«Europa este destinată războiului» (II)

Extrase din stenograma conferinţei „Europa, destinată războiului”ţinută de George Friedman la Consiliul Chicago pentru Afaceri Globale (20.11.2015)

Citiți prima parte a articolului

Naţionalismul economic

Dar mult mai periculos mi se pare faptul că, în Europa, a reapărut naţionalismul economic. Adică, au salvat Băncile Naţionale din fiecare ţară dându-le bani, astfel încât nicio altă ţară, nici măcar Germania, să nu poată profita de căderea acestora. Deşi în esenţă este un lucru bun să-ţi protejezi compatrioţii, de fapt acum îi controlează. În majoritatea ţărilor din Europa se remarcă o recrudescenţă a extremei drepte. Şi totuşi, ceva au în comun, atât stânga cât şi dreapta. Refuză să plătească.

La un moment dat, aşa cum s-a întâmplat cu companiile aeriene în America, poate că este mai bine să îţi declari falimentul şi să te pui sub protecţia legii referitoare la acest punct. În felul acesta, creditorii au o şansă. În schimb, răspunsul politic a fost apariţia bruscă a unor partide de tip Podemos nu numai în Spania, ci chiar şi în Anglia, şi toate au în comun ideea antieuropeană. Mai mult, Frontul Naţional din Franţa, Partidul UKIP din Marea Britanie sau sus-numitul Podemos din Spania pretind că ţările lor o duceau mult mai bine înainte de a se fi creat Uniunea Europeană.

Dar sentimentul predominant este cel de ură. Toţi îi urăsc pe germani, pentru că ţara lor este mama tuturor relelor, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut, ungurii îi urăsc pe români ş.a.m.d. Mai rău, chiar în interiorul ţărilor membre au apărut astfel de sentimente. Gândiţi-vă că 45% dintre scoţieni au votat pentru independenţa de Marea Britanie. În Belgia, valonii îi urăsc pe flamanzi, catalanii vor să părăsească Spania şi să-şi declare propriul stat, nordul Italiei vrea să se separe de regiunea săracă din sud, ungurii din România vor şi ei să se separe etc. Şi aşa este pentru că Europa n-a avut niciodată un crez comun. Pentru a fi o naţiune, trebuie să ai un crez. Atunci când a izbucnit criza, noi, texanii, am strigat „La naiba cu New York şi cu Wall Street!”, pentru că asta ne defineşte pe noi, ca americani, şi acesta este crezul nostru.

În Europa dintotdeauna au fost limbi diferite şi culturi diferite şi de aceea construcţia Uniunii Europene pare să fie atât de artificială. La urma urmei, chiar şi noi, atunci când am creat Statele Unite, tot din nişte state suverane am creat uniunea. Şi chiar şi aici, la un moment dat, Sudul a vrut să iasă din confederaţie. Iar această problemă s-a rezolvat doar prin Războiul Civil şi prin bătălia de la Gettysburg, dar şi prin conferinţa şi discursul lui Lincoln din acelaşi război. Acolo s-a decis că nici nordul nu poate domina sudul, dar nici sudul nu are dreptul să-şi impună punctul de vedere asupra nordului.

Dar, cine credeţi că ar fi în stare să moară pentru şi în numele Uniunii Europene? Cine şi-ar da viaţa pentru o entitate care nu a reuşit să ofere nici pace, nici prosperitate? Noi luăm ca date adevărurile (din Declaraţia de Independenţă a SUA – n.r.) astea, că oamenii au fost creaţi egali. Există un principiu moral în spatele Uniunii Statelor Americane: bun, rău sau indiferent, depinde cum îl priveşti.

UE este o construcţie prudenţială pură, adică o afacere bună. Sloganul este: „Intră în Uniunea Europeană, fă bani, nu vei fi încorporat în armată” (râde). Acum, de exemplu, est-europenii şi-au dat seama că vechilor europeni nu le pasă că frontierele lor sunt ameninţate. România, Polonia sau Ungaria ştiu foarte bine că, în schimb, americanilor le pasă. Şi că nu vor rata ocazia de a intra într-un nou conflict doar pentru că sunt departe. (râsete) Da, americanilor le pasă. Şi am călătorit mult în România, Polonia şi Ungaria, credeţi-mă. Guvernele şi oamenii de acolo şi-au dat seama că tot ceea ce pot face europenii împotriva Ursului Rusesc sau oricărui altui pericol este să impună sancţiuni economice şi atât. De ce? Pentru că nu avem armată, uite de-aia.

