui Christos și vrăjmașii Neamului, în care și-au pierdut bărbații, copiii, prietenii ori camarazii.

Prin suferință și-au înfipt rădăcinile mai adânc, iar prin iubirea în Hristos, au înflorit mistic! Întreaga cantitate de suferință, acel ocean de durere, revărsat în temnițe, s-a împărțit și măsurat după treptele mistice ale fiecărei Flori, în trei măsuri: eroism, martiriu și sfințenie.

Mărioara Golescu

Ținuta demnă, înaltă, impunătoare, autoritară, surâzătoare, binevoitoare, strălucitoare și un spirit profund, rafinat, erudit, se conturau perfect într-o înfățișare cu adevărat princiară, de prințesă voievodală, dat fiind faptul că ramura Goleștilor se apropia de ramura Basarabilor.

În închisoarea fostei Mănăstiri Mislea s-au întâlnit întemnițate religios aristocratele unui strălucitor Arbore genealogic, precum prințesa Ioana Cantacuzino, aviatoare de renume, Eleonora Bunea – prințesă de Widd, domnișoara Mărioara Golescu, Felicia Avramescu, fiica faimosului general Gheorghe Avramescu, frumusețea ei lumina în jur ca o auroră, cu un caracter și un suflet pe măsură, Zizi Ghenea, fiica generalului Ghenea, sculptoriță, de o rară frumusețe și bunătate, France Marcovici, fiica generalului Marcovici, Mery Calafeteanu cu aristocratele spiritului mistic, creștin-ortodox, Nicoleta Constanța Nicolescu, Lucia Trandafir, era un miracol de culoare care împlinea noțiunea de frumos, Ecaterina Sultana Gâță, delicată, sensibilă, frumoasă ca un spic de grâu, cu ochii verzi de iarbă mătăsoasă, întruchipa idealul Cavalerului și luptătorului trac, Maria Iordache, viitoarea Monahie Mihaela, martiră, ce era străbătută de la un capăt la altul în toate faptele ei de o frumusețe serafică, Oltea Manoliu, surorile Eugenia și Maria Indreica, Aspazia Oțel, Anastasia Popescu, Elena Faina, Elena Bagdad, martiră, Tațiana Vlad Guga, Georgeta Gheorghiu, Tatiana Plopeanu și multe, multe altele…….

Aspazia, coborâtoare dintr-un lung șir de răzeși așezați de voievozii Moldovei pe dealurile Sorocii, „Bunicului dinspre tată încă i se mai spunea căpitan”, s-a întâlnit în iezerul de foc al temniței-mănăstire Mislea cu princiara Golescu. Prima cu o condamnare de 12, cealaltă fiind mai aristocrată, cu 20 de ani de muncă silnică pentru înaltă trădare. Așa numeau comuniștii proletari, slugoii demonici ai bolșevismului, pe ziditorii de neam, de patrie și de biserică.

„Domnișoara Mărioara Golescu era fascinantă, nu numai prin faptul că era foarte erudită, poliglotă și plină de înțelepciune, ci mai ales că prin orice ar fi spus și făcut sugera verticalitatea simplă, directă, o verticalitate care izvora din caracterul dârz format în respectul valorilor morale și ale tradițiilor strămoșești, deși studiase mult în străinătate” (Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Ed. Axa Botoșani, 2004, p. 234-235).

Eroinele, martirele, mucenițele valahe ale veacului XX s-au jertfit trăirii filocalice până la flacăra isihastă, verzuie, care a prefăcut apocalipsa temniței într-o auroră boreală a florilor mistice în care și-au legat mănunchiul înflăcărat al sufletele lor angelice.

Caută-ți sufletul în flori

„Caută-ți sufletu-n flori,
Acolo, lumina-i dorință de zbor,
Când cerul adoarme în cupole mari
Și fluturii beți se prefac în culori.

Acolo, răcoarea e ca un inel
Pe aripa liniștii albe crescând,
Nu sunt nici osânde, nici temeri nu sunt,
Curată-i ca lacrima lumea de flori.

