Este real. SUA au rămas proprietatea Marii Britanii, iar Marea Britanie este proprietatea Vaticanului (III)

 

Citiţi a doua parte a articolului 

Primul Preşedinte al Statelor Unite a fost George Washington. Pe spatele scaunului său prezidenţial era sculptat un soare care răsare – un vechi simbol al religiei solare ariene. Washington a fost mare maestru al Lojii Alexandriei (numită după oraşul egiptean cu acelaşi nume), de lângă Washington DC. A fost investit în funcţia de Preşedinte la data de 30 aprilie 1789, cu o zi înainte de marea zi rituală a Frăţiei, 1 mai sau May Day. Jurământul l-a depus în faţa lui Robert Livingstone, marele maestru al Marii Loji New York. Ceremonia nu a fost altceva decât un ritual masonic executat de masoni. S-a ţinut o mare procesiune la care au participat Washington şi toţi ofiţerii şi iniţiaţii din lojile americane.

La fel ca majoritatea celorlalţi părinţi fondatori, Washington se trăgea dintr-o linie aristocratică engleză, unul dintre strămoşii săi fiind un cavaler englez care a trăit în secolul XII, în perioada când apăreau cavalerii templieri, iar un altul fiind o rudă a ducelui de Buckingham, cel care a luptat pentru Coroana Angliei, declanşând Războiul Civil Englez. Washington nu a fost decât primul exemplu al manierei în care s-a folosit Frăţia Babiloniană de liniile sale genealogice reptiliene pentru a domni asupra Statelor Unite din prima zi a creării lor şi până astăzi.

Priviţi genealogia preşedinţilor americani, a principalilor politicieni, oameni de afaceri, bancheri, comandanţi militari, proprietari de mas-media, oficiali guvernamentali, şefi ai serviciilor secrete etc., şi veţi găsi aceleaşi linii genealogice reptilo-ariene care au condus Europa şi a căror istorie poate fi trasată până în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în perioada Sumerului şi Babilonului. Să luăm două exemple: cel puţin 33 din primii 42 de preşedinţi ai Statelor Unite au fost înrudiţi cu regele Angliei Alfred cel Mare (849-899) şi cu Charlemagne (742-814), faimosul monarh al Franţei, şi 19 dintre ei au fost înrudiţi cu regele Angliei Edward III (1312-1377), care este legat genealogic în o mie de feluri de prinţul Charles. George şi Barbara Bush, printre alţii, provin din aceeaşi linie aristocratică britanică. Ei se trag din linia genealogică a lui Pierce, care şi-a schimbat numele în Percy după ce a fugit din Anglia ca urmare a Complotului eşuat al Prafului de Puşcă, prin care s-a încercat aruncarea în aer a Parlamentului Britanic.

Soţii Bush s-au căsătorit din considerente genetice, aşa cum au făcut întotdeauna familiile Establishment-ului de pe coasta de est a Statelor Unite, la fel ca şi rudele lor de sânge (reptilian), aristocraţii şi regii din Europa. Chiar şi Bill Clinton şi Bob Dole, care s-au „înfruntat” la alegerile din 1996, sunt veri îndepărtaţi. Printre strămoşii lor comuni se numără regele Angliei Henry III, care a domnit între 1227-1273, dar şi foştii preşedinţi americani William Henry Harrison şi Benjamin Harrison. Această informaţie provine din publicaţia Burkes Peerage, care prezintă liniile genealogice ale familiilor regale şi aristocratice. Clinton are mai mult sânge regal decât Dole şi coboară direct din aceeaşi linie genealogică ca şi Casa de Windsor, dar şi regii scoţieni şi regele Robert I al Franţei. De aceea a fost preferat el de Frăţie. Harold Brooks-Baker, directorul editorial al Burkes Peerage, afirmă: „Candidatul prezidenţial cu cel mai mare număr de gene regale a câştigat întotdeauna, fără nicio excepţie, de la George Washington şi până în prezent”. Ce statistică uimitoare şi câte gene regale (adică reptiliene) în conducerea Statelor Unite!