Păi, nu poţi menţine o ţară în care estul, marginile şi litoralul nu pot conta, în caz de pericol, pe ajutorul centrului. Uniunea Europeană nu este o ţară, este doar un teritoriu pe care există foarte multe ţări separate şi unde se poate face un business de succes. Dar, declaraţia politică de bază ,,Aici este Europa” nu este decât o declaraţie geografică şi atât. Nu este o declaraţie morală, nu reprezintă nici măcar o explicaţie în scris a ceea ce au reuşit să construiască şi cu atât mai puţin un adevăr în sine.

Ei bine, am părăsit entuziasmul dintre 1992 şi 2008 şi ne-am trezit într-o altă realitate. Aceea care spune că Europa este cel mai mic continent, cu excepţia Australiei, sunt 52 de state suverane acolo şi toate au amintiri urâte unele despre celelalte. Ce se întâmplă în Europa? Unii ar spune că nimic nu se întâmplă în Europa, pentru că ei cred sincer că nu se întâmplă absolut nimic rău în Europa. Dar, ascultaţi puţin focurile de artilerie din estul continentului. Acelea sunt trompetele care anunţă viitorul.

Ne oprim aici. Aştept întrebările dumneavoastră.

– D-le Friedman, dacă aţi fi membru al guvernului ucrainean, ce aţi face în situaţia dată? Aţi privi către Europa, despre care Putin spune că este la originea crizei, aţi alege un drum independent, ce aţi face?

George Friedman: Problema se pune diferit în funcţie de faptul că eşti fie vorbitor de rusă, fie eşti vorbitor de ucraineană. Pentru că în Ucraina sunt şi unii, şi alţii. Teoria că vorbitorii de limba rusă doresc autonomie pentru că ar fi, chipurile, discriminaţi de majoritate, pică din start. Ucrainenii nu doresc o federaţie. Nu vă gândiţi la Ucraina ca la Quebec. Da, acolo francofonii sunt separaţi oarecum de anglofoni, dar au rămas într-un stat comun. În Ucraina, drumul către federalizare este drumul către dispariţia statului. Hai să presupunem că eşti ucrainean şi că te adresezi singurei ţări care te-ar putea ajuta, iar aceasta este SUA. Uite, chiar săptămâna trecută, generalul Hodges, comandantul trupelor americane staţionate în Europa, a vizitat Ucraina, unde i-a decorat pe militarii ucraineni care se antrenează sub comanda unor specialişti americani. Conform protocolului militar, aceste decoraţii nu pot fi acordate de străini. Acesta este un gest care înseamnă că acei soldaţi ucraineni sunt ai lui, e armata sa. Pe urmă s-a deplasat în Ţările baltice, în Polonia, în România şi în Bulgaria. În toate aceste ţări, Statele Unite au avut o iniţiativă separată, total independentă de NATO. Şi asta pentru că NATO are drept de vot în luarea deciziilor de 100%. Orice ţară poate bloca orice iniţiativă: Turcia îşi va folosi dreptul de veto doar ca să arate că poate (râde).

În practică, SUA sunt pregătite să organizeze un cordon sanitar împotriva Rusiei. Ruşii ştiu acest lucru şi sunt convinşi că SUA doresc să fărâmiţeze actuala Federaţie Rusă. Eu nu cred asta, mai degrabă e ca-n fabula care zice că ,,nu vrem să te ucidem, vrem doar să te rănim un pic”. Şi uite-aşa, vechiul joc începe din nou. Românii, ungurii sau polonezii au trăit într-un univers absolut diferit decât cel al germanilor sau cel al spaniolilor, îi poţi întreba acest lucru şi îţi vor răspunde. Deci, dacă aş fi ucrainean, aş face exact ceea ce şi fac deja. Adică, să încerc să-i implic pe americani şi să-i trag aproape.

