FENOMENUL WELLNESS: sănătatea, ritualurile, supradozele, ideile teribile și luminile lui întunecate (II)
Citiți prima parte a articolului
Rădăcinile spirituale, ideologice și culturale ale fenomenului Wellness sunt adânci, atât de adânci, de tenebroase și de amare, încât măcar pentru o anumită parte din el poate că ar fi fost mai potrivită denumirea de Hellness.
III. VALORILE OMULUI ‒ MAȘINĂRIE: EFICIENȚA + PERFORMANȚA + FRUMUSEȚEA + ENERGIA
Pentru a ne aduce trupul cât mai aproape de acest ideal al sănătății propus de Halbert Dunn, un aspect ne este absolut necesar: este nevoie să fim eficienți. Și, în ciuda componentei spirituale care pare atât de pronunțată în discursul wellness, mulți dintre practicanți sunt și pragmatici, vor și urmăresc rezultate, pe care le obțin cu ajutorul unor tehnici.
Omul nou conturat de doctorul Dunn poartă cu sine amprenta acestei antropologii a trupului ca mecanism, în care tot ceea ce ține de trup se poate reduce la funcții și funcționare. Un exemplu interesant este modul în care dr. Dunn vede dragostea (pentru el, una dintre nevoile principale ale omului, mai exact numărul 6, primele locuri fiind ocupate de 1. Supraviețuire 2. Comunicare 3. Fellowship (frățietate, părtășie) 4. Growth (dezvoltare) 5. Imaginație.) În deplină antiteză cu Shakespeare, Dunn definește dragostea astfel:
„Dragostea este importantă nu doar pentru sănătatea omului, ci și pentru funcționarea eficientă a ființei umane”[1]. Nu cunosc detalii despre viața personală a doctorului Dunn, dar pot intui de aici că nu era chiar un romantic incurabil.
Tot legat de eficiență, e foarte interesant că pentru Dunn, opusul morții este……. performanța. „Extreme opposite of death ‒ performance at full potential” (Opusul extrem al morții – performanță la potențial maxim), afirmă el. Noua viziune medical-mecanică afirmă că moartea este un eșec pe care este necesar să-l evităm sau să-l amânăm cât mai mult[2].
Aceasta presupune, spre deosebire de vechea definiție de care vorbește Barbara Duden, o acumulare enormă de efort, resurse și de control. Iar menținerea trupului în stare de mișcare și supunerea lui permanentă la efort sunt modurile în care dobândim sănătatea: „Este necesar să muncești la ceva, este necesar să depui multă energie către ceva. Este necesar. Pentru asta a fost proiectat trupul tău ‒ pentru a fi funcțional”[3] ‒ spune un subiect intervievat de Robert Crawford.
Dar pentru a obține performanța, ai nevoie de enorm de mult control[4] ‒ chiar unii cercetători spun că, sub presiunea postmodernității dez-individualizate, trupul a ajuns ultimul refugiu de control personal asupra sinelui.
Înfruntând această imensă presiune cotidiană, omul se regăsește abia prin practicile dureroase. Are nevoie de durere ‒ și, în genere, de un stimul violent ‒ pentru a simți că trăiește, pentru a se regăsi, cel puțin aparent, cel puțin temporar. El crede că performanța, dublată de control, îi asigură o reîntoarcere a sinelui în trup.
Pentru a degusta puțin din această luptă dureroasă, este de ajuns o privire la acest trailer al unui documentar despre jocurile crossfit ‒ „Fittest on Earth” (Cei mai în formă de pe Pământ):
Vedem chiar și din acest trailer cum acei practicanți dedicați cu totul performanței sunt un fel de asceți ‒ să nu uităm că askeo în greacă înseamnă „exercițiu dureros”, „efort”, iar „regim” provine din latinescul „regere” (regulă).
Există în film o permanentă luptă cu „ispitele” ‒ ispite care, dacă nu sunt înfruntate, le vor aduce practicanților pierzania ‒ iadul îngrășării, al ieșirii din formă, căderea din paradisul sportivilor și pierderea locului întâi. Orice prăjitură este necesar să fie eliminată printr-o penitență dietetică, o izbăvire necesară, însoțită uneori de o spovedanie publică la sală ori pe rețelele de comunicare virtuală. Wellness este despre luptă, Halbert Dunn decretase asta de mult: „Să luptăm pentru Wellness-ul de înalt nivel tot atât de curajos precum am luptat împotriva bolii și morții”; cunoașterea de sine este văzută ca un „bastion care este necesar să fie cucerit”;[5] orice barieră în comunicare (inclusiv în comunicarea extrasenzorială) este văzută ca „ostilă vieții și ca militând împotriva wellness-ului de înalt nivel”.[6]
Metafora trupului-mașinărie despre care am tot vorbit este aici foarte prezentă în formule de tipul „body maintenance” (întreținere trupească), „body engineering” (inginerie trupească) sau „biohacking”.