Acelaşi trib care a controlat dintotdeauna Europa s-a extins în SUA şi le-a numit „Pământul libertăţii”. În realitate, Statele Unite au fost întotdeauna sub tutela Londrei. De fapt, ele au fost chiar o creaţie a Londrei. Marea Britanie şi Coroana Britanică au fost întotdeauna proprietarii, da, proprietarii Statelor Unite. Dacă sunteţi american şi nu aţi mai auzit această informaţie până acum, ceeac ce este foarte posibil, cel mai bine ar fi să vă aşezaţi şi să beţi o ceaşcă de ceai, căci veţi trăi probabil un şoc.

În anul 1604, un grup de politicieni de frunte, oameni de afaceri, comercianţi, industriaşi şi bancheri s-au întâlnit la Greenwich, iar apoi în provincia engleză Kent, creând o corporaţie numită The Virginia Company. Ei au anticipat astfel iminenta invazie de europeni albi, în marea lor majoritate britanici la început, pe continentul nord-american. Principalul acţionar al noii companii era regele reptilian James I, iar documentul de constituire a noii companii a fost întocmit la data de 10 aprilie 1606. Iată ce prevedea acest document, inclusiv după adăugirile ulterioare:

• Compania Virginia este alcătuită din două filiale: London Company şi Playmouth sau New England Company. Prima era responsabilă de prima colonie permanentă din America de la Jamestown, creată la data de 14 mai 1607, iar cea de-a doua de aşa-numiţii „Părinţi Pelerini” care au sosit la Cape Cod pe nava Mayflower în noiembrie 1620, debarcând în Plymouth Harbour pe data de 21 decembrie. „Pelerinii” din mitul istoriei americane sunt de fapt membrii celei de-a doua filiale a Companiei Virginia, numită New England Company.

• Compania Virginia a deţinut marea majoritate a pământului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Statele Unite, inclusiv toate insulele de pe coasta continentului, până la 900 de mile distanţă de acesta. Printre acestea se numărau Bermudele şi cea mai mare parte a Insulelor Caraibe. Compania Virginia (respectiv, Coroana Britanică şi familiile aristocratice) deţineau drepturile de proprietate asupra a 50% din toate minereurile de aur şi argint care aveau să fie descoperite pe pământurile sale, precum şi cote parte din celelalte minerale şi materii prime, şi 5% din toate profiturile altor companii mixte. Aceste drepturi erau transmise mai departe tuturor moştenitorilor primilor proprietari ai Companiei Virginia, continuând să se aplice… de-a pururi! Acţionarii care controlau Compania Virginia au devenit cunoscuţi sub numele de Trezorieri şi Compania Aventurierilor şi Plantatorilor din City-ul londonez.

• După primii 21 de ani de la constituirea Companiei Virginia, „toate taxele, impozitele şi accizele” percepute pentru activităţile comerciale din colonii erau plătite direct Coroanei Britanice prin trezorierul Coroanei. Niciun comerciant nu putea exporta mărfuri în afara coloniilor fără permisiunea Coroanei Britanice. În caz contrar, mărfurile şi nava care le transporta urmau să fie confiscate.

• Pământurile Companiei Virginia au fost concesionate coloniilor printr-un Act de Încredere (o formă de leasing), nimeni altcineva neputând cere dreptul de proprietate asupra lor. Concesionarii puteau lăsa moştenire urmaşilor lor dreptul de folosinţă permanentă a pământului sau îl puteau vinde, dar nu puteau fi niciodată proprietari. Drepturile de proprietate erau păstrate pentru totdeauna de Coroana Britanică.

• Pământurile coloniale urmau să fie guvernate de două Consilii Coloniale, fiecare având 13 membri (din nou acest număr), dar cuvântul final asupra tuturor deciziilor îi aparţinea Consiliului Regal din Londra. Regele Angliei era cel care îl alegea pe Guvernatorul Coloniilor Americane, adică pe cel care corespundea funcţiei actuale de Preşedinte.

