Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale (XXV)

Organizarea mișcării de rezistență împotriva ocupației militare sovietice și a regimului sovietic (V)

Citiți partea precedentă a articolului

În octombrie 1945, după ce regele refuzase să participe la festivităţile organizate în cinstea zilei de 23 august, pentru a nu-i stârni pe numeroșii susținători ai lui Ion Antonescu și pentru a ascunde colaborarea lui cu comuniștii pentru arestarea lui Ion Antonescu, generalul regalist Aurel Aldea a luat iniţiativa creării Mişcării Naţionale de Rezistenţă, din al cărei comandament mai făceau parte contra-amiralul Horia Măcellariu, generalul de brigadă Constantin Eftimiu şi locotenent-colonelul Eugen Plesnilă. Rolul acestei structuri era acela de a unifica activitatea tuturor grupurilor de luptători din rezistenţă. Obiectivele organizaţiei erau de a nu accepta colaborarea cu inamicul sovietic, de distrugere a căilor ferate, a podurilor, a recoltei, de hărţuire a trupelor sovietice izolate, de atacuri asupra transporturilor de muniţie izolate, de creare a unui front în spatele inamicului, de transmitere de informaţii puterilor străine, respectiv S.U.A. şi Marii Britanii, de protejare a regelui. De asemenea, generalul Aldea socotea important ca tinerii să nu se prezinte la încorporare şi la mobilizare. Mişcarea şi-a creat şi un serviciu de informaţii, condus de Horia Măcellariu.

În martie 1946, într-o clădire din strada Dinicu Golescu din București, a avut loc o întâlnire conspirativă între generalul Aurel Aldea şi un reprezentant al serviciilor secrete ale Armatei, Gheorghe Kintescu. Cu această ocazie ei au discutat revigorarea mişcării de rezistenţă, iar Aldea a prezentat un proiect de împărţire a României în zone de acţiune ale mişcării de rezistenţă. Cei doi proiectau să ia legătura cu refugiaţii români din străinătate, pe care se bazau în mare măsură. Gheoghe Kintescu a devenit adjunctul lui Horia Măcellariu la conducerea serviciului de informaţii al mişcării. Despre Gheorghe Kintescu, Cristian Troncotă spune că era un personaj misterios, francmason, apropiat al diplomatului mason Jean Pangal, iar anterior anului 1940 se aflase şi în anturajul șefului S.S.I., Mihail Moruzov, iar după 23 august, a fost integrat în S.S.I. de noul şef al serviciului, N.D. Stănescu, un protejat al lui Emil Bodnăraş. Istoricul Cristian Troncotă nu exclude varianta ca Gheorghe Kintescu să fi fost una dintre „cârtiţele” infiltrate în mişcare.

Activitatea mișcării era greu de dezvoltat în condiţiile colaboraţionismului regelui şi guvernului cu autorităţile sovietice şi cu armata de ocupaţie. În paralel cu iniţiativele militarilor, în zona Bistriţa-Năsăud, acţiona naţional-ţărănistul Gavrilă Olteanu, fostul şef al Gărzilor Iuliu Maniu. Alţi membri ai acestor gărzi au acţionat şi la Câmpulung Moldovenesc. Aceste acţiuni au fost susţinute de locotenentul american Bill Hamilton. Cicerone Ioniţoiu susţine că Ministerul de Interne, care monitoriza rezistenţa, urmărea să evidenţieze o implicare cât mai largă a unor membri ai Partidului Naţional Ţărănesc în organizaţii paramilitare, pentru a-l compromite. Gavrilă Olteanu a fost arestat şi i s-a pregătit un proces cu multă publicitate, care ar fi urmat să aibă loc înaintea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946. Procesul nu a mai avut loc întrucât Gavrilă Olteanu s-a sinucis în celula sa de la Ministerul de Interne, folosind o fiolă cu stricnină.

Majoritatea membrilor Mişcării Naţionale de Rezistenţă au fost capturaţi în anii 1945 şi 1946. Înaintea alegerilor din noiembrie 1946 a avut loc procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă, respectiv a membrilor care fuseseră prinşi. Comuniştii au încercat să facă o legătură între luptătorii capturaţi şi partidele politice istorice, pentru a le compromite în ajunul alegerilor parlamentare. Iniţiativa nu a reuşit, partidele nefiind implicate în activitatea grupărilor de partizani şi nici în colaborarea cu agenţii germani şi cu legionarii. După capturarea lui Aurel Aldea, la disperare, acesta a ameninţat că în proces va face publică legătura mişcării de rezistenţă cu Casa Regală.

