Experimentul Rosenhan

Experimentul Rosenhan este faimos deoarece a urmărit să verifice validitatea diagnosticului psihiatric. A fost realizat de psihologul David Rosenhan în 1973. Rezultatele experimentului au fost publicate sub titlul „Să fii sănătos în locuri nesănătoase”. Studiul este considerat una dintre cele mai importante și influente critici aduse diagnosticării psihiatrice.

Rosenhan şi-a împărţit studiul în două părți. În prima parte a demonstrat eşecul psihiatrilor în a detecta o stare psiho-mentală sănătoasă, în cea de a doua parte a demonstrat eşecul psihiatrilor în a detecta o stare psiho-mentală bolnavă. Obiectivul acestui studiu era de a verifica ipoteza conform căreia psihiatrii nu pot garanta dacă o persoană este nebună sau sănătoasă.

Prima parte presupunea folosirea unor voluntari sănătoși ce urmau să simuleze halucinaţii auditive de scurtă durată. Obiectivul lor era de a obţine internarea în 12 spitale de psihiatrie din 5 state diferite. După internarea lor, pseudopacienţii au început să se comporte normal și să le spună medicilor că nu mai au halucinaţii. Personalul psihiatric nu a reuşit să identifice starea psiho-mentală reală a niciunuia dintre pseudopacienți. Din contră, se credea ca pseudopacienţii prezintă simptomele unei boli psihice în plină desfăşurare. Unii dintre pseudopacienți au fost izolaţi luni în șir. Toţi au fost forţaţi să admită faptul ca au o boală psihică și să fie de acord cu administrarea de medicamente antipsihotice. Toate acestea făcând parte din condiţiile ce le-au fost impuse pentru a fi eliberaţi.

În cea de a doua parte a studiului s-a cerut personalului psihiatric să descopere prezența unor pacienţi „falşi” inexistenţi. Personalul psihiatric a identificat „cu succes” un număr mare de pacienţi normali ca fiind impostori. Concluzia studiului „e clar ca în cadrul spitalelor psihiatrice nu putem distinge persoanele sănătoase de cele cu probleme”, totodată ilustrând pericolele dezumanizării și a etichetării ce pot apărea în cadrul instituţiilor psihiatrice.

Experimentul pseudopacienților

Rosenhan și alți 8 asociaţi sănătoși psihic, au încercat să se interneze în mai multe spitale psihiatrice spunând că suferă de halucinaţii auditive. Personalul spitalelor respective nu a fost informat în privinţa experimentului. Falşii pacienţi erau compuşi dintr-un proaspăt absolvent al psihologiei, 3 psihologi, un pediatru, un psihiatru, un pictor și un lucrător în construcţii. Niciunul dintre ei nu avea probleme psihice. S-au internat folosind pseudonime, iar cei care lucrau deja în domeniul psihiatriei şi-au atribuit locuri de muncă fictive în alte domenii pentru a evita tratamentele preferențiale. În afara numelor și a locurilor de muncă false, în rest au dat date reale.

În timpul evaluări psihiatrice, pacienţi au susţinut că aud voci, uneori neclare, care păreau să pronunţe un cuvânt (gol, golit). Acesta era singurul simptom pe care li s-a spus să-l prezinte, restul comportamentului lor fiind normal. Cuvintele respective au fost alese datorită faptului ca sugerau vag o criză existențială și datorită faptului că nu apăreau în literatura psihiatrică ca fiind simptome psihotice.

Odată ce erau internați, falşii pacienţi urmau să se comporte normal și să comunice psihiatrilor că nu mai aud voci. Dosarele pacienţilor, ce au fost obţinute după experiment, indicau faptul ca toţi pseudopacienţii erau caracterizaţi ca fiind prietenoşi și cooperativi. Toţi pacienţii au fost internați în 12 spitale psihiatrice diferite, inclusiv în spitale private scumpe, spitale universitare cu reputaţii excelente și chiar în spitale rurale ale căror condiţii lăsau mult de dorit.

Deși toţi pacienţii prezentau simptome identice, 11 au fost diagnosticați cu schizofrenie la spitalele publice, unul a fost diagnosticat cu psihoză maniaco-depresivă, iar diagnosticele mai optimiste au fost obţinute la spitalele private. Durata internării lor era de 7-52 zile, media fiind de 19 zile. Toţi au fost externaţi cu diagnosticul de schizofrenie „remisivă”. Acest rezultat Rosenhan îl foloseşte drept dovada faptului ca bolile psihice sunt percepute ca fiind o condiţie ireversibilă ce creează un stigmat permanent, și nu ca boli vindecabile.

În ciuda faptului ca pseudopacienţii observau, în mod constant și vizibil, comportamentul personalului și al altor pacienţi, niciunul dintre ei nu a fost identificat drept impostor de către personalul calificat, deși unii pacienţi se pare ca au reuşit să îi identifice ca fiind impostori.

În timpul primelor 3 intrări, 35 din totalul de 118 pacienţi şi-au exprimat suspiciunile față de pacienţii falşi, unii dintre ei chiar sugerând că ei ar fi jurnalişti sau cercetători ce investighează spitalul.

Observaţiile din dosarele pacienţilor indicau faptul că personalul psihiatric interpreta o mare parte a comportamentului pacientului în termenii bolii psihice. De exemplu, o infirmieră a interpretat faptul că pacientul nota tot ce se petrece în jurul lui, ca fiind o problemă patologică.

Biografiile normale ale pacienţilor au fost modificate în înregistrările spitalului ca să indice în direcţia schizofreniei.

