Femeile care şi-au trezit genialitatea aduc mesajul unei epoci noi, pline de înţelepciune (II)

de Alexandra David

Când arunci o privire în istorie, pare că domeniul geniilor aparţine mai cu seamă bărbaţilor. Marile invenţii şi descoperiri, fascinantele opere de artă, grandioasele realizări politice şi religioase – sunt toate marcate de contribuţiile unor nume masculine. Să fie oare geniul o calitate specifică sexului cu barbă? Femeile geniale sunt mult mai puţine şi când auzim de ele ne întrebăm de două ori dacă aparţin într-adevăr acestei categorii. Oare de ce?

 
Citiți prima parte a acestui articol
 

Alexandra David-Neel – peste un secol de aventură

S-a născut în 1868, la Paris. A studiat Limbi Orientale la Sorbona şi la College de France. Face parte din Societatea Teosofică, la al cărei centru parizian a şi locuit o perioadă. Are opinii puternice, care o fac în tinereţe feministă şi anarhistă – a scris chiar un tratat despre anarhism, tradus în cinci limbi. Studiază muzica şi are o scurtă carieră lirică, străbătând Europa vreme de câţiva ani în turnee de operă.

Dar cel mai mult o pasionează cultura indiană, pentru a cărei descoperire îşi dedică toate resursele şi puterile. În 1891 primeşte o mică moştenire, pe care o foloseşte pentru a întreprinde o primă „adevărată călătorie” în India, care durează un an şi jumătate. După acest prim contact direct cu cultura indiană, dorinţa ei cea mai fierbinte este să se întoarcă în solitudinile himalayene şi să afle cât mai multe despre doctrinele orientale, despre magia şi mistica budistă, lamaistă şi taoistă. Înainte de a pleca din nou spre Extremul Orient, face un ocol prin Africa de Nord, interesată şi de lumea spiritualităţii musulmane. În Tunis l-a întâlnit pe Philippe Neel, un bogat inginer la Căile Ferate, cu care s-a căsătorit. Cu toate că au divorţat după câţiva ani, el a continuat să-i finanţeze călătoriile şi cercetările de orientalistică timp de treizeci de ani.

Alexandra îşi doreşte foarte mult să ajungă în Lhasa, capitala Tibetului, absolut interzisă străinilor şi cu atât mai mult femeilor. Reuşeşte să locuiască trei ani într-un mic stat himalayan, Sikkim şi vizitează toate mânăstirile din zonă. Într-un astfel de locaş îl întâlneşte pe tânărul lama Arthur Yongden, care din acel moment a însoţit-o în toate peregrinările ei. Mai târziu, în Franţa, Alexandra l-a înfiat în mod legal.

Alexandra David-Neel şi Lama Yongden au pătruns în teritoriul tibetan în două etape, ajungând până în centrele sacre Shigatse şi Gyantse (mai importante, după unii autori, decât Lhasa însăşi). În 1916, în urma acestor expediţii, Alexandra este expulzată din Sikkim, din ordinul supraintendentului britanic al zonei, deoarece englezii bănuiau că expediţiile fostei anarhiste au şi alte scopuri decât cercetările asupra budismului tibetan. Deşi este război, exploratoarea nu se întoarce în Europa, ci îşi continuă călătoriile prin Japonia, Coreea şi China.

Petrece trei ani de studii şi meditaţii – la sfatul lui Dalai Lama, care îi acordase o întrevedere (în timpul exilului pe teritoriul chinez) – la mânăstirea Kum-Bum, aproape de marele lac Kuku-Nor, o zonă cu populaţie tibetană. Alexandra pleacă din Kum-Bum încercând să-şi ascundă identitatea, pentru a nu atrage atenţia britanicilor de pe teritoriul chinez. Ea este totuşi descoperită şi obligată să se întoarcă spre Kuku-Nor.

Reuşeşte să-şi îndeplinească visul în 1924, când misiunea britanică de la Ynuan o susţine şi ajunge în Lhasa, însoţită doar de Lama Yongden. Această expediţie este subiectul primei ei cărţi: Călătoria unei pariziene la Lhasa (1927). După ani de zile de expediţii şi peripeţii devenise cunoscută în zonă ca Lady-Lama, ce arată că fusese acceptată în lumea religioasă budistă tibetană.

Cele 30 de cărţi de orietalistică ce o atestă ca autoritate în materie de doctrine esoterice au fost scrise în Provence, la Digne-les-Bains, pe un mic domeniu pe care l-a numit Samten-Dzong – „Fortăreaţa meditaţiei” – şi care a devenit în 1977 sediu al Fundaţiei David-Neel. La vârsta de peste o sută de ani, puţin înainte a muri, Alexandra David-Neel cerea să i se reînnoiască paşaportul…
Numai un geniu poate avea un asemenea dinamism şi o astfel de efervescenţă creatoare!