Astfel, se promite o transcendere cvasireligioasă a trupului ‒ „vei trece dincolo de exercițiile fizice pentru a experimenta o nouă dimensiune a sănătății, vitalității și confidenței pe care nu ai mai cunoscut-o vreodată”[7] ‒ suna o reclamă la o serie de cărți de wellness, Time-Life Books.
Iar cum una dintre caracteristicile mașinii este că poate fi permanent eficientizată (ea fiind într-un fel nelimitată în posibilitățile de ameliorare), idealul se va tot îndepărta de noi pe măsură ce ne căznim să ne apropiem de el, pocnind din toate pistoanele și scârțâind din toate mecanismele…….
Însă, de-a lungul ultimelor decenii, dincolo de elita sportivă, în marea masă de practicanți ai Wellness-ului, eficiența pare să nu mai fie un obiectiv explicit.
Probabil că dr. Dunn ar fi dezamăgit, dar se pare că printre adepții Wellness-ului, acum este mai important este să te simți bine și să arăți bine. În discursul Wellness găsim un du-te-vino permanent între eficiență și estetică, între „mă simt bine în trupul meu” și „vreau să scap de anumite părți din trupul meu” [8] și între ideea că „plăcerea călătoriei se află în însuși drumul” și ideea că „doar rezultatele sunt cele care contează”.
Ironia este că, în condițiile media ale epocii noastre narcisiste, retorica lui „a te simți bine în pielea ta” înseamnă, adesea, „a arăta bine pentru ceilalți”. O reclamă din California anilor ’80 spunea:
„Este important să arăt și să mă simt cât de bine pot. De asta mă hrănesc sănătos și merg la sală. De asta mi-am făcut operații estetice.”[9]
„Standardul trupesc înalt impus este și unul estetic. Sănătatea este de-acum legată incontestabil de frumusețe”[10].
În cultura noastră, un corp sănătos nu poate fi decât extraordinar de frumos. Un trup frumos este semnul incontestabil al sănătății.
Paternitatea ideii nu îi aparține lui Halbert Dunn. Helena Rubinstein, una dintre cele mai bogate femei din lume la vremea ei, fondatoarea fabricii de cosmetice cu același nume, declarase încă din anii ’30 că „a-ți păstra frumusețea înseamnă a-ți păstra sănătatea și a-ți prelungi viața”[11].
Media amplifică astăzi în toate formele și fără încetare aceste mesaje: „tinerețe, frumusețe, energie, fitness, mișcare, libertate, romantism, exotism, lux, încântare, distracție”.[12]
Desigur că fiecare epocă va fi avut idealurile ei estetice, însă există o diferență crucială în privința modului în care acest ideal emană azi în lume. Să nu uităm că secolul XX e secolul care înregistrează un imens progres tehnologic ‒ e de folos să ținem cont de modificările culturale pe care le aduce tehnologia secolului XX.
Deși discuția e lungă, aș sublinia acum doar faptul că secolul XX, care „moșește” și fenomenul Wellness, este unul în care informația se transferă în mod accelerat de la cuvântul scris la imagine, iar imaginea este democratizată ‒ mai întâi prin fotografie și cinematograf, iar după aceea prin răspândirea televizoarelor.
Aceste tehnologii creează prilejul unei confruntări între trupul real și trupul ideal, impunând mode, idoli și standarde estetice. Stephen Kern în Anatomy and Destiny (Anatomie și destin), spune că „o cultură dominată de cuvinte tinde să fie intangibilă și abstractă și reduce trupul la un organism biologic de bază, în vreme ce noul accent pus pe imaginile vizuale atrage atenția asupra aparenței trupești, hainelor, conduitei și gesturilor”[13].
O diferență esențială între imagine și cuvântul scris este că imaginea, mai ales imaginea masificată este mult mai presantă, ea e percepută ca fiind mult mai aproape, nelăsând loc de interpretări sau variații.
Imaginea trebuie copiată, ca să zic așa, mot à mot. Iar victima ei predilectă e trupul feminin. Scriitorul englez J.B. Priestley, în călătoria sa prin țară, remarcă faptul că tinerele care stăteau la mesele vecine într-un birt de provincie din Lincolnshire „și-au modelat deja înfățișarea după starurile de cinema: cu doar 20 de ani în urmă ‒ scrie el ‒ aceste fete ar fi arătat diferit de fetele din cel mai apropiat oraș: ele și-ar fi păstrat acel aer unic, rustic, de orășel mic. Dar acum ele sunt aproape imposibil de diferențiat de fetele din zeci de capitale, pentru că toate au aceleași modele, de la Hollywood”[14].
