Fluorizarea apei potabile, otrăvirea globală (1)

Fluorura – un instrument de supunere şi imbecilizare a populaţiei

adaptare după un fragment din lucrarea „Minciuni oficiale”
de David Heylen Campos

Cum aţi reacţiona dacă aţi afla că în apa care curge la robinetul dumneavoastră au fost introduse, în mod deliberat, substanţe nocive care v-ar afecta integritatea fizică, acţionând chiar şi asupra capacităţii de a raţiona?
Chiar dacă pare greu de crezut, acest lucru se petrece. Încă din prima jumătate a secolului 20, fluorizarea apei de băut constituie în Europa şi Statele Unite un procedeu biologic standard pentru filtrarea şi combaterea agenţilor patogeni din apa potabilă.

Publicul este prea puţin conştient de efectele nocive ale ingerării de fluoruri, atât din apa potabilă, cât şi prin utilizarea pastelor de dinţi care conţin fluor. Un număr foarte mare de studii demonstrează că fluorul nu are nicidecum efecte pozitive asupra dinţilor şi, prin urmare, impunerea fluorizării apei şi a diferitelor produse are cu totul alte raţiuni decât mult vehiculata combatere a cariilor dentare. Odată ingerat, fluorul se depozitează în exces în glanda pineală şi în ţesuturile osoase ale corpului (dinţi şi oase), unde produce grave disfuncţii. Din cauza efectelor nocive ale fluorului, fluorizarea duce la creşterea mortalităţii infantile, provoacă cancer, malformaţii congenitale, distruge oasele şi sistemul nervos, scade coeficientul de inteligenţă şi induce stări de obedienţă.

Efectele negative în plan psiho-mental şi chiar spiritual ale fluorului sunt considerabile şi nu pot fi neglijate. În principal, ele se datorează faptului că în trupul uman, prima ţintă atacată de fluor este glanda pineală (epifiza), despre care tradiţia yoghină afirmă că este corelată cu centrul de forţă suprem al fiinţei umane, SAHASRARA. Fluorul în exces afectează grav funcţionarea acestui centru de forţă, privând-o pe fiinţa umană de anumite trăiri spirituale esenţiale.

Cu toate că s-a demonstrat că fluorul produce tulburări de sănătate deosebit de grave, la ora actuală peste 70% din apa potabilă din Europa şi SUA este fluorizată. Câţi dintre noi ştiu, de exemplu, că acest element care se utilizează în fluorizarea apei sau a pastei de dinţi provine din reziduurile rezultate din fabricarea aluminiului? Sau că aceeaşi fluorură de sodiu este folosită şi la fabricarea otrăvurilor pentru şobolani şi pentru gândaci?
Câştigătoare în această ecuaţie sunt anumite industrii, cum ar fi cea de prelucrarea a aluminiului sau cea de producere de fertilizatori agricoli, care generează mari cantităţi de fluoruri. Cum acestea sunt nişte poluanţi foarte importanţi, iar companiile nu au voie să deverseze decât cantităţi foarte limitate, s-a recurs la această stratagemă, care pune în pericol atât mediul, cât şi sănătatea populaţiei. Astfel, tonele de deşeuri provenite din prelucrarea aluminiului sunt folosite pentru aşa-zisa „filtrare” a apei potabile. Faptul că oamenii au senzaţia că fluorul este benefic pentru starea lor de sănătate, face ca această otrăvire să fie cu atât mai perversă. La fel stau lucrurile şi cu intensele campanii publicitare, prin care sunt promovate pastele de dinţi care conţin fluor.

Fluorul, mai nociv decât plumbul

Fluorul este ultimul dintre nemetalele din tabelul periodic. A fost descoperit în 1771 de către chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar abia în anul 1886, chimistul francez Henri Moissan a reuşit să-l izoleze, după numeroase încercări nereuşite ale unor oameni de ştiinţă faimoşi, precum Faraday sau Davy.  Mulţi alţi cercetători au murit otrăviţi cu fluor.