– Într-o carte mai veche de-a dvs, apărută acum 10 ani, eraţi destul de pesimist în privinţa Europei de Vest, dar spuneaţi că ţările care au un viitor şi care trebuie urmărite sunt Polonia, Turcia şi Japonia. E vorba de evoluţia din acest secol. Mai consideraţi încă valabile aceste afirmaţii, acum, în lumina a ceea ce s-a petrecut în ultimii 10 ani?

George Friedman: De exemplu, am spus undeva că Ucraina se va rupe, dar nu mă gândeam cam la anul 2015. De fapt, timpul strict este ceva relativ, am crezut că anumite evenimente se vor produce mai curând decât s-au petrecut până la urmă. Am mai prezis şi că Rusia se va dezintegra, undeva către anul 2020. De fapt, le-am dat prea mult timp ucrainenilor.

În circumstanţele actuale, mă gândesc altfel la Rusia. Colectează bani pe care îi dau preferenţial regiunilor, cam ceea ce se petrecea în perioada Elţân. Cred că procesul de sărăcire a populaţiei va continua, iar peste trei-patru ani am putea vedea nişte chestii concrete petrecându-se pe acolo. De fapt, cu cât sunt mai săraci ruşii, cu atât devin mai periculoşi. Aşa cum mi-a zis un rus: ,,Voi n-aţi fost în stare să preziceţi că vom învinge Wehrmacht-ul, dar noi am făcut-o. Voi vă gândiţi la alţii ca la voi înşivă. Noi nu lucrăm în felul acesta. Veţi vedea c-o vom scoate la capăt”. E un punct de vedere, dar nu cred că avea dreptate în totalitate. Gândiţi-vă doar la preţurile în continuă scădere ale ţiţeiului. Eu nu cred că Rusia va supravieţui în această formă.

De aceea, eu consider că Polonia va juca un rol din ce în ce mai important. Mă refer acum la faptul că o să aibă un cuvânt de spus în afacerile Europei. Turcia a tot evitat să se implice în Siria şi în Irak, dar o va face în final. Iar Japonia este deja o putere majoră în Asia de Est. Armata Japoniei, deşi lumea nu ştie, este bine pregătită şi mai numeroasă decât armata Marii Britanii, iar aviaţia lor excelează. În plus, nu au oameni care să trăiască mizer, ca în Bolivia. Deci, nu văd niciun motiv să cred că predicţiile mele au fost greşite, doar timpul este cel care a fost şi va fi altul. Am avut dreptate inclusiv referitor la faptul că America va rămâne puterea dominantă şi că economia ei se va reface cel mai rapid după criza din 2008.

– În ultimii 50 de ani, Europa s-a bazat pe Statele Unite în ceea ce priveşte apărarea. Care sunt implicaţiile acestui pacifism într-un viitor apropiat?

George Friedman: Asta este o problemă care trebuie judecată de către ţările Europei în parte. Dar, nu văd ca posibilă izbucnirea unui război în interiorul Uniunii, singurul focar posibil fiind la frontierele Rusiei cu ceea ce se numeşte peninsula Europa. Mai degrabă sunt uimit de amploarea şi de numărul ridicat al forţelor secesioniste care acţionează în interiorul Uniunii Europene în acest moment. Poate un război civil, dar în interiorul statelor membre, nu între ele. Când îi aud pe catalani blestemându-i pe castilieni, îmi amintesc că am mai auzit asta şi în trecut. Dar, o extrem de mică posibilitate există şi în Statele Unite, nu putem exclude total o asemenea variantă. Cred că Europa nu va reveni la perioada anilor ’30, ci va redefini ideea de umanitate. Europenii vor avea parte de războaie, de pace, îşi vor trăi vieţile. A fost război în Iugoslavia, acum este război în Ucraina, dar cu siguranţă nu vor mai fi niciodată 100 de milioane de morţi ca în secolul trecut. În ceea ce priveşte relaţia cu SUA, ea nu există. Noi, americanii, avem relaţii cu România, cu Franţa, nu avem relaţii cu Europa.