Sună cunoscut? Ei bine, suntem la aproape 100 de ani de la aceste impresii ‒rândurile de mai sus au fost scrise în …….. 1933. De câte mii de ori va fi crescut între timp tsunami-ul Hollywood, adăugându-i-se și noile mijloace digitale? Cum am putea compara gradul de intensitate al fantasmei și gradul de imitare al fetelor din Lincolshire cu, de pildă, cel al adoratoarelor de astăzi ale lui Taylor Swift?
Frumusețea impusă de imaginea pulverizată prin media este una draconică, una care nu acceptă defecte. Astfel, trupul nostru este într-o permanentă cursă de a se con-forma unei utopii. Și din nou, distanța dintre trupul dorit și trupul existent e sursa angoaselor și obsesiei controlului. Sociologul britanic Mike Featherstone afirmă că: „Ființa devine vulnerabilă emoțional, monitorizându-se în mod constant pentru imperfecțiunile trupești pe care nu le mai putea privi ca naturale”[15]
Mai mult decât atât, industria de consum cere de la receptorii ei nu doar un trup frumos, ci și o abordare a vieții plină de energie, calculată și maximizantă ‒ în care nu există loc pentru stabilitate, obișnuință sau banalitate.[16] Există în retorica wellness o permanentă reîntoarcere la „energie”. O găsim și în manifestul doctorului Dunn, o găsim și în mesajele publicitare. Atât cristalele prețioase[17], cât și apa îmbogățită cu vitamine, cât și talpa superprofesionistă a pantofilor de sport Nike au rolul de a-ți furniza energie, de a face din trup un instrument magic de captare, combustie și eliminare de energie.
Cultura Wellness este o emanație a culturii imaginii, a informației instantanee ‒care vine la pachet cu toți ceilalți vectori care modelează nu doar societatea, ci și trupul ‒ viteza, decontextualizarea, dorința noastră de a ne regiza existența, de a-i acorda un rol esențial trupului în marele spectacol mediatic. Iar un preț al acestei transformări este că devenim, tot mai pronunțat, supervizorii propriului trup ‒ proprii noștri gardieni.
Hi, tech!
Cum ne putem ridica la acest ideal al trupului plăsmuit de tehnologiile media? Firește, prin tehnologie, ea însăși fiind în conștiința modernă perfect sinonimă cu eficiența. Pentru că tot tehnologia e cea care face ca acest trup perfect să fie expus, răspândit și adulat.
În cultura Wellness, nu pare să existe o contradicție între utilizarea tehnologiilor avansate și componenta spirituală pe care practicanții o revendică. De la smartwatch-ul care măsoară pașii și toate variabilele dintr-o sesiune de jogging până la ceea ce se cheamă biohacking, de la brainmapping la aplicații de meditație, precum HeadSpace App, de la tehnologii care scanează densitatea și răspândirea grăsimii trupești sau analizează microbiomul, la realitatea virtuală (vezi, de exemplu, Nike Led Running Track din Manilla ‒ unde alergătorii pot concura live cu propriul avatar digital).
Paradoxal, reîntâlnirea dintre sine și trup este marcată de fuziunea trupului cu tehnologia digitală. Trupul rămâne o mașină, dar nu una pur mecanică, ci un hibrid digital ‒ „o mașină care procesează informația”[18] cum spune Barry Glasner în Fitness and the Postmodern Self (Fitness și Sinele post-modern) ‒ evident, evoluția trupului este acum și mai accelerată, el trecând prin versiuni din ce în ce mai spectaculoase, precum aplicațiile care îl ghidează. Definiția trupului sănătos este asociată din ce în ce mai mult cu avansurile tehnoștiințifice[19], fie ele reale, fie pseudoștiință ‒ rețete, diete, proceduri, cum să ORICE în 10 pași simpli, leacuri minune etc. „The best version of yourself” (Cea mai bună versiune a ta), „You at your best” (Tu în cea mai bună formă) nu sunt sloganuri, ci target-uri imperative.
Dacă, așa cum spunea Dunn, scopul este „în permanentă schimbare și expansiune[20]”, și această definiție este una deschisă, de fapt. Și firește că se armonizează cu tehnologia care și ea cunoaște o permanentă expansiune în era noastră.
