Există oare datoria cetățenească de a rezista opresiunii?

În ziua de 4 iulie 2025, când s-a sărbătorit cea de-a 249-a aniversare a independenței dincolo de Atlantic, m-am surprins jucând rolul unui Colombo al vremurilor moderne. Știți, acel inspector puțin dezordonat, mereu punând întrebări, scormonind acolo unde mănâncă, până când adevărul iese la iveală. Ei bine, eu m-am întrebat: este oare de datoria cetățenilor să reziste opresiunii și tiraniei, mai ales când acestea vin din partea guvernului? Și dacă da, de ce pare atât de dificil pentru francezi să-și facă auzită vocea în fața unui executiv care, să o spunem pe față, pare să-și fi pierdut busola? Permiteți-mi să pun cap la cap piesele puzzle-ului, să explic ce văd și să deduc ce înseamnă asta pentru noi, cetățenii unei Republici care se clatină pe marginea prăpastiei.

Întrebare: o justiție care închide ochii pentru a-i proteja pe cei puternici nu pune oare în pericol interesul superior al națiunii?

În primul rând, există acest caz care mă deranjează. Un pensionar, Paul Pellizzari, expert general în armament, trage un semnal de alarmă: stocurile de arme franceze se topesc ca zăpada la soare din cauza livrărilor masive către Ucraina. Și fără aprobarea Parlamentului, adică în potențială încălcare a articolelor 35 (declarația de război) și 53 (tratatele internaționale) din Constituție. Paul Pellizzari acționează ca un bun cetățean: pentru a proteja interesul superior al națiunii. El depune plângere împotriva miniștrilor responsabili, dar Curtea de Justiție a Republicii (CJR), în loc să valideze plângerea, dispune trimiterea acesteia la 22 (cum se spune în rugby) acuzând „lipsa interesului de a acționa”. Iar procurorul general Remy Heitz, somat în mai 2024, rămâne mut ca un pește. Mă întreb: cine pune cu adevărat în pericol Franța? Paul Pellizzari, eliminat pentru că a tras semnalul de alarmă, sau o justiție care pare să tragă de timp și să închidă ochii la decizii potențial ilegale?

Dar asta nu este tot. În aceeași zi, Curtea de Conturi publică un raport incendiar. Finanțele franceze sunt pe roșu. Această criză „caniculară” pare să fie legată de mandatul președintelui Macron și al miniștrilor săi. Bruno Le Maire, pe atunci ministru al Economiei, ne vorbea despre „punerea economiei ruse în genunchi”, dar Franța este cea care se află la pământ. Un alt cetățean, Laurent Pelé, intră în scenă. El cere ca impozitele sale să fie înghețate până când vor fi prezentate rapoarte financiare sincere. După respingerea cererii sale la tribunalul de primă instanță, el face apel și sesizează CJR împotriva ministrului Darmanin. Rezultatul? Același refren: „nu există interes să se acționeze”. Procuroarea generală Laure Baccuau, deja implicată în cazul Nestlé Waters prin furnizarea unei explicații alambicate pentru ca Alexis Kohler să nu fie nevoit să se prezinte în fața unei comisii parlamentare de anchetă, pare mai preocupată să protejeze miniștrii decât să asculte cetățenii. Este vorba de o nouă lovitură dată transparenței. Începe să fie cam mult, nu? Mă întreb: există o coordonare, un fel de pact tacit între executiv și judiciar, pentru a mușamaliza plângerile cetățenilor?

O nouă întrebare: Este vorba despre o trădare a voinței poporului?

Apoi, există această fractură mai profundă, care mă tulbură. Un sondaj MIS group pentru France-Soir/BonSens.org arată o neîncredere masivă a francezilor față de președintele Macron și guvernul său. De ce? Pentru că executivul promovează o agendă europeană pro-federală, în timp ce majoritatea francezilor doresc o Europă a națiunilor, care să respecte suveranitatea națională.

Votul este ca un titlu de proprietate: cetățeanul, adevăratul proprietar al acestui titlu care-i conferă o parte din suveranitate, transferă temporar uzufructul său unui reprezentant ales. Dar atunci când acest uzufructuar acționează împotriva intereselor poporului, este vorba de o trădare (de exemplu, prin impunerea unei viziuni a unei Europe federale integrate, respinsă de majoritate). Și cel mai rău în toate acestea este că sistemul nostru electoral nu permite retragerea acestui uzufruct în timpul mandatului: nu există nicio posibilitate de revocare, nicio cale de atac directă.

Deci, mă întreb: cum poate funcționa o democrație dacă aleșii, odată ajunși la putere, pot ignora voința poporului fără consecințe?

La aceasta se adaugă dizolvarea Adunării Naționale de către Macron, în urmă cu mai bine de un an, un act care a aruncat Franța într-un haos instituțional. Este o formă de maltratare a cetățenilor, ale cărei efecte se resimt în toată țara. Și ce să spunem despre autoritățile sanitare, care resping preocupările legate de vaccinurile ARNm, în ciuda a 700 de studii științifice riguroase care indică pericolele acestora? Este aceasta o încălcare a consimțământului liber și informat, însoțită de o instrumentalizare a științei?