– Este, într-adevăr, extremismul musulman principala ameninţare pentru SUA şi ce evoluţie va avea în viitor? Va muri de la sine sau va continua să existe şi să progreseze?

George Friedman: Este o problemă a SUA şi trebuie tratată ca atare, dar cu măsură. Gândiţi-vă că politica SUA s-a bazat pe relaţiile cu Rusia şi cu Germania care, de-a lungul timpului, au fost singurele ameninţări grave pentru securitatea noastră. Acum, în această privinţă, orice am face este degeaba. Sigur vor fi şi alte atentate. În orice caz, cred că, dacă vom continua să ducem aceeaşi politică faţă de terorism şi implicaţiile sale aşa cum am făcut-o după 11 septembrie – care este bazată pe excluderea celorlalţi – vom da greş de-a binelea. Noi vrem doar să ne asigurăm că armatele lor vor lupta doar cu nisipul sub tălpi, dar ei exact aşa sunt obişnuiţi să lupte dintotdeauna. Totuşi, o aşa-zisă bună guvernare vrea să dea asigurări propriei populaţii din când în când că face tot posibilul pentru a preveni noi atacuri de acel gen. De fapt, aş compara Statele Unite cu un puşti de 15 ani. Cam depresiv… Dimineaţa, numai pace şi armonie, iar seara are idei de suicid, doar pentru că prietenul cel mai bun nu-l mai place.

Suntem un imperiu de foarte puţină vreme. Nici măcar nu vrem să ne gândim la noi înşine ca la un imperiu. Trebuie foarte mult timp până să se ajungă la maturitate. Lui George W. Bush nu i-a trecut niciodată prin cap că mandatul său de preşedinte va rămâne pe veci legat de atentatele de la New York şi, bineînţeles, că nu va avea habar despre cum trebuie să răspundă.

– Ţinând cont de slăbiciunile Europei de Est sau ale Asiei, este oare o idee bună să tot împingem mai departe şi din ce în ce mai mult frontierele imperiului american sau asta se face pentru ca lumea să uite de problemele interne?

George Friedman: Statele Unite au un interes fundamental: să controleze toate oceanele lumii. Din cauza acestui detaliu, noi îi putem invada pe alţii, dar ei nu pot să ne invadeze pe noi. Este un lucru foarte frumos. Menţinerea controlului spaţiului şi al mărilor este fundamentul puterii noastre. Cea mai bună cale pentru a distruge o flotă inamică este prin a nu permite ca flota să se construiască. Ca britanicii să se asigure că nimeni nu le va contesta supremaţia pe mare, i-au pus pe europeni să se bată între ei. Eu aş recomanda politica adoptată de Ronald Reagan, în ceea ce priveşte Irakul şi Iranul: a finanţat ambele părţi, astfel încât să se bată între ele şi să nu se lupte cu noi. Sigur că nu este moral, este cinic, dar a funcţionat.

SUA nu pot ocupa spaţiul euroasiatic. În momentul în care primul bocanc calcă pe teren, vom constata că suntem complet depăşiţi numeric. Putem învinge o armată, dar nu putem ocupa o ţară ca Irakul. Ideea că o armată de 130.000 de oameni poate ocupa o ţară cu populaţie de 25 de milioane… Raportul între numărul de poliţişti şi populaţie în Manhattan era mai ridicat (decât cel dintre soldaţii americani şi populaţia Irakului – n.r.)… Nu avem abilitatea aceasta, dar avem posibilitatea: să susţinem diferite surse de putere, astfel încât să se concentreze pe ei înşişi, cu susţinere politică, economică, consilieri… Și în extremă instanţă, să facem ceea ce am făcut în Vietnam, Afganistan şi Irak: atacuri de stricăciune (spoiling attack). Un astfel de atac nu are rolul de a învinge inamicul, ci de a-i strica echilibrul. Ceea ce am făcut în toate aceste războaie, spre exemplu, în Afganistan, a fost să dezechilibrăm inamicul.