Herbert Mead spunea de prin 1934: „trupul devine parte dintr-un set de stimuli înconjurători cărora le răspunde și la care reacționează”[21]. Iar cum stimulii înconjurători ai trupului sunt în mare măsură de tip tehnologic, putem spune că într-o anume măsură, trupul își pierde realitatea ‒ realitatea virtuală fiind un oximoron, o contradicție. Gail Faurschou spune că ne aflăm într-o „epocă în care trupurile nu mai produc mărfuri, ci mărfurile produc trupuri: trupuri pentru aerobic, trupuri pentru mașini sport, trupuri pentru vacanțe, trupuri pentru Pepsi, trupuri pentru Coca-Cola”[22].
Trupul produs de tehnologia digitală este el însuși unul întrucâtva virtual, ceea ce complică dramatic situația. Pentru că dacă „realitatea virtuală deztrupează trupul și elimină relațiile spațiale și ritmul temporal” (Ivan Varga)[23], atunci paradoxul este că practicanții Wellness este nevoie să depună și mai mult efort, să simtă și mai multă durere, pentru a-i reda realitatea trupului. O realitate care, oricum, așa cum am văzut mai sus, nu este suficientă, pentru că nu este perfectă.
În noile condiții, vechiul dicton roman ‒ Mens sana in corpore sano ‒ pare să răsune cam straniu. În secolul XXI, experiența Wellness așa-zis întrupată se negociază permanent cu decorporalizarea digitală și e greu de spus unde începe una și se termină cealaltă.
Faptul interesant este că, în paralel cu această abordare tehnologică, Halbert Dunn nu uită să insereze în definiția Wellness-ului și componenta spirituală, ignorată până la vremea lui de perspectiva medicală industrială, tributară ideii de trup-mașină.
Trupul practicantului de Wellness nu este o simplă mașină, ci o mașină spiritualizată.
Halbert Dunn urmărește să reunească armonios omul ca unitate trup-suflet-spirit. Unitatea dintre material și spiritual pe care o propune el nu este una stabilă, precum a creștinismului ‒ cu omul-centru al universului creat de Dumnezeu, ci una dinamică, în care omul e permanent ajustat de mediul fizic, biologic, social și cultural.
Pentru Dunn, nu există nimic static, totul evoluează nu doar înspre forme mai complexe, ci înspre forme care funcționează mai eficient. „Omul-Wellness este omul «total», aflat într-un permanent proiect sisific de reconstrucție a sinelui.”[24]
El este propriul lui creator, călător pe un drum care nu are sfârșit, pe parcursul căruia este nevoie de un întreg arsenal de instrumente și tehnici. Să nu credem că tehnicile omului-mașinărie sunt doar materiale, trupești. Există un întreg sistem de tehnici spirituale de care Wellness-ul este departe de a fi străin. Ar fi nedrept să ignorăm acest aspect, cu siguranță mult mai interesant decât statisticile doctorului Dunn:
IV. SPIRITUALITATEA OMULUI–MAȘINĂRIE
Pomeneam, în prima parte a acestui eseu, de un anume strămoș al curentului Wellness care a apărut în Occident la cumpăna dintre secolele XIX și XX (mai ales în Germania și Elveția). Se numea Lebensreform ‒ Reformarea Vieții și promova mâncarea sănătoasă, neprocesată, vegetarianismul, exercițiile fizice intense, renunțarea la alcool, tutun și droguri, medicina alternativă, refuzul vaccinului.
Deși de principiu aceste practici ar putea să consune cu o etică creștină, adepții acestor curente le împleteau strâns și cu altele, venite dinspre echipa adversă ‒nudismul, eliberarea sexuală, reforma religioasă.
Cine are curiozitatea să afle mai multe despre ce se petrecea la Monte Verità, va da inevitabil peste multe fotografii nud, adesea în dans sau mișcare. Printre ele, de pildă, o fotografie cu Joseph Salmonson, trezorierul comunității de la Monte Verità, fost consul al Danemarcei, care obișnuia să se ocupe de grădină complet în pielea goală (bandana și saboții, desigur, nu se pun la socoteală).
Ce e Monte Verità? Monte Verità înseamnă „muntele adevărului”. Nu e un munte propriu zis, ci un deal de vreo 300 de metri, în satul Ascona, pe malul lacului Maggiore, în Elveția. Aici se desfășoară la începutul secolului XX unul dintre cele mai interesante capitole ale Lebensreform.
Fondatorii Monte Verità sunt fiul unui industriaș belgian ‒ Henri Oedenkoven, pianista Ida Hoffmann, al cărei tată se ocupa de exploatare minieră în Banat, și Gusto Gräser, un poet-artist-mistic rătăcitor, născut în ……. Brașov. Ei sunt cei care cumpără terenul de 4 hectare de lângă lac pentru a ridica un sanatoriu cu băi de soare și o cooperativă agricolă vegetală.
