Evoluționismul: filosofie pe post de știință, propagandă pe post de educație

Recenzia cărţii Procesul lui Darwin, scrisă de Phillip E. Johnson

Motto: „Autoritatea ştiinţifică ţine foarte mult de hipnoza ce este exercitată
cu aplomb de câţiva oameni asupra unui public inert.”
Charles Hoy Fort, The Book of the Damned

Procesul lui Darwin, cartea lui Phillip E. Johnson, nu este despre darwinism, ci este despre discernământul nostru la lucru. Teoria lui Darwin şi toate transformările ei subsecvente (teoria macromutaţiilor sistemice, gradualismul, saltaţionismul lui Goldschmidt, teoria „echilibrului punctat” a lui Stephen Jay Gould şi Niles Eldredge, modelul Oparin-Haldane, panselecţionismul, ceasul molecular, teoria panspermiei direcţionate a lui Crick, teoria naturalismului ştiinţific ş.a.) sunt doar aplicaţii pentru o excelentă carte de logică şi epistemologie ştiinţifică. Universitar specialist în logica argumentării şi avocat practician, Phillip E. Johnson antrenează în demersul lui toată subtilitatea necesară pentru un rechizitoriu urmat de o ablaţie.

Analiza profesorului de la Universitatea Berkeley ne dezvăluie mitul lui Darwin aşa cum este el. Spunem mit pentru că despre asta este vorba, mitul modern al creaţiei fără Creator, adică fără cauză şi scop. O poveste din zilele noastre pe care trebuie s-o acceptăm ca atare şi s-o punem la baza lumii, ca să putem pune în practică, cu cugetul liniştit, darwinismul social, să fabricăm organisme modificate genetic, iar într-o bună zi, când bioetica va fi cu desăvârşire pusă la pământ, să începem inginerizarea omului acolo unde încă n-am avut voie să ne băgăm. Este parte din religia pe dos care s-a instaurat piesă cu piesă din „secolul luminilor” încoace, pe care oamenii de ştiinţă ne îndeamnă neîncetat s-o credem, dar pe care Phillip E. Johnson o cercetează.

Darwin a vorbit despre evoluţia speciilor, uitând să definească termenul de „evoluţie”. Acest lucru a fost foarte inspirat, pentru că aproape oricine înţelege şi îndrăgeşte ceva care să poată fi numit „evoluţie”. Darwin a susţinut că speciile nu sunt invariabile, trecerea de la una la cealaltă făcându-se prin nenumărate variante intermediare. Ca exemplu, dacă pisica ar evolua din porc, atunci între ei s-ar afla un număr x de versiuni: porc, mai-puţin-porc, mult-mai-puţin-porc, foarte-puţin-porc, puţin-porc-un-pic-pisică, şi tot aşa până la foarte-aproape-pisică, aproape-pisică, pisică.
Undeva, pe drumul de la porc la pisică s-ar produce declicul: urmaşii nu se mai pot împerechea cu genitorii, pentru că separaţia speciilor constă chiar în incapacitatea a doi membri aparţinând unor specii diferite de a avea urmaşi fertili.

Aşadar, în viziunea lui Darwin lumea ar fi avut, pe lângă speciile propriu-zise şi clasificate de biologie, un număr indefinit de variaţiuni intermediare în numele evoluţiei. Este drept să ne întrebăm cum ar mai fi putut fi distinse speciile în toată învălmăşeala asta. Dar nu ne întrebăm, pentru că haosul speciilor nu poate fi susţinut cu nicio dovadă. Fosilele ne spun, dimpotrivă, că speciile sunt statice şi riguros despărţite între ele. Dar asta nu va afirma niciun paleontolog care ţine la cariera lui. Dimpotrivă, paleontologii se vor strădui să ne convingă că ştiinţa lor este atât de avansată încât se poate reconstitui „veriga lipsă” dintre primate şi om chiar pornindu-se de la un dinte. Fie el şi un simplu dinte de porc.

O altă idee a lui Darwin a fost aceea că selecţia naturală ar fi vizat întotdeauna supravieţuirea celui mai potrivit (the fittest). Mult timp n-a fost clar ce înseamnă „potrivit”, apoi a venit şi lămurirea: potrivit să se împerecheze. Aşadar, acel organism care lasă mai mulţi urmaşi. Trebuşoara asta se numeşte în logică tautologie. Iar tautologia este ca şi cum oricare dintre noi ar lua-o la fugă în cerc ca să-şi dea singur o castană: nu va reuşi niciodată, dar putem paria pe o goană nesfârşită. Desigur, ceilalţi, nepotriviţii, ar trebui să cadă cumva în desuetudine şi să dispară ruşinos de pe scara evoluţiei. Şi acest lucru este infirmat de fosile, care ne arată că extincţia speciilor se petrece ca urmare a unor catastrofe, şi nu printr-o graduală dispariţie.

Ştiinţa de laborator n-a descoperit mecanismul schimbării speciilor. De fapt, n-a descoperit nici mecanismul apariţiei vieţii din „neviu”. Nu avem nici măcar o definiţie a vieţii. Ca să spunem aşa, nu avem nicio explicaţie ştiinţifică pentru modul în care dintr-un peşte ar fi ieşit trei păsări atât de diferite: pinguinul, struţul şi colibri. În cele din urmă, nu ştim cum a apărut ADN-ul din senin, iar această neînţelegere este doar una dintre multiplele enigme din clasa elementelor complexe care apar din senin, fără să fie conţinute nicăieri „in nuce”. Nu ne-a lămurit nimeni niciodată la ce ar fi servit unui animal să aibă o aripă incompletă, ca element de tranziţie spre o aripă deplină, sau 10% dintr-un ochi, evoluând spre un ochi funcţional.

Supa prebiotică din care ar fi apărut viaţa nu poate fi găsită decât în mintea celor ce şi-o imaginează. Mai mult, în tot universul nu găsim o explicaţie cum poate ieşi din nimic cel mai simplu organism capabil de viaţă independentă, celula bacteriană procariotă, capodoperă de complexitate în raport cu care o navă spaţială pare mai degrabă depăşită tehnologic. Singurul mod în care ceva mai mare poate ieşi din ceva mai mic urmează negreşit modelul înfloririi trandafirului, care este conţinut în boboc cu titlul de posibilitate, înflorirea nefiind decât trecerea în act a ceva ce exista în prealabil, chiar dacă la o scară mai puţin vizibilă.

Modul în care evoluţioniştii se străduiesc să ne convingă că un lucru poate apărea fără să fie conţinut nicăieri înainte de apariţia lui este la fel de probabil ca obţinerea unui mare romancier dintr-un dislexic.

Cam aşa arată darwinismul gol, fără menajamente. Adică fără false reconstituiri, fără pretenţia unor probe care de fapt dovedesc contrariul, fără afirmaţii în răspăr cu adevărul. O poveste care are nevoie de ignoranţa noastră în ale teologiei şi metafizicii pentru a fi crezută. Miturile din vechime conţin taine şi sunt despre lucruri care s-au petrecut şi continuă să se petreacă.
Miturile moderne (cum este evoluţionismul darwinist) au erori logice şi sunt despre imposibilităţi pure. Un eşafodaj menit să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, fără a-i oferi nimic în schimb. O fraudă ştiinţifică care face apel, în absenţa oricăror dovezi, la credinţa publicului. Îi revine lui Phillip E. Johnson meritul de a fi studiat în detaliu această înşelătorie.

Citiţi şi:

Misterele creaţiei în viziunea spiritualităţii yoghine

Un experiment biologic marginalizat

 

yogaesoteric
24 octombrie 2016