Pseudopacienţii era nevoie să convingă psihiatrii să îi externeze, dar exista și un avocat pregătit pentru cazurile în care era clar că pacientul nu avea să fie eliberat. Odată ce au fost diagnosticaţi și internați, pacienţii nu puteau să îşi obţină externarea decât dacă se puneau de acord cu psihiatrii asupra existenței bolii lor. Asta însemna totodată administrarea unui tratament antipsihotic, pe care ei îl aruncau în toaletă.

Atât Rosenhan cât și asociaţii săi au raportat, în perioadele de internare, existența unui sentiment copleşitor de dezumanizare, de invazie severă a intimităţii și o plictiseală severă.

Erau supuşi percheziţiilor aleatorii, iar uneori erau observaţi în timp ce foloseau toaleta. Deși personalul avea intenţii bune, în general tratau pacienţii ca pe simple obiecte, uneori purtând discuţii lungi despre un pacient, deși el se afla lângă ei, ca și cum el nu ar fi fost acolo. De asemenea, evitau să interacţioneze direct cu pacienţii, cu excepţia strictă a îndatoririlor lor oficiale. Unii dintre supraveghetori abuzau verbal și fizic pacienţii, atunci când doctorii nu erau prezenți. Un grup de pacienţi plictisiţi ce aşteptau să le fie servit prânzul, a fost diagnosticat din mers de către un doctor însoţit de un grup de studenţi, ca suferind de simptome orale achizitive. Durata contactului mediu pacient-doctor era de 6,8 minute pe zi.

„Am spus prietenilor, am spus familiei mele, că pot să ies oricând vreau să ies. Asta e tot. O să rămân acolo câteva zile și apoi o să ies. Nimeni nu avea de unde să ştie că o să rămân acolo 2 luni……. Singura posibilitate de ieşire era de a fi de acord cu psihiatrul. Dacă ei ziceau ca sunt nebun, atunci sunt nebun, sunt nebun, dar mă însănătoşesc. În acest fel mă vedeau ei pe mine” ‒ David Rosenhan în cadrul documentarului BBC „The Trap”.

Experimentul impostorului non-existent

În acest experiment, Rosenhan a apelat la un spital renumit. Personalul acestui spital auzise de rezultatul studiului iniţial și susţineau că asemenea erori nu se pot petrece la ei. Rosenhan a făcut o înţelegere cu ei, ca pe durata a 3 luni, unul sau mai mulți pseudopacienţi să încerce să se interneze la ei. Iar psihiatrii vor urmări să evalueze fiecare pacient pentru a descoperi dacă există posibilitatea de a fi fals. Din 193 de pacienţi, 41 au fost consideraţi impostori și alți 42 au fost consideraţi suspecţi. În realitate, Rosenhan nu a trimis niciun pseudopacient. Toţi pacienţii consideraţi impostori erau pacienţi normali. Acest fapt a dus la concluzia că „orice proces de diagnosticare care e expus unor erori masive de acest fel, nu poate fi de încredere”.

Impact și controversă

Rosenhan şi-a publicat studiul, criticând lipsa de acurateţe a diagnosticării psihiatrice și a devalorizării pacienţilor.

Mulți au apărat psihiatria spunând că ea se bazează în principal pe informaţiile oferite de pacient medicului, iar falsificarea simptomelor nu demonstrează nimic. E ca și cum s-ar minţi în privinţa altor simptome medicale.

Psihiatrul Robert Spitzer l-a citat pe Kety într-o critică din 1975 adusă studiului Rosenhan:

„Dacă ar fi să beau un litru de sânge, iar apoi să mă prezint în sala de urgențe a unui spital vomitând sânge, comportamentul personalului ar fi predictibil. Dacă ei m-ar diagnostica ca având un ulcer peptic ce sângerează, mă îndoiesc ca aș putea să îi conving că ei nu știu să pună un diagnostic”.

Faptul că medicii şi-ar modifica diagnosticul din cauza lipsei altor simptome de ulcer peptic, nu are importanță. La baza criticii lui Rosenhan stătea tendinţa medicilor de a se „agăța” de diagnosticul iniţial, interpretând astfel toate evenimentele ulterioare pentru a se potrivi cu diagnosticul.

Un ulcer peptic este o ipoteză iniţială convingătoare, dar s-ar putea demonstra repede ca nu e corectă. Dacă ipoteza schizofreniei poate fi prelungită în ciuda sănătății aparente a pacientului, atunci diagnosticarea e lipsită de sens.

În 2008, în cadrul emisiunii de ştiinţă Horizon a canalului TV BBC, a fost realizat un experiment asemănător.

A avut o durată de 2 episoade și se numea „How mad are you?” (Cât de nebun ești?). La experiment au luat parte 10 pacienţi, 5 dintre ei fiind diagnosticaţi de multă vreme cu probleme psihiatrice, ceilalţi 5 fiind sănătoși. Pacienţii erau observați de 3 experţi în diagnosticarea psihiatrică, sarcina acestora fiind de a-i identifica corect pe cei 5 pacienţi cu probleme psihiatrice. Experţii au identificat corect 2 pacienţi, au diagnosticat greşit un pacient și au identificat incorect 2 pacienţi sănătoşi ca având probleme psihiatrice.

**********

O persoană trece pe lângă un azil de nebuni și aude cum strigă nebunii din toate puterile: „Treisprezece! Treisprezece!”. Se opreşte și se uită printr-o gaură din gard. În clipa următoare un deget trece prin gaură și îi scoate ochiul, în timp ce nebunii încep să strige: „Paisprezece! Paisprezece!”.

Citiți și:
Nebunia de a gândi liber
A fi sănătos într-o societate bolnavă

 

yogaesoteric
14 septembrie 2023