E greu de spus pe scurt ce succes formidabil a avut acest proiect. O lume întreagă de „vegetarieni, pacifiști, nudiști, masoni și feministe, teozofi și tipi boemi”[25] a colonizat acest loc.
Printre cei care de-a lungul timpul vor vizita, vor locui sau vor fi incluși în comunitatea Monte Verità se numără câteva nume celebre: scriitorii Hermann Hesse, Erich Maria Remarque și D.H. Lawrence ‒ autorul cărții Amantul doamnei Chatterley, una dintre cele mai scandaloase cărți ale vremii ei (pe tema adulterului, conținând scene sexuale explicite), Carl Jung însuși, faimosul sociolog Max Weber, pictorul Paul Klee, influentul antroposof Rudolf Steiner, dansatoarele Isadora Duncan și Mary Wigman, filosoful Max Picard sunt doar câteva dintre numele cele mai sonore.
În pleiada de la Monte Verità se găsesc însă și câteva nume mai obscure, pe care merită măcar să le menționăm pe scurt ‒ de pildă Otto Gross, psihanalist, discipol al lui Freud, mare mentor al lui Carl Jung și Max Weber, care îmbină psihanaliza cu teorii feministe și neopăgâne, susținător fervent al eliberării sexuale.
Moare destul de tânăr, în 1920 ‒ aparent după o supradoză de droguri, găsit înghețat și subnutrit pe o stradă din Berlin. (A fost și maestrul celebrului Wilhelm Reich ‒ cel care a dat denumirea de „revoluție sexuală” promovată apoi de Școala de la Frankfurt. E de reținut că Reich a fost atât de influent încât la revoltele din ’68 din Paris și Berlin, studenții i-au scris numele pe ziduri și au aruncat în jandarmi cu cartea lui despre Psihologia de masă a fascismului!).
Să trecem în revistă și numele lui Mary Desti, prietena celebrei dansatoare Isadora Duncan, și ea prezentă la Monte Verità. Desti a fost una dintre cele mai apropiate femei ale lui Aleister Crowley ‒ nimeni altul decât cel mai faimos satanist al epocii moderne. Desti a fost una dintre femeile inițiate cu care Crowley întreținea anumite ritualuri magico-sexuale, așa-numitele „femei stacojii”.
A mai fost și Theodore Reuss ‒ ocultist tantric, obsedat de magia sexuală („versiunea coruptă, occidentală a Kundalini Yoga”[26]), mason și episcop neognostic, fondator al Ordo Templi Orientis (Ordinul Templului de Răsărit sau Frăția Ermetică a Luminii[27]), organizație secretă și hermetică. După moartea lui, în 1923, șefia ordinului este preluată de același Aleister Crowley, care îl include în sistemul său magic, Thelema.
Iată un extras sugestiv dintr-o carte a unui cercetător al fenomenului Monte Verità, Jason Josephson-Storm:
„În august 1917, teozofi, masoni, mistici și magicieni din toată lumea și-au croit drum la comunitatea Monte Verità din Ascona, Elveția, sediul Ordinului Templului Oriental. Ei au fost chemați de liderul ordinului, cântărețul de operă devenit magician sexual Theodor Reuss, care organizase un congres antinaționalist și ocult de 10 zile (.…...) reafirmând o comunitate spirituală care nu cunoștea distincții naționale. Această reuniune de succes include prelegeri despre teozofie și magie, ritualuri masonice, artă performativă, lecturi din poezia mistică a lui Aleister Crowley și chiar o liturghie gnostică”[28].
Reuss propunea o serie de ritualuri de iluminare și eliberare extatică, în care era inclusă o parte dintre femeile coloniei. Se pare că totuși la un moment s-a depășit până și limita de altminteri foarte permisivă a gazdelor.
Deznodământul episodului e povestit chiar pe pagina de wikipedia a Monte Verità:
„Sătul de ritualurile erotico-orgiastice de la miezul nopții care aveau loc în cabana lui Reuss, în fața căreia stăteau la coadă bărbați și femei ‒ Directorul coloniei ‒ Henri Oedenkoven l-a scos din colonie pe Reuss”.
Pe scurt, în cuvintele aceluiași Josephson-Storm:
„Ascona a fost întotdeauna plină de oameni care experimentau orice de la cititul în palmă și în frunzele de ceai până la vrăji, ședințe de invocare a spiritelor și plăcuțe Ouija pentru spiritism”[29].
De asemenea, un istoric german, Wolfgang Krabbe, numește Lebensreform ca fiind „o doctrină a mântuirii – secularizată, gnostică și eshatologică”[30].