• Prin Consiliul Regal al Coloniilor, monarhul britanic a insistat ca membrii coloniilor să le impună tuturor credinţa creştină, inclusiv nativilor americani. Ca să folosim limbajul epocii: „… asigurându-se cu toată diligenţa, atenţia şi respectul cuvenite, că adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu va fi predicat şi respectat nu doar în toate coloniile şi plantaţiile amintite, ci şi în rândul sălbaticilor care li se vor alătura sau care se vor învecina cu ei, în conformitate cu doctrina, drepturile şi religia existente şi profesate în regatul Angliei”. Dacă nativii americani nu acceptau religia creştină, ei trebuiau să fie forţaţi să facă aceasta, a insistat Coroana. Acesta a fost ordinul de distrugere a culturii şi cunoaşterii popoarelor native din America de Nord, dar şi de a-i menţine pe coloniştii albi sub jugul vicios al terorismului creştin practicat de puritanii calvinişti. Practic, a fost o licenţă în alb care le dădea acestora dreptul de a ucide, tortura şi răpi nativii americani fără a putea fi acuzaţi în justiţie.

• Tribunalele penale de pe pământurile deţinute de Compania Virginia trebuiau să opereze sub incidenţa Legii Amiralităţii (lege aplicată pe mare), în timp ce tribunalele civile trebuiau să opereze sub incidenţa dreptului comun (aplicat pe uscat). Acest aspect este crucial şi voi reveni imediat asupra lui.

Este important să se înţeleagă un aspect: toate aceste prevederi se aplică inclusiv la ora actuală! A se citi din nou procentele de mai sus şi se va înţelege dimensiunea lor. După ce cele 13 (din nou 13!) colonii iniţiale şi-au câştigat „independenţa”, alcătuind un stat nou în anul 1783, numele Companiei Virginia s-a modificat pur şi simplu în… Statele Unite ale Americii. După cum vedeţi, există două State Unite, sau mai bine zis o SUA şi o suA. Statele unite minore ale Americii sunt pământurile diferitelor state. Aşa cum am văzut, aceste pământuri sunt deţinute şi la ora actuală de Coroană Britanică, fosta acţionară a Companiei Virginia. Există apoi Statele Unite majore ale Americii (cu litere mari), respectiv cei aproximativ 100 de kilometri pătraţi ai Districtului Columbia, pe care este construită capitala SUA, Washington DC. Districtul include de asemenea protectoratele SUA Guam şi Puerto Rico. Statele Unite ale Americii nu reprezintă o ţară, ci o corporaţie aflată în proprietatea liniilor genealogice reptiliene ale Frăţiei care au deţinut cândva Compania Virginia, căci SUA nu sunt altceva decât Compania Virginia!

Atât timp cât americanii sunt de acord să aibă un număr de securitate socială, cetăţenii statelor unite (cu litere mici) renunţă benevol la suveranitatea lor şi acceptă să devină francize ale Statelor Unite (Compania Virginia a Coroanei Britanice). De ce acceptă ei aceasta? Pentru că nu au nici cea mai mică idee despre această realitate. Ei sunt amăgiţi să creadă că nu există decât o singură ţară numită Statele Unite şi că Guvernul Federal este un guvern ales de ei. Nu există nicio lege care să spună că americanii este necesar să plătească impozite federale pe venituri, dar ei continuă să le plătească, fiind convinşi că acest fapt este normal. Serviciul pentru Venituri Interne (Fiscul american), controlat de Frăţie, operează într-o manieră atât de teroristă încât chiar şi cei care înţeleg acest mecanism continuă să îşi plătească impozitele, fiind prea speriaţi de ceea ce li s-ar putea petrece dacă ar refuza să o facă. Mai luaţi o gură din ceaşca de ceai şi relaxaţi-vă, căci mai urmează câteva bombe!