În anul 1947, a fost reorganizat şi întărit Serviciul de Informaţii al Mişcării Legionare, care avea şi misiunea de a procura muniţii şi arme pe care le stoca în depozite clandestine şi se ocupa de pregătirea militară a legionarilor, pentru participarea la Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Autoritățile române, cu sprijinul agenturii sovietice, au aflat despre aceste activități și au concluzionat că acordul dintre comuniști și legionari nu funcționează în interesul noului regim și este necesar să se renunțe la el. Serviciul de Informaţii al Mişcării Legionare şi-a încetat activitatea în noiembrie 1948, când au fost arestaţi şi condamnaţi conducătorii şi membrii săi. În martie 1948 fusese arestat grupul de comandă central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, care nu fusese prins în 1946, compus din Horia Măcellariu, Gheorghe Manu, Gheorghe Bontilă, Ion Bujoiu, Alexandru Balş, Nistor Chioreanu, Nicolae Petraşcu şi alţii. După şapte luni de anchetă, efectuată sub îndrumarea consilierilor sovietici, toţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. În noaptea de 14/15 mai 1948 au fost arestaţi 10.000 de legionari. În perioada lunilor septembrie-noiembrie 1948, a fost destructurat şi apoi arestat grupul de conducere din Oltenia al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, în frunte cu generalul Ioan Carlaonţ, Iancu Robu, Radu Ciuceanu ş.a. Ei au fost condamnaţi la pedepse variind între 12 şi 20 de ani de temniţă grea. În anul 1948, în total, au fost arestaţi 17.000 de legionari. Cercetătorul C.N.S.A.S. Liviu Marius Bejenaru este de părere că Mişcarea Naţională de Rezistenţă a rămas în cea mai mare parte în fază de proiect. Ea urmărea să se răspândească pe întregul cuprins al ţării pentru a determina forţele de represiune să se disperseze mult peste posibilităţile lor de a controla situaţiile de luptă, iar partizanii să acţioneze doar acolo unde le convine. Obligaţi de la început să adopte o tactică defensivă datorită presiunii exercitate de autorităţile române şi sovietice, partizanii au fost nevoiţi să renunţe la acţiunea în grupuri armate numeroase şi să se disperseze în grupuri mici de 2-5 persoane, care nu aveau capacitatea de a executa misiuni de anvergură şi care nu puteau pune în pericol stabilitatea noului regim politic.

O acţiune de efect a fost realizată de un grup de tineri din rezistenţă, printre care Ionuţ Stoica, Şerban Secu, Spiru Obreja, Nelu Jijie şi Florescu. Majoritatea erau studenţi legionari de la politehnică. În data de 17 august 1947, grupul a atacat casieria centrală din Gara de Nord şi a reuşit să captureze suma de 15 milioane de lei stabilizaţi. Cu aceşti bani s-au procurat arme pentru luptătorii din munţi, cu deosebire revolvere. De asemenea, au fost achiziţionate câteva imobile în Bucureşti, pentru a nu lăsa să se devalorizeze banii. Încet, încet, grupului i s-a luat urma. Ionuţ Stoica a murit într-un schimb de focuri cu ostaşi din trupele de securitate, în 30 ianuarie 1949, în cartierul Grant din Bucureşti. Fusese trădat. Alţi complici ai săi au fost capturaţi. Au fost găsiţi şi o parte din banii jefuiţi în 17 august 1947. Din cauza schingiuirilor, Nelu Jijie a murit. Şerban Secu, Spiru Obreja şi Florescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

După trei ani de la încheierea acordului dintre legionari şi comunişti, în 1948, legionarii au început să fie întemniţaţi în număr mare. Mişcarea de rezistenţă a fost sprijinită, în schimb, de serviciile speciale ale S.U.A. şi ale Marii Britanii. Un rol stimulativ l-au jucat şi posturile de radio occidentale, care-i îndemnau pe români la rezistenţă anticomunistă, fără să le spună că arondarea României la zona de dominaţie sovietică era făcută cu asentimentul S.U.A. şi al Marii Britanii, hrănind astfel himera că ar fi posibilă răsturnarea regimului politic de tip sovietic. Din acest punct de vedere, întreaga mişcare de rezistenţă din România, ca şi familiile luptătorilor, au fost sacrificaţi de toţi cei care o încurajau, din interesul de a submina din interior regimul impus de sovietici. Generaţia luptătorilor anticomunişti din perioada 1944-1962 a fost sacrificată, în mare parte fără ca lupta ei să producă vreo urmare benefică, din punctul de vedere al celor care au dorit răsturnarea regimului socialist de stat. Când regimul a fost înlăturat de la putere, după lovitura de stat din decembrie 1989, factorii determinanţi au fost cu totul alţii, mişcarea de rezistenţă, înăbuşită cu aproape trei decenii în urmă, neavând niciun impact.

În următorul deceniu, mişcarea de rezistenţă a evoluat în direcţia constituirii de grupuri de sprijin a partizanilor, în vederea obţinerii de hrană, de îmbrăcăminte, de medicamente, de arme şi pentru a îi ajuta să se ascundă. Ultimele paraşutări de arme, muniţie, medicamente, hrană şi instructori au avut loc în 1953.