Fluorul este prezent sub forma unui gaz verde-gălbui, foarte corosiv şi nociv, cu miros puternic, neplăcut. Dintre toate elementele chimice, el este cel mai reactiv formând mulţi compuşi. Ca exemplu de toxicitate trebuie menţionat acidul fluorhidric, cu înalt grad de coroziune. Datorită uşurinţei cu care atacă sticla, este utilizat în industria gravurii.
Derivatul care se foloseşte în pasta de dinţi, în pastile, inclusiv în apa potabilă, este fluorura de sodiu. Cu toate acestea, există o informaţie pe care majoritatea populaţiei nu o cunoaşte şi care sună înfricoşător, dacă îi dăm crezare doctorului John Yiamouyiannis: „Nu adăugăm în mod deliberat arsenic şi nici plumb în apă. Dar adăugăm fluor. De fapt fluorul este mai toxic decât plumbul, iar arsenicul este doar puţin mai otrăvitor decât fluorul.”

Acest lucru nu este decât vârful aisbergului dintr-o campanie care foloseşte fiinţa umană pe post de cobai,  în timp ce multinaţionalele sunt principalii beneficiari. Olanda, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit sunt doar câteva ţări în care apa fluorizată ajunge la niveluri mult mai ridicate decât cele recomandate.

Fluorizarea a început „oficial” prin anii ’30, când un grup de oameni de ştiinţă au susţinut că, adăugând mici cantităţi de fluor într-un lichid, acest element devenea benefic în lupta împotriva cariilor, mai ales la nivelul sănătăţii bucale a copiilor. De atunci s-a dus o ferventă campanie în favoarea fluorului – considerat un „extraordinar” aliat împotriva bolilor dentare – şi s-a pus accent pe necesitatea includerii acestui element printre ingredientele pastelor de dinţi şi în compoziţia celorlalte produse de acest fel. Încă de pe atunci existau voci care se opuneau campaniilor de fluorizare. „The Journal of American Medical Association”, din 18 septembrie 1943, atrăgea atenţia asupra caracterului nociv al compuşilor pe bază de fluor, precum şi a felului în care aceştia acţionează la nivelul celular. Revista americană arăta că „fluoridele sunt, în general, otrăvuri protoplasmice, care schimbă permeabilitatea membranelor celulare, inhibând anumite enzime”.

Adevărul despre derivaţii din fluor

Primele intoxicări cauzate de fluor datează din perioada Revoluţiei Industriale. În anul 1850, fabricile de fier, cupru şi aluminiu au evacuat mari cantităţi de substanţe cu grad crescut de toxicitate, omorând animale, plante şi chiar fiinţe umane. Poluarea s-a intensificat în anii ’20, atunci când dezvoltarea înfloritoare a industriei a început să fie o problemă comună a ţărilor industrializate.

Marile fabrici metalurgice, în special cele americane, au cunoscut o adevărată explozie cantitativă şi calitativă, fiind impulsionate, în bună măsură, de avântul industriei militare, care promitea  mari sume de bani în schimbul producerii armamentului sau dispozitivelor care foloseau materialele menţionate. A apărut însă o problemă: milioanele de tone de fluoruri obţinute sub formă de reziduuri. S-a hotărât ca ele să fie deversate în râuri sau în mediul înconjurător, neţinându-se cont de faptul că erau foarte nocive pentru sănătatea publică. Totuşi contaminarea nu a putut fi ascunsă, astfel încât populaţia a cerut daune marilor companii răspunzătoare, obţinând chiar importante despăgubiri din partea acestora.

Guvernele s-au văzut nevoite să aloce sume mari pentru controlul poluării generate de fabricarea metalelor, aluminiul fiind unul dintre cele mai toxice. În scurt timp, aceste substanţe toxice au început să se folosească la o scară din ce în ce mai mare la prepararea unor otrăvuri, cum ar fi cea de şobolani.