Caută-ți sufletu-n ele, tăcând,
Măcar uneori… uneori…”

Eugenia Indreica Damian

Flacăra creștină, vâlvătaia patriotică, lumina tradiției, duhul strămoșilor s-au împlinit cu prisosință în acele suflete curate, acele flori mistice, înmiresmate de dor și iubire, crescând o conștiință ortodoxă și o trăire în Duhul Sfânt, demnă de marii noștri sihaștri carpatini, asumându-se astfel, chemării, alegerii și jertfei lor întru Mântuitorul Hristos.

Maica Nicodema

Vifornița prigoanei comuniste s-a dezlănțuit aprig peste întemnițatele religios care aduceau zilnic prinos de recunoștință, de laudă Neamului și lui Dumnezeu. Era toamna târzie a anului 1958, respectiv 17 noiembrie, ziua Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei, când una dintre marile creștine persecutate, Viorica Stănulețiu Călinescu, trecea pragul securității Craiova, fiind repartizată într-o celulă ocupată de două maici.

Cea ortodoxă se numea maica Nicodema, originară din Galați, născută la 23 aprilie din părinți armâni. Ca mireană fusese căsătorită cu avocatul Vasilache Solomon, dar cum mariajul n-a mers, au hotărât la rugămintea maicii Mihaela Iordache și a părintelui Arsenie Boca să ia calea monahismului împreună. Fostul soț a intrat în mănăstirea Bistrița-Vâlcea unde, devenit părintele Vasile, ajunge arhimandrit, dar va fi întemnițat religios cu grupul „Arnota”, fiindcă a ajutat partizanii din munți în lupta lor cu comuniștii. După ani grei îndurați va sfârși în închisoare.

Aneta Vasilache s-a călugărit la Mănăstirea Tismana, una dintre marile cetăți ale spiritualității dacoromâne, sub numele de Nicodema. Ateismul proletar odrăslit din comunismul iudeo-bolșevic a declanșat prigoana asupra mănăstirilor ortodoxe din nordul Olteniei, Tismana și Polovragi. Maica Nicodema era o persoană tenace, demnă, autoritară, cu un caracter ales, smerită, dăruind din sufletul ei luminos o puzderie de raze tainice, strălucitoare. A fost arestată împreună cu duhovnicul Mănăstirii, părintele Veniamin Nicolae și cu maica stareță Tatiana Răduleț.

Caracterul ei dârz, omenos, hotărât, demn, intransigent și autoritar a făcut-o iubită de camaradele prigonite și respectată și de unii dintre călăi, chiar dacă scrâșneau din dinți. Maica Nicodema a considerat calvarul hoardelor comuniste în regimul de exterminare al temnițelor pe care l-a biruit, împreună cu toate camaradele luptătoare anticomuniste, „ca pe o epocă eroică, un fel de consacrare între luptători pentru idealul românesc” (ACNSAS, dosar informativ 234105, vol. 3, f. 8). Lumina lăuntrică a florilor mistice valahe a ars candelă sacră în întunericul temnițelor. Ele veneau din patria – Grădina Maicii Domnului, însuflețite de nobile idealuri morale. Având imprimat în conștiință reperul dreptei credințe, al jertfei străbune, erau animate de desăvârșire.

Mioara Samuilă

Mioara Samuilă a fost întemnițată religios și condamnată la 20 de ani, cu soțul Ion Mircea Samuilă, partizan împușcat în Valea Piersicilor, și fetița Mihaela, de 5 luni, în grija lui Dumnezeu. „Mioara, din primul moment în care am văzut-o, mi-a sugerat un spic de grâu frânt dintr-un lan dat în pârgă sub soarele verii. Era frumoasă. Ochii ei foarte albaștri, părul ei foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de naturalețe, toate calitățile ei confereau numelui «Mioara» ceva emblematic, ceva ce ținea de mioritic” (Strigat-am către Tine, Doamne…, p. 100).