Helena Petrovna Blavatsky, vizionară şi iniţiată

Se naşte la 12 august 1831, în Rusia. Tatăl său, de origine germană, este colonel în armata ţaristă, iar mama sa, scriitoare de nuvele sub pseudonim, este înrudită cu familia imperială a Rusiei. Îndrăgeşte lectura încă de mică şi citeşte multe despre ocultism, dar şi despre francmasonerie şi alte societăţi secrete.

La vârsta de 17 ani, familia decide să o mărite cu generalul Blavatsky – viceguvernator al provinciei ruseşti Armenia, în vârstă de 40 de ani. După ceremonie, Helena fură un cal, cu care traversează munţii şi fuge la bunicul său, la Tiflis, în Georgia.

Următorii zece ani şi-i petrece călătorind în diferite locuri sfinte şi întâlnind dervişi turci, înţelepţi egipteni, pe învăţatul copt Paulos Metamon, vraci amerindieni, pastori mormoni, vrăjitori specialişti în voodoo, asceţi indieni şi, în cele din urmă, pe aşa-numiţii Mahatmas din Tibet, membri ai unei Mari Fraternităţi Albe, despre care ea este singura care a povestit în acele timpuri. Să fi făcut o incursiune în misteriosul tărâm al Shambalei?

Când revine în Rusia, sora ei Vera scrie despre puterile oculte pe care Helena le căpătase între timp. Este vorba despre capacitatea de a citi în „lumina astrală” şi de a vedea fluxurile de gândire ale persoanelor vii, dar şi ale celor decedate. Urmează câţiva ani de experienţe mistice, printre care şi dedublarea, după care, între 1865 şi 1873, întreprinde a doua mare serie de călătorii din viaţa sa.

Vizitează Europa de Est şi Balcanii, Egiptul şi Siria (unde are contacte cu comunitatea druzilor), Italia (unde Giuseppe Mazzini o iniţiază în carbonarism), apoi vizitează pentru a doua oară Tibetul, unde rămâne doi ani alături de maestrul Koot Hoomi.

Revenită în Egipt, întemeiază, împreună cu Emma Cutting (viitoarea Emma Coulomb), o societate spiritistă, urmând principiile lui Allan Kardec, pedagogul francez care dezvoltase mai multe teorii referitoare la spiritism. Helena vizitează apoi  Ierusalimul, Odessa şi Parisul.

În 1873, la vârsta de 42 de ani, se stabileşte la New York. Aici se căsătoreşte pentru a doua oară, de data aceasta cu georgianul Michael C. Betanelly. Cu toate acestea, ea se declară virgină pentru toată viaţa – deci se pare că a fost doar o căsătorie de convenienţă.

În septembrie 1875 întemeiază Societatea Teosofică, împreună cu colonelul Henry Steel Olcott ca preşedinte şi cu avocatul irlandez William Quan Judge, ca secretar. Deşi ea este principala animatoare a societăţii, în acte este trecută ca simplu secretar corespondent. Scopurile acestei societăţi sunt legate de cercetările asupra naturii superioare a omului şi a puterilor sale latente, dar şi de deschiderea faţă de diferite religii şi doctrine filosofice. În 1878, apar la New York cele două volume ale lucrării Isis dezvăluită. În timp ce New York Herald Tribune elogiază cartea, considerând-o una dintre creaţiile remarcabile ale secolului al XIX-lea, orientalistul Max Muller o consideră incompetentă pe autoare.

Între 1879 şi 1885 Helena călătoreşte din nou. În 1879 lansează la Bombay, împreună cu Olcott, revista Teosoful, în care este afirmată ideea unei înţelepciuni divine eterne, numită Teosofie, şi a existenţei unei Fraternităţi a Înţelepţilor. În Sri Lanka, Blavatsky şi Olcott primesc pancha sila (confirmarea buddhistă în cinci precepte). În 1882, se instaleză în India, la Adyar, aproape de Madras, care devine centrul mondial al Societăţii Teosofice.

În 1885, Helena se întoarce în Europa. Vizitează Italia, Elveţia, Germania, Franţa şi Belgia. Suferea de obezitate (avea 113 kilograme), nefrită cronică şi hidropizie. Din mai 1887, se stabileşte la Londra, unde întemeiază Blavatsky Lodge.

În octombrie 1888 apare şi o Secţiune esoterică a Societăţii Teosofice, destinată căutătorilor avansaţi. În următorii ani apar încă două lucrări ale Helenei Petrovna Blavatsky: Cheia Teosofiei şi Doctrina secretă. Unii autori o consideră o impostoare, alţii o vizionară. Dar viaţa şi opera sa o califică fără tăgadă în categoria geniu feminin!