„Bun, dar dincolo de anumite puncte comune între Lebensreform și Wellness-ul științific al lui Dunn, există și vreo continuitate istorică sau sunt fenomene cu totul independente, aflate la jumătate de secol și un ocean distanță?”[31]
Răspunsul este, din păcate, afirmativ: există o continuitate greu de contestat. Voi da aici doar un exemplu, poate cel mai celebru, mai vizibil și mai sugestiv.
Toată lumea cunoaște numele scriitorului Aldous Huxley, autorul unor celebre romane printre care Minunata lume nouă. Ce știm mai puțin despre Huxley este că, pe la finele anilor ’20, el dezvoltă o prietenie foarte strânsă cu D.H. Lawrence și primește din partea acestuia o anume inițiere în diverse ritualuri oculte ce se petreceau la Monte Verità:
„Ca mod de a salva omenirea de tirania rațiunii asupra pasiunii, Lawrence predica cultul trupului și al «întunecatei vieți de noapte a sângelui». El considera că acesta este singurul mod în care omenirea se va putea întoarce la adevărata sa moștenire emoțională. Singurul mod de a trăi ca un om întreg este de a abandona «conștiința de sine mentală» și de a descoperi instinctul, de a se unifica pe sine, de a readuce la un loc fragmentarea pe care a provocat-o civilizația modernă.”[32]
Peste învățăturile lui Lawrence către ucenicii săi (Huxley nu a fost singurul ucenic, dar este probabil cel mai faimos) se suprapune o doctrină originară din Tibet din numita Bardo Thodol (pentru occidentali purtând numele de Cartea Tibetană a Morților) ‒ care se referă la călăuzirea conștiinței prin experiențele din bardo ‒ starea dintre moarte și următoarea renaștere. Influența Cărții Tibetane a Morților asupra viziunilor lui Huxley & co. este incontestabilă: „Prin prisma «metafizicii» lui Lawrence, acești Copiii ai soarelui (vezi mai jos) vor pune filosofia Cărții Tibetane a Morților în centrul viziunii lor. Aldous nu făcea un secret din faptul că, în ultimii ani ai vieții, această carte devenise un soi de biblie pentru el.”[33]
Un alt nume ‒ mai puțin cunoscut la noi ‒ este cel al lui Gerald Heard – influent gânditor britanic licențiat în istorie și teologie, autor a vreo 30 de volume de ficțiune și non-ficțiune, și primul comentator de știință din istoria BBC. La finele anilor ’40 Heard devine discipolul guru-lui hindus Swami Prabhavananda. În anii ’50, experimentează din abundență cu mescalină și LSD și consideră că folosirea acestor droguri poate „lărgi conștiința omului”.
Lui Huxley și Heard se cuvine să-l alăturăm și pe Christopher Isherwood, scriitor britanic simbol al mișcării homosexuale, ale cărui amintiri ‒ Christopher and His Kind ‒ devin o carte cult pentru lumea gay, devenit și el discipol apropiat al aceluiași guru Swami, împreună cu care va realiza o nouă traducere în engleză a Bhagavad Gita în 1944 (după cum se știe, un an liniștit, prolific pentru cultură).
Cei trei vor fi nucleul un grup secret numit Sonnenkindern (Copiii Soarelui), și vor avea ‒ mai ales Huxley printr-o serie de conferințe despre eliberarea conștiinței prin consumul de psihedelice ‒ o contribuție majoră la mișcarea Human Potential Movement (Mișcarea pentru Potențialul Uman). Oficial, ideea centrală a acestei mișcări este că există în om un potențial extraordinar de care majoritatea dintre noi nu suntem conștienți. Prin dezvoltarea acestui potențial, oamenii vor trăi o viață plină de fericire, creativitate și împlinire. Parcă am mai auzit undeva ceva asemănător, nu?
Un produs al acestei mișcări (de idei și nu numai) este Institutul Esalen din California, fondat în 1962, într-un cadru natural superb, pe malul Oceanului Pacific. Ceva picant ‒ alături de Huxley, printre primii lideri ai Institutului a fost nimeni altul decât Timothy Leary, al cărui nume este legat definitiv nu doar de Cartea Tibetană a Morților (inițiat în subiect chiar de către Huxley), ci mai ales de drogul LSD (dietilamida acidului lisergic). Leary a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai faimoși demenți ai secolului, care a fost arestat de vreo 36 de ori în 10 ani și care a fost numit de președintele Nixon „cel mai periculos om din America”.
„Long story short: astăzi, Institutul Esalen este un fel de cetate sfântă a Wellness-ului, vizitat periodic de mulți dintre managerii din Silicon Valley”[34]. „E locul unde, după mărturia unei vizitatoare, poți deveni una cu Wellness-ul. Și de asemenea este locul unde un weekend în doi poate ajunge și la 3000 de dolari.”[35] În ciuda costurilor (probabil nesemnificative în raport cu beneficiile) în cadrul Institutului, se desfășoară cam 600 de workshop-uri pe an, la care participă între 20.000 și 25.000 de oameni.