Un alt adevăr fundamental și o realitate esențială a dimensiunii noastre ca Neam binecuvântat este eroismul și martiriul feminin: de la crucea smerită dar nobilă a nașterii de prunci creștini, până la marea Cruce apoteotică a mărturisirii lui Hristos, chiar cu prețul vieții.

„Sanda Pop era o tânără studentă, frumoasă, apropiată de perfecțiune. A făcut parte din Rezistența anticomunistă, luptând în munții protectori ai patriei în gruparea căpitanului erou-martir Nicolae Dabija. Cu chip de copil, fragilă ca o păpădie, dar cu un spirit de scit, lunecoasă ca apa și aprigă ca focul, se strecura cu ușurință printre cordoanele securiștilor, făcând legătura între rezistență și familii. A fost însă prinsă și condamnată la moarte” (ibid., p. 93).

„Tatiana Plopeanu întrupa linia temerară a legendarelor Amazoane scite, cu zel, vitejie, eleganță și finețe. Ramură princiară a Împăratului Codru, descendentă din plopii eminescieni, probabil rudenia unuia dintre marii fii ai României tainice de astăzi, Nicolae Plopeanu. Între gând, cuvânt și faptă adia cu o grație care fascina. Neobosită, mereu trează, pendula între o magnolie, zambilă roz și lalea de un roșu cardinal. Ochii mari, negrii, migdalați, îi încadrau chipul de o expresivă și splendidă frumusețe. Afecțiunea aparentă și reflexul de platină o încadrau perfect în Cruciații Secolului XX.” (Aspazia Oțel Petrescu, Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” de la Mislea, București, 2001).

Tațiana Vlad era o ființă solară, ca toți fiii și fiicele Daciei Mari, pe care Bunul Iisus și Maica Domnului au dăruit-o, au înzestrat-o cu un suflet mare, în care vibrau intens poezia, suferințele Neamului, ale pământului și cerului bucovinean din care au înflorit boierii patrioți Hurmuzachi, Luceafărul Eminescu, Ciprian Porumbescu, marele istoric Ion Nistor, părintele Nicolae Zelea, Traian Brăileanu, Dumitru Bordeianu, Aspazia Oțel, părintele Jar – Înaltul Mitropolit Longhin ș.a. Era un miracol, cu părul bălai de grâu dat în pârgă și cu ochii de cicoare, în care se privește zilnic, mândrindu-se nemuritorul cer. „Tați, adolescentă, purta părul împletit în două codițe generoase, care atârnau de o parte și de alta a figurii în râulețe de lumină” (Aspazia Oțel-Petrescu, A Fost Odată, București, 2011).

Poezia Tațianei curge lin, ca roua picurată înaintea zorilor, ca un răsărit de soare, ca un râu de munte în care se reflectă fidel realitatea înconjurătoare a frumuseților natale de basm:

„Revăd cu multă bucurie
Câmpia, lunca și pădurea!
Siretul, murmurând, îmi spune
Cum a intrat în sat securea
și ne-a ucis copilăria
și astăzi jalea ne răpune…
Doar amintirile trăiesc
și dor și nu se risipesc.” (idem.)

Eroinele, martirele, mucenițele, sfintele valahe, în focul pătimirii apocaliptice a veacului al XX-lea, înroșit de sânge, au răsărit în iadul carceral, flori mistice, a căror mireasmă jertfelnică s-a înălțat la Hristos, la Maica Domnului – Floarea mistică divină, picurând parfumul lor sacru.

Fie, jertfa lor spre slava lui Hristos, a Crăiesei Fecioare Maria și-a mântuirii Neamului!

Autor Prof. Dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:
Petre Țuțea – Hrisostomul filosofiei creștin-ortodoxe (I)
A curs mult sânge în țara aceasta, dar fiind sânge de martir, el a intrat în pământ, iar din pământ a crescut grâul credinței noastre
Mircea Vulcănescu, martirul, filosoful, românul

 

yogaesoteric
30 noiembrie 2023