Mă întreb: când executivul acționează împotriva bunului-simț, când legislativul este slăbit sau complice, când judiciarul respinge plângerile cetățenilor și când o parte a presei pare aliniată la putere, nu există oare o problemă sistemică? În orice caz, există o problemă reală în ce privește independența puterilor în stat, care par să se absolve de toate fărădelegile, indiferent de costuri. Un fel de cabală, în care banii și frauda corup totul? Așa cum este scris în versiunea modernă a „J’accuse” (Acuz), această derivă sistemică necesită un răspuns ferm.

Explicație: o datorie de a opune rezistență ancorată în lege?

Gata cu întrebările. Să trecem la explicații. Într-o democrație, așa cum este definită de Constituția din 1958, poporul are obligația de a se opune oricărei încălcări a principiului republican: „Guvernarea poporului de către popor și pentru popor” (articolul 2).

Un text vechi ne luminează: Constituția din 24 iunie 1793, al cărei preambul este clar ca lumina zilei: „Poporul francez, convins că uitarea și disprețul drepturilor naturale ale omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor lumii, a hotărât să expună într-o declarație solemnă aceste drepturi sacre și inalienabile, pentru ca toți cetățenii, putând compara în permanență actele guvernului cu obiectivele oricărei instituții sociale, să nu se lase niciodată asupriți, înjosiți de tiranie; pentru ca poporul să aibă întotdeauna în fața ochilor bazele libertății și fericirii sale; magistratul, regula îndatoririlor sale; legiuitorul, obiectul misiunii sale.” Iar articolul 35 sublinia: „Când guvernul încalcă drepturile poporului, insurecția este, pentru popor și pentru fiecare parte a poporului, cel mai sacru dintre drepturi și cea mai indispensabilă dintre îndatoriri.” Acest text ar fi impus datoria de a opune rezistență atunci când guvernul ar fi încălcat drepturile cetățenilor, fie prin livrări ilegale de arme, fie printr-o gestionare opacă a finanțelor sau o agendă europeană contrară voinței populare.

Dar atenție, această datorie, chiar dacă nu a fost abrogată în mod expres de o constituție ulterioară, ar fi necesar să respecte dreptul actual, în special articolele 412-3 și 412-5 din Codul penal, care pedepsesc mișcările insurecționale violente și care pun în pericol instituțiile sau integritatea teritoriului. Aceste articole interzic, de exemplu, ridicarea de baricade care împiedică forțele de ordine, ocuparea violentă sau distrugerea clădirilor, furnizarea de arme sau mijloace logistice insurgenților înarmați.

Articolul 2 din Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului din 1789, integrat în blocul constituțional, ne reamintește că rezistența la opresiune este un drept natural și imprescriptibil. Articolul 5 prevede că: „Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat”. Astfel, în fața unui guvern care încalcă drepturile poporului, cetățenii – personal sau colectiv, inclusiv organismele constituite precum poliția – se pot opune prin mijloace legale sau prin acte strict reglementate, și anume limitate la următoarele:
– Construirea de baricade sau tranșee care nu împiedică forțele publice.
– Ocuparea pașnică a clădirilor sau a instalațiilor, fără a provoca distrugeri.
– Sprijinul logistic (transport, subzistență, comunicații) pentru persoanele care se opun în mod legal încălcării drepturilor.

Continuarea explicației: actele ilicite ale executivului

Să mergem mai departe. Atunci când încalcă drepturile cetățenilor, acțiunile guvernului nu sunt doar reprobabile din punct de vedere moral: ele sunt potențial ilicite. Într-adevăr, articolele 432-1 și 432-2 din Codul penal sunt clare:

Articolul 432-1: „Faptul că o persoană care deține autoritate publică, în exercitarea funcțiilor sale, ia măsuri destinate să împiedice executarea legii este pedepsit cu cinci ani de închisoare și 75.000 de euro amendă.”

Articolul 432-2: „Infracțiunea prevăzută la articolul 432-1 se pedepsește cu zece ani de închisoare și cu o amendă de 150.000 de euro dacă a avut efect.”

Iată câteva exemple concrete:
– Trimiterea de arme în Ucraina fără autorizație parlamentară încalcă potențial articolele 35 și 53 din Constituție, așa cum a denunțat Paul Pellizzari.
– Opacitatea finanțelor publice, semnalată de Laurent Pelé, contravine principiului transparenței republicane.
– Agenda europeană pro-federală, respinsă de majoritatea francezilor potrivit sondajului France-Soir, și nerespectarea referendumului din 2005 trădează mandatul electoral și principiul suveranității naționale.

Procedând astfel, executivul nu s-ar limita la încălcarea drepturilor poporului: ar ataca însăși esența Republicii, definită la articolul 2 din Constituție.

Solicitarea demisiei guvernului sau a parlamentarilor complici (cei care votează legi contrare drepturilor sau se abțin să se opună acestora) nu ar fi o violență, ci un act legitim pentru restabilirea ordinii republicane.