Așadar, povestea nu s-a oprit, ea merge înainte, „împletind acum strâns tehnologia cu spiritualitatea.”[36] Leary, care în 1966 fondase Liga pentru Descoperirea Spirituală ‒ religie în care consumul de LSD era ridicat la rangul de sfântă taină ‒ va declara încântat, un sfert de secol mai târziu, că „PC-ul este LSD-ul anilor ’90”[37] și va afirma cu tărie simbioza dintre spiritualitatea anilor ’60 și inovațiile tehnologice în domeniul computerelor:
„E bine știut faptul că cea mai mare parte a impulsului creativ din industria software, și mult și din cea hardware, în special la Apple Macintosh, a derivat direct din mișcarea de conștiință a anilor ’60. Steve Jobs a mers în India, a luat o grămadă de stupefiante, a studiat Buddhismul, apoi s-a întors și a declarat că Edison a făcut mai multe decât Buddha în ceea ce privește influența asupra omenirii. Și Bill Gates a fost un faimos consumator de psihedelice al Harvardului. Pentru mine, e foarte limpede faptul că, dacă îți activezi creierul cu droguri psihedelice, singurul mod în care îl poți descrie este prin electronică.”[38]
Așa că se prea poate să nu fie întâmplător faptul că astăzi la Monte Verità se află centrul de evenimente al Institutului Federal Elvețian pentru ……. Tehnologie (iar la muzeul din acest complex este expus (probabil) cel mai mare tablou pe tematică LGBT, o pictură circulară de 26 de metri realizată de Elisàr von Kupffer (1872-1932), numită Il Chiaro Mondo dei Beati – Lumea clară a celor binecuvântați)…….
Chiar și prin această foarte succintă schiță istorică, se poate vedea că de la Monte Verità la Esalen, distanța e mult mai mică decât jumătate de secol și un ocean. Și e cert că, dincolo de calculele și definițiile seci ale doctorului Dunn, există suficiente elemente care alătură Fenomenul Wellness și Fenomenul Monte Verità atât de strâns, încât cele două par două capitole ale aceleiași cărți. Sau, dacă vreți, două versuri ale aceleiași incantații.
Trupul-mașinărie al Wellness-ului doctorului Dunn avea nevoie de o spiritualitate, așa cum afirma de la bun început fondatorul său. I se va fi insuflat doar câțiva ani mai târziu un spirit (sau……. mai multe spirite) prin mișcarea hippie, prin contracultură și prin Mișcarea de Dezvoltare a Potențialului Uman, toate doldora de supradoze, ritualuri oculte și, în general, de idei teribile.
Astfel, dacă Wellness-ul ne apare astăzi imaculat cu o floare de lotus și perfect compatibil cu firea și cultura noastră, e doar din cauza neștiinței și naivității noastre. După cum am urmărit să arăt în acest mic studiu, rădăcinile spirituale, ideologice și culturale ale fenomenului sunt adânci, atât de adânci, de tenebroase și de amare, încât măcar pentru o anumită parte din el poate că ar fi fost mai potrivită denumirea de Hellness. Dar parcă nu ne-ar fi mai dat aceeași……. stare de bine, nu?
Autor: Silviu Man
Bibliografie:
Appleyard, Bryan, Healthism is a Vile Habit, The Independent, 21.09.1994
Barsky AJ., The paradox of health., New England Journal of Medicine, 1988 Feb 18; 318(7):414-8.
Blei, Daniela, The False Promises of Wellness Culture, 2017
Conrad, Peter, Wellness as virtue: Morality and the pursuit of health, Culture, Medicine, and Psychiatry: An International Journal of Cross-Cultural Health Research, 18(3), 385–401
Crawford, Robert, A Cultural Account of ‘Health’: Control, Release, and the Social Body. (1993), în A. Beattie et. Al (eds.), Health and Wellbeing: A Reader, Macmillan Publishers Ltd., 1993
Dery, Mark, Espace Velocity. Cyberculture at the End of the Century, Grove Press, New York, 1996
Duden, Barbara, Historical Concepts of the Body, Bulletin of Science, Technology & Society 6, no. 1 (February 1986): 23–28
Dunn, Halbert L., High-Level Wellness for Man and Society, American Journal of Public Health 49, no. 6 (June 1, 1959): pp. 786-792.
Dunn, Halbert L., What High-Level Wellness Means, Canadian Journal of Public Health / Revue Canadienne De Santé Publique, vol. 50, no. 11, 1959, pp. 447–457.