Un caz aparte l-a constituit cel al şefului grupului de luptători de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu. Grupul său, care beneficia de o puternică reţea de sprijin, condusă de învăţătorul Olimpiu Borzea, ajutat de cumnaţii săi, Ion şi Vasile Bucelea, din Viştea de Sus, a fost capturat în cea mai mare parte în anul 1956 şi condamnat la Sibiu, în 15 iulie 1957, de Tribunalul Militar din Cluj. Ion Gavrilă Ogoranu nu a fost prins şi s-a ascuns, până în anul 1976, la văduva unui fost camarad al său. Condamnarea sa la moarte, pronunţată în anul 1951, era prescrisă. S-a afirmat, fără a se putea dovedi, că, cu prilejul unei vizite la Bucureşti, s-a interesat de Ion Gavrilă Ogoranu şi secretarul de stat al S.U.A., Henry Kissinger, care i-ar fi înmânat lui Nicolae Ceauşescu o listă de persoane de care era interesat guvernul american, listă pe care figura şi el. În anul 1976, pe când îşi vizita un prieten la Cluj, a fost arestat într-un mod atipic. A fost ţinut în anchete timp de şase luni şi apoi eliberat și lăsat în pace tot restul vieții.

Ion Gavrilă Ogoranu a rămas o personalitate controversată în rândul luptătorilor şi a familiilor acestora. Pentru multă lume este greu de acceptat că el ar fi putut să rămână ascuns şi neprins, timp de 20 de ani, fără sprijinul organelor de Securitate. Este cert că după anul 1976, Ion Gavrilă Ogoranu a avut legături cu ofiţeri de Securitate, dar nu s-a găsit până în prezent proba materială a unei eventuale colaborări cu Securitatea în perioada anterioară. Totuși, autorul acestor rânduri a găsit o mărturie a unui fost șef al Securității Municipiului Făgăraș, colonelul Ioan Bâlbă, privitor la colaboraționismul lui Ogoranu cu acest ofițer. După evenimentele din anul 1989, a fost contactat de politicieni anticomunişti să se implice în viaţa politică, împotriva regimului Iliescu, dar a refuzat, ceea ce a mărit suspiciunile de colaboraţionism.

De la înfiinţarea ei, mişcarea de rezistenţă din România nu a avut sorţi de izbândă. Sprijinul occidental pentru mişcarea de rezistenţă s-a făcut, pe cât a fost posibil, discret, pentru a nu determina Uniunea Sovietică să recurgă la represalii, sau să-şi mărească sprijinul pentru mişcările antisistem și partidele comuniste din Occident, în condiţiile în care sferele de influenţă erau foarte clar delimitate între foştii aliaţi din război. Arestarea principalilor capi ai mişcării de rezistenţă anticomunistă în primii 4 ani (1944-1948), a făcut ca mişcarea să nu poată fi unificată sub o conducere unică. Nu s-a putut realiza nici comunicarea între grupuri. Mişcarea nu a avut un program de acţiune clar definit. Singurele idei coerente erau dorinţa de a lupta împotriva ocupaţiei militare sovietice şi a regimului iudeo-comunist impus de aceasta.

După înfrângerea Germaniei, în lipsa informaţiilor despre sferele mondiale de influenţă, a apărut speranţa himerică în „venirea americanilor” şi într-un al treilea război mondial, în care Uniunea Sovietică să fie învinsă. Un astfel de deznodământ ar fi dat satisfacţie tuturor suferinţelor mari pe care le-a adus înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice, pentru reîntregirea României Mari şi împotriva bolşevismului. Pe acest fond, obiectivul mişcării de rezistenţă a devenit acela ca luptătorii să reziste până la „venirea americanilor” şi să contribuie la eliberarea ţării de sovietici, la înlăturarea şi alungarea iudeo-bolşevicilor. În această direcţie, grupele de partizani conduse de militari, cum ar fi cele ale colonelului Uţă, locotenent-colonelului Arsenescu, maiorului Dabija, maiorului Ion Dumitrache, maiorului Nicu Mihăilescu, sau ale generalilor Manoliu şi Başotă, s-au pregătit temeinic, după toate regulile războiului, în aşteptarea luptei cu bolşevicii. Arsenescu declarase chiar convingerea sa că americanii vor veni, le vor da arme şi vor înnegri cerul cu avioanele lor. După instituirea blocadei Berlinului de către sovietici, în 1948, şi după agresiunea americană în Coreea, în 1950, perspectiva unui nou război mondial a devenit mai plauzibilă, fapt care a încurajat mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România.

(va urma)

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Citiți și:
„Nu se poate face un proces al comunismului, pentru că atunci s-ar da totul pe față. Se joacă rumba desființării neamului românesc” – Interviu cu ultimul gândirist, Pantelimon M. Vizirescu
Peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit! – Mărturisirile fostului deținut politic Nicolae Purcărea (I)

yogaesoteric
29 martie 2025