Lalla, „nebuna” sfântă a lui DUMNEZEU

Niciunul dintre atributele genialităţii nu i se potriveşte altcuiva mai bine decât poetei mistice care a atins starea de eliberare spirituală în timpul vieţii: Lalleshvari, aşa cum o numeau şivaiţii, Lal Didi sau Ded, cum îi spuneau musulmanii.

A trăit în secolul al XIV-lea, contemporană cu marele sufit Sayyid Ali Hamadani, cel care, în 1380, a convertit Caşmirul la islamism. Nu există în prezent niciun manuscris original al operelor sale, dar s-au păstrat mai multe culegeri incomplete. Lordul George Griegson şi dr. L.D. Barnett le-au tradus şi publicat în 1920 sub titlul: Lallavakyani sau rostirile pline de înţelepciune ale Lallei Ded, o poetă mistică a vechiului Caşmir.

Lalla este amintită şi în tratatele despre istoria Caşmirului, care menţionează că s-a născut în satul Sempore, în casa unui pandit. Copilăria i-a fost marcată de viziuni spirituale, în urma cărora rămânea ore în şir în meditaţie şi contemplare.

Părinţii au căsătorit-o la doar zece ani, şi astfel a intrat într-o familie de nobili brahmani din Pampore. Deşi îşi îndeplinea cu stricteţe şi corectitudine atribuţiile, Lalla nu era privită cu ochi buni, căci cei din jur nu-i înţelegeau dorinţa de a se elibera de toate înlănţuirile lumeşti şi de a-şi revela Sinele.
Ea scrie despre acea perioadă: „O, suflet al meu, deşertăciunile amăgitoare ale lumii te-au azvârlit în destin, spulberându-ţi libertatea absolută. Din ancora ta de fier pare că n-a rămas nici urmă… Vai!, de ce ai dat uitării adevărata-ţi fire, Sinele?”

Întâlnirea cu înțeleptul sufit pe nume Sad Mol o ajută pe Lalla să realizeze un adevărat salt şi să depăşească nivelul spiritual la care se afla. Ea povesteşte: „Guru-l meu mi-a dat o singură învăţătură: «Din afară, pătrunde în inima ta!» Aceasta a devenit pentru mine, Lalla, o lege şi poruncă sfântă şi astfel am început să dansez lipsită de orice veşminte.”

Alungată de soacra sa, devine ascetă, cântând şi dansând goală pretutindeni. Atunci când i se reproşa indecenţa, Lalla spunea că adevăraţii bărbaţi sunt foarte rari şi de aceea nu merită să se supună suferinţei de a se îmbrăca (pentru ea, un bărbat era doar cel care s-a identificat plenar cu SHIVA, Eternul Masculin Divin). Se povesteşte însă că într-o zi, observându-l pe înțeleptul Sayyid Ali, a fugit şi s-a ascuns în cuptorul unui brutar strigând: „Am văzut un bărbat!”.

Lalla descrie cu o extraordinară precizie ultimele etape ale urcuşului spiritual: „Eram în căutarea propriei mele fiinţe şi mă istoveam în van, căci nimeni nu a izbutit vreodată să obţină înţelepciunea ascunsă a lui DUMNEZEU prin strădanii sterpe. Atunci m-am absorbit în El (Sinele esenţă ATMAN) şi am pătruns fulgerător în încăperea nectarului – «luna» ascunsă – unde se află nenumărate ulcioare pline, din care însă, nimeni, nimeni (niciun om obişnuit) nu bea.”

Geniul feminin bate la uşă. Deschideţi-i!

Poate că geniile feminine şi-ar fi făcut mai mult simţită prezenţa dacă civilizaţia noastră nu ar fi fost atât de marcată de nevoia de putere masculină. Geniile – fie ele masculine sau feminine – nu pot fi îngrădite, dar pot fi trecute sub tăcere, mai ales dacă provin din epoci în care informaţia nu călătorea cu viteza cu care o face acum.

E timpul să aflăm despre ele şi să le acordăm recunoaşterea pe care o merită. E timpul să le privim cu încredere pe cele ce vor veni. Sunt mesagerele unei epoci în care cu toţii ne vom trezi la viaţă. Sunt creatoarele unei specii noi, însetate de adevărata cunoaştere. Sunt mame universale, care ne vor ajuta să ne naştem încă o dată, în DUMNEZEU.

Articol preluat din revista YOGA Magazin

Citiţi şi:MISTERELE ETERNULUI FEMININ
Duhul Sfânt (Sfântul Duh) (I)

yogaesoteric
15 ianuarie 2014     

Also available in: Français