Greşeala pe care o facem este că, după ce i-am dezechilibrat – pentru că suntem copii şi proşti – în loc să zicem ,,am făcut o treabă bună, să mergem acasă”, noi am zis: ,,A fost uşor, de ce să nu construim o democraţie?”. Acesta a fost momentul demenţei. Răspunsul, pe scurt, este acesta: SUA nu pot interveni constant în zona euroasiatică. Trebuie să intervină selectiv. Ca măsură extremă, atunci putem trimite soldaţi americani. Dacă trimitem soldaţi, trebuie să înţelegem clar care este misiunea lor, s-o limităm la asta şi să nu dezvoltăm tot felul de fantezii. Ca şi imperiu, nu putem ocupa toate ţările. Marea Britanie nu a ocupat India, ci a pus diferite state să se lupte între ele. Romanii nu au trimis armate numeroase peste tot, au pus regi-marionetă, care erau responsabili să menţină pacea. Imperiile care au guvernat direct, aşa cum a făcut-o Imperiul Nazist, au eşuat. Trebuie să fim inteligenţi.

Dar problema noastră este alta: noi nu suntem pregătiţi să admitem că suntem un imperiu. Nimeni nu a ocupat permanent Rusia. Dar Rusia a avansat mereu spre Vest. Întrebarea care se pune pentru ruşi este: vor reuşi să păstreze o zonă-tampon, care e cel puţin neutră sau Vestul va penetra atât de mult în teritoriul Ucrainei, încât vor ajunge la 90 de kilometri de Stalingrad şi 450 de km de Moscova?

Pentru Rusia, statutul Ucrainei ţine de ameninţarea existenţială şi ruşii nu pot renunţa la acest teritoriu. Pentru SUA, în cazul în care Rusia reuşeşte să păstreze Ucraina, întrebarea este: unde se va opri? De aceea, nu este un accident că generalul Hodges vorbeşte despre poziţionarea de trupe în România, Bulgaria, Polonia şi Ţările baltice. Este vorba despre acel „Intermarium” (federaţie la care urmau să adere Ţările baltice, Polonia, Finlanda, Belarus, Ucraina, Ungaria, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia), coridorul de la Baltică la Marea Neagră la care a visat Pisudski (lider al Poloniei în perioada interbelică – n.n.). Asta este soluţia pentru SUA.

Nu ştim ce face Germania, asta e problema. Cât timp SUA îşi construiesc cordonul sanitar de care vorbeam, dar nu în Ucraina, ci la Vest de ea, nu ştim poziţia Germaniei. Germania este într-o poziţie ciudată. Fostul ei cancelar, Gerhard Schroder este în conducerea Gazprom. Germanii înşişi nu ştiu ce să facă. Germania trăieşte din exporturi, Rusia poate lua o parte din ele, dar, dacă Germania pierde zona de liber schimb, trebuie să construiască o alternativă.

Pentru SUA, teama primordială este ca tehnologia şi capitalul german să ajungă, împreună cu resursele naturale şi umane, în mâinile Rusiei. Este singura combinaţie care a terifiat SUA de sute de ani. SUA şi-au pus cărţile pe masă: este vorba de linia de la Marea Baltică la Marea Neagră. Rusia şi-a pus şi ea mereu cărţile pe masă: trebuie să existe o Ucraină cel puţin neutră. Cine poate să-mi spună ce va face Germania, îmi va spune ce se va întâmpla peste 20 de ani. Problema e că Germania nu s-a hotărât ce vrea să facă. Asta e Germania, dintotdeauna: enorm de puternică economic, dar fragilă geopolitic. Din 1871 aceasta este chestiunea germană şi a Europei. Acum se pune din nou. Şi nu ştim cum s-o abordăm, pentru că nu ştim cum vor proceda ei.

Citiţi şi:

Realitățile șocante ale conspirației: Europa este astfel cucerită de imigranții musulmani și în cele din urmă devine Eurabia

E începutul celui de-Al Treilea Război Mondial?

 

yogaesoteric
25 aprilie 2016