Vechile drepturi pe care le aveau proprietarii fostei Companii Virginia asupra minelor de aur, argint şi minerale, precum şi asupra taxelor vamale şi impozitelor, continuă să se afle în mâinile familiilor britanice care deţin în proprietate Statele Unite ale Americii şi pământurile statelor unite ale Americii. Exact aceleaşi procente au continuat să fie plătite după cucerirea „independenţei”, aspect valabil inclusiv la ora actuală, prin intermediul oficiilor federale, care sunt de fapt oficii ale Companiei Virginia. Preşedinţia Statelor Unite nu face excepţie. Coroana Britanică deţine în continuare proprietatea asupra pământurilor şi instituţiilor americane, inclusiv asupra Serviciului Intern pentru Venituri, care colectează taxele şi impozitele, dar şi asupra băncii Federal Reserve, „Banca Centrală” privată a Americii care împrumută guvernului bani care nu există, percepând apoi dobânzi recuperate de la plătitorii de impozite. Comitetul Director al Federal Reserve se află în proprietatea aceloraşi familii aristocratice britanice şi europene care deţin în proprietatea lor şi restul Americii.

Dar grozăviile nu se opresc aici. Cine este proprietarul real al activelor Companiei Victoria? Răspuns: Vaticanul. Pe data de 3 octombrie 1213, regele John a cedat papei autonomia asupra tuturor drepturilor suverane ale Angliei, în urma pretenţiei celui din urmă de a deţine suveranitatea asupra întregii lumi, în calitatea sa de reprezentant al lui Christos. La rândul lui, papa a cedat Coroanei Britanice dreptul de folosire executivă a acestor dominioane. Altfel spus, Coroana este directorul executiv, iar Vaticanul este proprietarul. Evident, adevăratul proprietar este cel care controlează Vaticanul din umbră. De aceea îmi place să repet atât de des că Londra este centrul operaţional al Frăţiei. Chiar şi deasupra ei se află o putere mai mare, coordonată parţial de la Vatican, şi parţial din altă parte, dintr-un loc subteran, aflat sub pământul Tibetului şi al Asiei, sau poate într-o altă dimensiune. Între timp, americanii au fost şi continuă să fie sclavii acestei scheme. Pământul celor liberi? Ce glumă proastă! Şi încă ceva: americani, preşedinţii şi cei care vă guvernează ştiu foarte bine aceste aspecte. Este însă adevărat că, prin aranjamentul său cu papa, regele John a cedat şi suveranitatea Angliei. Şi cine au fost cei care îl controlau pe John? Templierii.

Dacă ştii exact ce doreşti să afli, adevărul se află de regulă în faţa ta. Spuneam mai devreme că regele James I şi Compania Virginia au decretat că tribunalele penale din Statele Unite se vor afla sub incidenţa Legii Amiralităţii, aplicată pe mare. La ce Amiralitate credeţi că se refereau? La cea britanică, desigur. Atunci când un tribunal se află sub incidenţa Legii Amiralităţii sau maritime, el va arbora un steag cu franjuri aurii. Priviţi toate steagurile din tribunalele penale SUA şi suA şi veţi constata că acestea au franjuri aurii. Acelaşi aspect este valabil şi în privinţa multor altor clădiri oficiale. Aceste tribunale penale „americane” funcţionează încă sub incidenţa legii amiralităţii BRITANICE. Coroana şi familiile britanice ale Frăţiei controlează şi la ora actuală tribunalele penale americane, iar nucleul acestui control sunt societăţile secrete cu sediul în Temple Bar din Londra, centrul profesiei juridice britanice de pe fosta proprietate a templierilor.

Marea Lojă a Francmasoneriei Engleze îşi are sediul pe Great Queen Street (Strada Marii Regine – Semiramida/Isis). Încă de la crearea sa, în anul 1717, ea a controlat majoritatea lojilor francmasonice din lume. Prin intermediul ei, reptilo-arienii britanici îi controlează pe judecătorii, avocaţii, poliţiştii etc. din SUA, iar prin alte organizaţii, precum Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală, manipulează întregul sistem politic american. Judecătorii americani ştiu foarte bine că tribunalele lor sunt controlate de Legea Amiralităţii Britanice, dar preferă să păstreze tăcerea şi să îşi încaseze salariile. Şefii filialei americane a Frăţiei sunt membrii familiei Rockefeller, care o controlează din sediul lor din Londra, ei fiind cei care decid probabil cine va fi preşedinte. Altfel spus, cea care decide est Elita din Londra. Regina Angliei, prinţul Philip şi principalii membri ai familiei regale britanice ştiu foarte bine aceste aspecte şi contribuie la orchestrarea lor. Cine este marele maestru al Lojii Mamă Engleze a Francmasoneriei? Vărul reginei, Ducele de Kent.

