Frumuseţea, Binele și Adevărul, expresii ale Perfecţiunii dumnezeieşti care sunt manifestate de Marea Putere Cosmică TRIPURA SUNDARI

 

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

„Pentru Dumnezeu, toate cele care au fost create sunt Bune, Frumoase și Adevărate; doar oamenilor, unele aspecte le par drepte, iar altele nu.“ – Heraclit

Dintotdeauna, înțelepții au susținut că Frumosul există înainte de toate ca Principiu, el revărsând din preaplinul său dumnezeiesc în întreaga Creație Armonia, Binele și Adevărul, într-o tainică și necontenită Curgere. Ecourile înțelepciunii străvechi răsună încă în memoria omenirii, căci, rând pe rând, toate şcolile de autentică învăţătură spirituală i-au transmis făclia urmașilor, reînnodând astfel firul Tradiției Primordiale, pentru ca promisiunea enigmatică a nemuririi să nu se piardă.

Această învățătură a fost mereu adaptată condițiilor specifice fiecărei epoci; avem astfel în Occident un pitagorism în parte asimilat în fondul creștin și în parte păstrat în textele adeseori etichetate ca „păgâne“ și „obscure“ ale platonismului și neopitagorismului, în vreme ce în Orient „religia eternă“ (SANATANA DHARMA) a conservat cu grijă, din timpuri imemoriale, tradiția adorării Perfecțiunii şi Frumuseții dumnezeieşti, SRI VIDYA. E însă remarcabilă totala identitate, chiar literală, dintre tripletul ,,occidental” al Binelui, Adevărului și Frumosului și triada hindusă SHIVAM, SATYAM, SUNDARAM.

În concepția orientală, Puterea Perfecțiunii dumnezeiești și a Frumuseții, TRIPURA SUNDARI, Frumoasa celor trei lumi, este considerată făptuitoarea celor cinci acte cosmice fundamentale: Creația (SRISHTI), Menţinerea (STHITI), Resorbţia (SAMHARA), Ocultarea (TIRODHANA) și Revelarea (ANUGRAHA). Și vechii greci îl considerau pe Creatorul Universului (Dumnezeu), Început (Principiu al Creației), Mijloc (Atotţiitor) și Sfârșit (sau Transformator, adică cel care conduce dincolo de formă, în Transcendenţă). Început, pentru că toate purced de la El ca dintr-un Izvor veşnic; Mijloc, pentru că după ce le că naştere, El le susține și le atrage la Sine, și Sfârșit, deoarece le desăvârșește când ele revin în final la Obârşia lor. Platon numeşte adeseori Bun, Frumos și Drept Creatorul: Bun deoarece dă viaţă tuturor și pe toate le face „bune“, Frumos pentru că pe toate le atrage la El prin splendoarea fără egal a strălucirii sale (în greceşte, calos înseamnă frumos, iar caleo a chema, frumusețea este astfel glasul tainic cu care Dumnezeu Tatăl își cheamă înapoi la Sânul Său copiii) și Drept pentru că El desăvârșește, prin Adevărul Său, Creaturile care s-au întors la El.

Divinitatea este considerată totdeauna centru și origine a Frumuseții: „… totul este în jurul Regelui Totului; El este scop a tot ceea ce există; El este cauza întregii Frumuseți“ (Platon, „Scrisoarea a doua, către Dionisos“).

Puterea dumnezeiască a Triadei, TRIPURA SUNDARI, este imanentă în orice Treime şi, totodată, transcende și susține toate triadele (cele trei lumi: fizică, astrală și cauzală; cele trei stări condiționate: veghe, vis și somn profund; cele trei tendințe ale Naturii (GUNA): SATTVA – puritate, RAJAS – expansiune și pasionalitate, TAMAS – inerție și ignoranță; cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent și viitor etc.). Această manifestare a Frumuseții în Triadă le era cunoscută și pitagoricienilor și platonicienilor, care prețuiau în mod deosebit Numărul Trei, considerând că „… este imposibil să alcătuiești în chip frumos două elemente, fără un al treilea” (Platon, „Timaios“) și că fiinţa umană are o structură trinitară: ,,Creatorul, voind ca totul să fie bun… se gândi că… nicio înfăptuire lipsită de spirit nu e mai frumoasă decât una cu spirit într-însa și că e imposibil ca într-un trup să existe spirit fără suflet. Prin urmare, Creatorul a zidit Universul punând spiritul în suflet și sufletul în trup și a rânduit Universul în așa fel încât acesta să fie, prin alcătuirea sa, opera cea mai frumoasă și mai desăvârşită“ (Platon, „Timaios“).

