Finalul penibil al Dosarului Revoluției. O victorie a Securității

Autor Gabriel Andreescu

În luna decembrie a anului trecut, Secția Parchetelor Militare a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, a amiralului Emil „Cico” Dumitrescu și a generalului Iosif Rus.

Conform procurorilor, măcelul de după 22 decembrie 1989 a fost rezultatul acceptării și oficializării de către persoanele numite (și de Nicolae Militaru, Victor Stănculescu, Ștefan Gușă, Silviu Brucan, morți, deci neinculpabili) a unor măsuri cu caracter militar în scopuri diversioniste. Acestea au dus la o psihoză teroristă, la focuri fratricide şi la folosirea armelor împotriva unor persoane „care nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare“.

Dosarul Revoluției, deschis cu 29 de ani în urmă, amânat, blocat, clasat în 2015, redeschis în 2016, menit să stabilească vinovățiile pentru cele aproape 1.300 de persoane ucise și mai multe mii rănite în decembrie 1989, s-a finalizat astfel cu identificarea a patru responsabili în viață. Între timp, Statul român fusese obligat de către CEDO să plătească peste 1.700.000 de euro unor răniți și urmași ai unor victime care depuseseră plângeri la instanțele din țară și, pierzând, s-au adresat Curții de la Strasbourg.

Acțiunea penală s-a referit la Securitate doar pentru a afirma că instituția s-ar fi pus la dispoziția CFSN pe 22 decembrie 1989. Vinovații identificați colectiv ar fi, exclusiv, conducerea Armatei și liderii de-abia formatului CFSN. Securitatea, ca instituție, și oamenii ei nu ar fi jucat niciun rol în carnagiul decembrist. Securiștii scoși din adăposturile de unde trăgeau, numiți „teroriști“ atunci, pe care-i vedeam pe ecranele televizoarelor, și șefii acestora lipsesc cu desăvârșire din documentul acuzator.

Odată definitivat rechizitoriul, la 8 aprilie 2019, Augustin Lazăr, Procurorul General, a susținut o conferință de presă în care asuma apoteotic rezultatele echipei de procurori – o elită a Ministerului Public, susține domnia sa, „cu experiență, știință și conștiință“. Conform lui Lazăr, soluția emisă ar fi o dovadă de respect pentru memoria eroilor din decembrie 1989, o dovadă de responsabilitate pentru educația generațiilor tinere, marcând un moment deosebit pentru Justiția militară și Justiția română, „îndeplinirea unei datorii profesionale, dar și a unei datorii de onoare față de istorie și față de patrie“.

Studiul „istoric“ semnat de Andrei Ursu, Mădălin Hodor și Roland O. Thomasson

Alarmați de direcția spre care se îndrepta rechizitoriul, la 14 decembrie 2018, trei cercetători care și-au dedicat ani de viață dezvăluirii activității Securității, inclusiv acțiunilor ei din timpul Revoluției, au publicat un studiu de 145 de pagini asupra evenimentelor din intervalul 16-25 decembrie 1989 (aici).

Analiza lor, bazată pe o cercetare sistematică a probelor directe și indirecte, a deconstruit la detaliu susținerile Secției Parchetelor Militare aplaudate la 8 aprilie 2019 de Procurorul General. Ursu, Hodor și Thomasson au folosit un număr covârșitor de probe acoperind „mitul atacului extern“, responsabilitatea Parchetelor Militare în mușamalizarea activităților criminale ale ofițerilor de Securitate din Timișoara, identitatea trăgătorilor după fuga cuplului Ceaușescu, implicarea trupelor USLA și Cazul Trosca, folosirea gloanțelor speciale și rolul „comandourilor de Securitate“, documentele medicale, acuzațiile de „spionaj“ aduse generalului Nicolae Militaru, diversiunea radio-electronică, planurile „luptei de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic“ și rețeaua „R“, dezinformarea și originile disimulării represiunii, ștergerea urmelor ș.a.

Concluzia autorilor este că eludarea vinovățiilor instituționale și individuale ale Securității și ale cadrelor sale perpetuează, în ciuda dovezilor, mistificările întreținute chiar de securiști și adepții lor timp de 29 de ani. Mizându-se pe amnezia generală a poporului român, procurorii îi scot din ecuație tocmai pe cei care au tras și au montat simulatoarele, deci cadre ale Securității sau afiliate acesteia. Prin necercetarea și neinculparea lor, rechizitoriul constituie, cităm, „încă o tragedie pentru victimele de la Revoluție, încă o lovitură dată supraviețuitorilor și urmașilor celor căzuți pentru libertatea noastră“; „o rușine pentru memoria revoluționarilor uciși și pentru demnitatea națională“; o „mistificare juridică și istorică cu profunde implicații pentru capacitatea noastră de a ne face dreptate, de a ne gestiona propria justiție“. Rechizitoriul Parchetelor Militare dă un semnal viitoarelor generații că până și în noile condiții, la 30 de ani de la instaurarea democrației, adevărații vinovați (Securitatea) pot scăpa de pedepse, iar caracterul esențialmente represiv al instituției poate fi eludat.

Cea mai recentă victorie a Securității

Eliminarea Securității din istoria sângeroasă a revoluției este revoltătoare și penibilă în același timp. Narațiunea responsabilităților oferită de procurorii militari și susținută apologetic de către Procurorul General contrazice amintirile proprii ale celor care au participat la evenimentele de acum 30 de ani și bunul nostru simț. Cum să lipsească din acuzare („inexplicabil“, comentează ironic autorii studiului amintit) cei care au desfășurat „activitățile potrivnice mișcării revoluționare“? De vreme ce se face referire la ele, de ce nu au fost identificate persoanele care au pus în aplicare comenzile „diversioniste“ și au deschis focul în seara zilei de 22 decembrie în București (și mai devreme în Sibiu, Timișoara etc.), inducând astfel „psihoza teroristă“?

Raționamentele rechizitoriului desfid și ele logica elementară. Se afirmă că, pentru a evita tragerea la răspundere penală pentru acțiunile represive de până la 22 decembrie 1989, vârfurile decizionale ale MApN ar fi declanşat şi coordonat inducerea în eroare, în virtutea unei înţelegeri cu noua forţă politică a ţării. Acest veritabil pact ar fi fost benefic ambelor părţi: pentru factorii de decizie ai MApN a însemnat impunitatea dorită, iar pentru factorii de decizie ai CFSN a garantat preluarea puterii politice, menţinerea la putere şi legitimarea în faţa poporului român. Or, întreabă Roland O. Thomasson într-o postare recentă, de ce numai vârfurile decizionale ale MApN ar fi căutat un pact care să le asigure imunitatea? De ce nu și vârfurile decizionale ale Ministerului de Interne și ale Departamentului Securității Statului? De ce persoanele care au îndeplinit funcţia de ministru de Interne, şefii direcţiilor Securității și Miliției, țintă atunci a urii întregii populații, nu și-ar fi manifestat interesul pentru un asemenea pact?

Este inutil să adăugăm argumente pentru a sublinia voința Parchetelor Militare și a Procurorului General de a exonera Securitatea pentru crimele din decembrie 1989. În acest moment, ne rămâne întrebarea: cum este posibilă, la 30 de ani de la schimbarea de regim, o astfel de invitație la amnezie generală?

Citiţi şi:

În decembrie 1989 a fost lovitură de stat! 
Dezvăluiri făcute de Iulian Vlad, fostul șef al Securității: Ideologul Revoluției din 1989 a fost Silviu Brucan
Adevărații păpușari ai Revoluției române de la 1989 (I)

yogaesoteric
4 decembrie 2019