Există şi o conexiune franceză. Întotdeauna există o asemenea conexiune între Londra şi Paris, principalele centre operaţionale ale Frăţiei. Francezii şi englezii s-au bătut de multe ori pentru supremaţie, dar în final nu reprezintă decât cele două feţe ale aceleiaşi monede. Revoluţia Franceză de la 1789 (anul în care George Washington a devenit primul Preşedinte al SUA) a fost în întregime coordonată de francmasoni şi de produsul lor, Illuminati bavarezi. Am explicat în detaliu aceste aspecte în lucrarea mea anterioară, Şi adevărul vă va elibera. După ce „revoluţionarii” au executat-o pe regina Marie Antoinette, fiul de numai un an şi ceva al acesteia, delfinul Louis, a fost ţinut în arest la domiciliu în Templul din Paris. Doi ani mai târziu, el a fost scos afară din Templu într-un coş pentru rufe de medicul său, dr. Naudin. În locul său a fost lăsat nepotul retardat al marchizului de Jarjayes, care a şi murit în anul 1795. Prinţul a fost dus în secret la Palatul Vendee al Prinţului Conde, care i-a oferit adăpost. Mai târziu a fost mutat într-o fortăreaţă de pe malul fluviului Rhin, unde a trăit sub numele de baron de Richemond.

În februarie 1804, a ajuns în Anglia, împreună cu fostul trezorier regal al Franţei, George Payseur, fiind luat sub protecţia sa de regele George III, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American pentru Independenţă. Prinţul şi-a schimbat din nou numele în Daniel Payseur, în timp ce George Payseur a devenit George Bayshore. Regele George III i-a dat prinţului o navă şi i-a acordat 600 de acri de pământ în North Carolina. Când cei doi au ajuns în America, au primit ajutor din partea familiei Boddie, înrudită cu monarhia britanică. Înainte de a părăsi Anglia, prinţul a cumpărat acţiuni la Compania Virginia. Ajuns în America, el a achiziţionat mine de aur, inclusiv Gold Hill Mining Company, pe care a cumpărat-o printr-un om de încredere, George Newman.

După inventarea motorului cu aburi, Payseur a început construcţia de căi ferate, pe care le închiria apoi companiilor operaţionale. A creat de asemenea Lancaster Manufacturing Company pentru a produce cheresteaua necesară construcţiei căilor ferate, precum şi Lincolnton Iron Company, care şi-a stabilit ulterior sediul în Chicago, creând două filiale: Carnegie Steel şi Pullman Standard Company. Pentru a plăti combustibilul pentru locomotive (cel puţin aceasta este explicaţia oficială), Guvernul Federal (Compania Virginia, al cărei acţionar era Payseur) i-a acordat acestuia tot pământul care se întindea la 33 de metri de o parte şi de alta a căilor ferate construite de el. Multe alte terenuri de-a lungul căilor ferate, de dimensiuni mult mai mari, au fost divizate în secţiuni de 18 kilometri pătraţi, din care jumătate i-au fost acordate lui Payseur. Aşa se face că el şi compania sa de căi ferate au ajuns să devină proprietarii a jumătate din terenul imobiliar al Americii. O mare parte din aceste legi se regăsesc în baza de date a Congresului din anul 1854. Aceeaşi Lancaster Railway Co. condusă de Payseur a devenit principalul acţionar – prin intermediul Alabama Mineral Company – al companiilor Coca Cola, Pepsi Cola, General Motors, Boeing, Ford şi Standard Oil.

Citiți partea a patra a acestui articol

Fragment din cartea Secretul Suprem, de David Icke

Citiţi şi:

Illuminati-i şi sinistra aristocraţie neagră a planetei 
Comitetul celor 300: dezvăluiri despre ierarhia conspiratorilor
Benjamin Fulford – O privire asupra centrelor de putere care negociază guvernul mondial

 

yogaesoteric
31 octombrie 2019

 

 

Also available in: Français