Pentru Marsilio Ficino, Frumusețea este înainte de toate strălucirea Chipului lui Dumnezeu, care se oglindește în Lume pentru a consfinți „asemănarea“: „Puterea dumnezeiască ce este mereu deasupra Totului își dăruiește generos Lumina sa Universului, îngerilor și sufletelor pe care ea le-a creat; raza ei este esența zămislitoare a oricărui lucru și a oricărei ființe. Această rază reflectă adânc, în cele trei ordine ale existenţei mai apropiate de Dumnezeu, ordinea Lumii întregi… Aşadar, același Chip al lui Dumnezeu străluceşte în aceste trei oglinzi, care se urmează într-o anumită ordine, în Mintea Angelică (lumea cauzală), în Sufletul Lumii (lumea intermediară) și în Corpul Lumii (lumea fizică): el străluceşte cel mai limpede în Înger, pentru că acesta îi este cel mai apropiat; apoi străluceşte mai puțin limpede în Suflet, căci acesta se depărtează de el; și strălucește șters de tot în Corpul Lumii, ce-i este și mai departe… Această strălucire, acest farmec și această încântare a Chipului lui Dumnezeu, noi le numim Frumusețea Universală.“

Dionisie Areopagitul exprimă cu claritate preexistenţa în Idee a Frumosului: „Frumuseţea este unul dintre numele lui Dumnezeu, înţelegând prin nume Atributele dumnezeieşti. Dumnezeu este frumos în sine și prin sine, frumos în chip unic și veşnic. El conține în sine, mai dinainte, în mod transcendent, Frumuseţea cea primordială a tot ceea ce este frumos.“

Platon a scris: „… când privim frumuseţea de aici, aducându-ne astfel aminte de frumusețea cea adevărată, simțim cum ne cresc aripi“ („Phaidros“).

Clement Alexandrinul se raportează la același Ideal dumnezeiesc: „Mă închin acelei Frumuseți, care este Arhetipul adevărat al Frumuseții“.

Nicodim Aghiorâtul spunea: „Iată picăturile Infinitului Ocean de bunătate! Cât mă bucur în adâncul inimii mele gândind la veșnica și nemărginita Frumuseţe a Ziditorului meu, începutul și Cauza oricărei frumuseți create! O, cât mă îndulcesc cugetând la negrăita, tainica și preafrumoasa podoabă a lui Dumnezeu, originea oricărei Frumuseți!“ și „Ia seama că toată plăcuta podoabă ce se vede din afară este numai a nevăzutului și preafrumosului Duh. Dintr-însul provine acea Frumusețe“ („Războiul nevăzut“).

Frumusețea este ceva tainic situat „dincolo“ și pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Fericită este conştiinţa care, trecând peste toate cele ce sunt, se bucură neîncetat de dumnezeiasca Frumuseţe“. Pentru Fericitul Augustin, Frumusețea este, în mod esențial, dumnezeiască: „Dumnezeu este Suprema Frumusețe. El este Binele și Frumosul. Totul este bun și frumos în El, de la El și prin El. Tot ceea ce este frumos este astfel doar prin participarea la Frumusețea Supremă. Dumnezeu singur este cel care a dat fiecărei creaturi frumusețea și putinţa de fi frumoasă.“