Concluzia mea: o criză sistemică și o datorie imperativă

Deci, ce deduc din toate acestea? În primul rând, că executivul este la originea unei crize de încredere fără precedent. Prin urmărirea unei agende pro-federale împotriva voinței poporului, prin slăbirea capacităților strategice ale Franței, prin tolerarea opacității finanțelor publice, el trădează mandatul care i-a fost încredințat.

Sistemul electoral, care nu permite revocarea aleșilor în timpul mandatului, agravează această criză. Votul, cedarea temporară a dreptului de uzufruct al cetățenilor, devine o armă folosită împotriva deținătorului suveranității, care este poporul. Și când justiția, care ar fi necesar să protejeze cetățenii, respinge plângerile acestora invocând „lipsa interesului de a acționa”, nu putem să nu bănuim o coordonare, un fel de cabală în care banii și frauda corup instituțiile.

Criza sistemică – executiv, legislativ, judiciar și o parte a presei aliniate – necesită o reacție. La fel ca Statele Unite, care își reevaluează livrările de arme către Ucraina pentru a-și proteja interesele naționale, Franța e necesar să-și regăsească spiritul critic, cel al Iluminismului.

Dacă cetățeni precum Paul Pellizzari și Laurent Pelé au dreptate să tragă semnalul de alarmă și dacă executivul acționează împotriva drepturilor poporului, de ce justiția rămâne tăcută? Există instrucțiuni implicite, așa cum sugerează inacțiunea CJR?

Dacă da, datoria de a opune rezistență, consacrată în Constituție și consolidată de principiile din 1958, nu devine oare nu numai legală, ci și imperativă?

Soluții concrete: acțiunea în cadrul legii

Pentru a transpune această datorie în acțiuni, propun următoarele piste, toate în conformitate cu legea:

• Sesizați Ombudsmanul pentru a semnala încălcări ale drepturilor fundamentale, cum ar fi opacitatea finanțelor publice sau inacțiunea judiciară.
• Organizați manifestații declarate, în conformitate cu legea privind libertatea de întrunire, pentru a cere transparență și responsabilitate.
• Sprijiniți acțiunile în justiție precum cele ale lui Paul Pellizzari sau Laurent Pelé prin contribuții financiare sau difuzare masivă pe rețelele de comunicare virtuală.
• Lansați petiții sau referendumuri de inițiativă comună (articolul 11 din Constituție) pentru a solicita un audit al finanțelor publice sau o reformă a sistemului electoral.
• Solicitați o reformă electorală, inclusiv un mecanism de revocare a aleșilor în timpul mandatului, pentru a restabili suveranitatea populară.
• Participați la dezbateri publice, sprijinind asociații precum BonSens.org, pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la necesitatea unei justiții independente și a unei guvernări în slujba francezilor.
• Creați colective cetățenești pentru a coordona aceste acțiuni și a amplifica impactul lor, inspirându-vă din mișcările istorice de nesupunere civilă non-violentă.
• Organizați adunări cetățenești pentru a permite oricărei părți a poporului să-și facă auzită vocea direct în fața semenilor săi, să explice problemele și să propună soluții care să fie apoi prezentate aleșilor.

Este exact ceea ce s-a făcut cu rezoluția cetățenească lansată pe site-ul Place d’Armes de către militari. Senatorul Alain Houpert a depus o rezoluție la Senat pentru a solicita clarificări cu privire la angajamentul Franței în Ucraina, fără ca guvernul să se fi deranjat să răspundă până în prezent. Senatorul Alain Houpert a declarat recent în acest sens: „Guvernul nu a declarat inadmisibilă înscrierea pe ordinea de zi, dar nu a fost stabilită nicio votare, ceea ce este anormal, având în vedere că a fost depusă încă din 22 aprilie”. Gradele de libertate, atât cele de acțiune, cât și cele fundamentale, se estompează.

Acuzație: Un strigăt pentru a trezi Republica

Ca un adevărat inspector Colombo, nu pretind că am toate răspunsurile. Mă întreb, explic, deduc, dar vreau să aud părerea experților.

Vă adresez întrebarea următoare, dumneavoastră, juriștilor profesioniști: există o datorie de a opune o rezistență cetățenească în fața unui executiv care trădează voința populară?

Dar, mai ales, vouă, cetățenilor, vă spun următoarele: în fața unui executiv care pare să fi pierdut din vedere interesul național, în fața unui sistem electoral care ne privează de suveranitate și în fața unei justiții care pare să protejeze pe cei puternici, să acționăm împreună, în cadrul legii, pentru a ne apăra drepturile și a restabili o Republică fidelă principiilor sale. Republica Iluminismului: cea a poporului.

Autor: Xavier Azalbert

Citiți și:
Suveranitate. Reindustrializare. Colaborare pașnică
Demontarea culturii războiului. Cum militarizarea ne modelează viața de zi cu zi

 

yogaesoteric
22 iulie 2025