La începutul anilor ’30, lua amploare o campanie agresivă, care oferea o soluţie miraculoasă pentru problema deşeurilor derivaţilor din fluor. Aceasta se baza pe adăugarea fluorului, în cantităţi controlabile, în apa potabilă, ajutând astfel la prevenirea cariilor dentare. Câteva persoane, printre care şi scriitorul şi doctorul Joel Griffiths, afirmă că acest fapt nu a fost o descoperire medicală, ci o campanie orchestrată de fabricanţii de aluminiu cu scopul de a dezinforma publicul şi de a distrage atenţia de la ceea ce era cu adevărat important: toxicitatea fluorului.

În acea perioadă, omul de ştiinţă Gerald J. Cox a adus la cunoştinţa publicului larg faptul că un derivat cu o valoare economică scăzută se transformase într-un potenţial aliat împotriva cariilor, obţinându-se importante rezultate, în special pentru sănătatea bucală a copiilor. Puţini îşi imaginau atunci că domnul Cox era plătit de Fundaţia ALCOA, unul dintre principalii fabricanţi de aluminiu din lume şi finanţator al cercetărilor legate de apa fluorizată. Pin fluorizarea apei potabile, problemele fabricanţilor de aluminiu luaseră sfârşit. Chiar dacă doza pentru un singur individ era infimă, calculată la toată populaţia SUA, ea înseamnă producerea a sute de mii de tone pentru alimentarea la nivel naţional.

În anul 1939, fluorizarea apei din America de Nord s-a transformat dintr-o simplă propunere în realitate, mulţumită cercetărilor făcute de Gerald J. Cox, care nu era nici doctor, nici stomatolog, ci un chimist angajat de principala companie de producere a aluminiului, cea care primise deja reclamaţii masive pentru otrăvirea cu fluor.

Au trecut mulţi ani până când au început să apară primele rapoarte care puneau sub semnul întrebării beneficiile acestei substanţe. Cauzele acestei întârzieri sunt uşor de explicat: marile industrii, precum ALCOA, susţinuseră de-a lungul anilor o campanie în favoarea fluorului, ascunzând informaţii relevante despre această substanţă toxică.

Între anii 1986 şi 1987, a fost finalizat cel mai mare studiu realizat până atunci despre efectele acestui element, studiu iniţiat de Institutul American de Cercetări în Domeniul Dentar. La proiect au participat 39.000 de subiecţi cu vârstele cuprinse între cinci şi 17 ani, din diferite zone ale ţării. O treime dintre aceştia trăiau în zone unde apa fusese fluorizată; o a doua treime băuse apă parţial fluorizată; iar restul subiecţilor locuiau în zone unde nu fusese aplicată această măsură contestatară. S-au analizat fişele întocmite de stomatologi, precum şi starea ulterioară a sănătăţii bucale şi s-a ajuns la concluzia că nu au existat diferenţe notabile între zonele fluorizate şi cele nefluorizate.

În 1990, dr. John Colquhoun a condus, în Noua Zeelandă, un studiu asupra a 60.000 de copii din şcoli, studiu care demonstrează că nu există nicio diferenţă între dinţii elevilor din zonele fluorizate şi cei ai elevilor din zonele nefluorizate. Un alt studiu care a urmărit să compare sănătatea dinţilor locuitorilor din două oraşe americane, Los Angeles şi San Francisco, nu a găsit nicio diferenţă între aceştia, deşi în San Francisco apa potabilă era deja fluorizată, pe când în Los Angeles, nu. Mai mult, în 1992, o cercetare întreprinsă de Universitatea din Arizona a demonstrat că numărul de carii este direct proporţional cu cantitatea de fluor din apa potabilă. Un simptom al unui nivel prea mare de fluor în organism este fluoroza dentară, o boală care face dinţii să devină fragili şi decoloraţi şi care este azi în Canada cea mai tratată boală în clinicile dentare.

(va urma)

Citiţi şi:
Fluorul din pasta de dinţi şi din apă, un pericol pentru sănătate  
CODEX ALIMENTARIUS: o tentativă mascată de genocid şi totodată o adevărată batjocoră la adresa terapiilor naturiste

yogaesoteric
septembrie 2009