Farkas, Carol-Ann, Tons of Useful Stuff: Defining Wellness in Popular Magazines, Studies in Popular Culture 33, no. 1 (2010): 113-32.
Featherstone, M., Hepworth, M. & Turner, B. S. (Eds.) (1991). Theory, Culture & Society: The body: social process and cultural theory, London: SAGE Publications Ltd
Glassner, Barry, Fitness and the Postmodern Self, Journal of Health and Social Behavior, Vol. 30, No. 2 (Jun., 1989), pp. 180-191
Kirkland, Anna. (2014). Introduction: What Is Wellness Now?, Journal of health politics, policy and law. 39, no. 5, oct. 2014
Kuiper, Yme – On Monte Verità: Myth and Modernity in the LebensreformMovement, în Myths, martyrs, and modernity : studies in the history of religions in honour of Jan N. Bremmer / edited by Jitse Dijkstra, Justin Kroesen, and Yme Kuiper, Brill, 2010
Payer, Lynn. Medicine and Culture, Owl Books, 1998
Robinson, Brett T. – Appletopia. Media Technology and the Religious Imagination of Steve Jobs, Baylor University Press, 2013
Filmografie:
What on Earth is Wellness, regia: Posy Dixon, 2016
Fittest on Earth: A Decade of Fitness, regia: Heber Cannon et al., 2017
Note:
[1] HD, CJPH, 1959, p. 453
[2] IV, 223
[3] RC, 136
[4] IV, 229
[5] HD, AJPH, 1959
[6] HD, CJPH, 1959, p. 451
[7] BG, 181
[8] PC, 398
[9] BG, 187
[10] DB, 2017
[11] MF, 179
[12] MF, 348
[13] Cit. în MF, 179
[14] MF, 180
[15] MF, 175
[16] MF, 174
[17] WEW, E2, min 8
[18] BG, 184
[19] IV, 221
[20] HD, AJPH, 1959
[21] Herbert Mead, 1934, cit. în BG, 183
[22] Gail Faurschou, 1987, cit. în BG 185
[23] IV, 209
[24] „Astăzi, este mai potrivit să asociem ideile mișcării Lebensreform cu idealurile perfecționării de sine și optimizării de sine. De fapt, ele sunt foarte compatibile cu viziunea neoliberală conform căreia fiecare este responsabil pentru propria bunăstare” – https://www.swissinfo.ch/eng/society/the-long-lasting-legacy-of-the-lebensreform-movement/47260160
[25] https://www.embodiment.ch/research/symposien/HA9/monteverita2.html
[26] https://cynthiachung.substack.com/p/the-origins-of-the-counterculture?s=w
[27] https://cynthiachung.substack.com/p/huxleys-ultimate-revolution-the-battle
[28] Josephson, Jason Ānanda, The myth of disenchantment : magic, modernity, and the birth of the human sciences, The University of Chicago Press, 2017, p. 269
[29] Ibid, p. 275
[30] https://brill.com/display/book/edcoll/9789004193659/Bej.9789004193659.i-704_039.xml
[31] https://raggeduniversity.co.uk/2015/05/05/the-origin-of-hippie-in-europe-1880-to-1940-by-anne-hill-fernie/
[32] https://cynthiachung.substack.com/p/the-origins-of-the-counterculture?s=w
[33] https://cynthiachung.substack.com/p/the-origins-of-the-counterculture?s=w
[34] „E vorba de a pune pe cei din Silicon Valley înapoi în trupurile lor […] Toată lumea are un suflet. Ideea e să îl găsim”, spune Bodhyi Kalayjian, fost bucătar la Google, actualmente patiser și maseur la Esalen. – https://www.cnbc.com/2017/12/05/where-silicon-valley-is-going-to-get-in-touch-with-its-soul.html
[35] https://www.nytimes.com/2017/12/04/technology/silicon-valley-esalen-institute.html
[36] O diferență semnificativă: dacă „strămoșii” de pe Monte Verità se poziționau radical împotriva societății industrializate, urmașii lor din zilele noastre au asimilat fără probleme modernitatea dominată de tehnică.
[37] Pentru cei interesați de subiect, recomand lectura cărții profesorului Brett T. Robinson – Appletopia. Media Technology and the Religious Imagination of Steve Jobs, Baylor University Press, 2013
[38] Citat în Mark Dery, Espace Velocity. Cyberculture at the End of the Century, Grove Press, New York, 1996, p. 28
Citiți și:
Lumea răsturnată
De la cibernetică la Littleton: tehnici pentru controlul conştiinţei (I)
Condiționare în Minunata Lume Nouă
yogaesoteric
22 septembrie 2024