Frumosul este astfel trăit și simțit în lumea fizică printr-un fenomen de recunoaștere în spirit a acelei Frumuseți nemateriale care se reflectă în obiectele privite, căci frumusețea este, în esență, de natură spirituală. Iată ce spunea Sfântul Vasile cel Mare: „Cu totul de neexprimat și de nedescris sunt luminile Frumuseții dumnezeieşti; cuvântul nu le poate arăta, urechea nu le poate prinde. Această Frumusețe a măreției lui Dumnezeu nu se poate vedea cu ochii trupeşti, ci se poate percepe numai de către suflet și de către conştiinţă; în sfinţii pe care i-a luminat, Dumnezeu a sădit îndemnul copleşitor al Iubirii încât, disperând de această viață, ziceau: «Însetat-a sufletul meu numai spre Dumnezeu Cel Tare și Cel Viu». Niciodată săturați de privirea Frumuseții dumnezeieşti, aceştia făceau rugăciune ca să se întindă la toată viaţa veşnică dulcea contemplare a Domnului.”

Iubirea este considerată ca fiind una cu Perfecțiunea și apreciată ca fiind adevăratul fundament al Creației de către Marsilio Ficino: „Dorința de continuă perfecționare a fiinţei este Iubirea. Cea mai înaltă Perfecţiune se află în puterea cea mai înaltă a lui Dumnezeu. Conştiinţa dumnezeiască o contemplă, iar Voința dumnezeiască vrea să producă mai departe în afara ei: și prin această dorinţă de înmulțire, care este Iubire, sunt create toate lucrurile şi fiinţele. De aceea a spus Dionisie (Areopagitul): «Iubirea dumnezeiască nu i-a îngăduit Regelui să oprească totul în sine, fără a plăsmui ceva clin sine.»”

La Dionisie Areopagitul, Atributul de Bun al lui Dumnezeu se confundă cu cel de Frumos și Iubire ca putere supremă unificatoare care, prin energiile sale necreate, iese din sine și coboară la creaturi, atrăgându-le la sine, ajutându-le prin Har să urce din nou la Frumusețea cea dintâi, la Binele Suprem, la asemănarea cu Dumnezeu. Deși esențial transcendentă, Frumusețea este astfel nedespărțită de Creație, în care unduiește ca o tainică prezență atotputernică în toate.

Frumusețea, Iubirea și Binele dumnezeiesc sunt, pentru credincios, o adevărată cale de regăsire a Paradisului pierdut: „Omul este necesar să fie mișcat de năzuinţa spre frumos, care-l împinge să-și refacă acea frumusețe paradisiacă și să-și vindece rănile făcute de urâțenia păcatului. În clipa în care sufletul este curat de orice păcat, el este desăvârșit în Frumusețe. Dar frumos pe temeiul naturii sale este numai Dumnezeu; de aceea, numai datorită curăției sale, sufletul poate intra în comuniune cu Dumnezeu“ (Sfântul Grigorie de Nyssa).

Sfântul Simeon Noul Teolog exprimă într-un mod minunat starea de Iubire aproape dureros de intensă, care propulsează sufletul în Lumina dumnezeiască a Fericirii:
„Mă tânguiesc lipsit de Frumusețea Ta, Dumnezeul meu, nesuportând despărţirea de Tine.
Când încep să plâng ca un lipsit de nădejde,
Atunci se face văzut și mă vede Cel ce toate vede.
Atunci sunt profund uimit, minunându-mă de bunul Chip al Frumuseții Lui.“

„M-am îndestulat de Iubirea Ta și de Frumusețea Ta, mă simt plin de desfătare și de dulceață dumnezeiască. Mă fac părtaş la Lumină, mă fac părtaş și la Slavă și fața mea strălucește ca aceea a Lui, care este iubitul meu, și toate mădularele mele devin astfel luminoase. Atunci eu sunt mai frumos decât cei frumoși.“

Căutând mereu să descopere, în cele văzute, prezența ascunsă a celor nevăzute, pentru că „cele simțite sunt chipurile celor gândite“, Sfântul Nicodim Aghiorâtul expune o viziune profund transfiguratoare asupra Creației: „De aceea, când te vei obişnui cu adevărat a privi [în mod transfigurator – n.n.] creaturile văzute fără să te oprești doar la partea dinafară, ci vei pătrunde cu conştiinţa [datorită transfigurării lor – n.n.] la partea cea ascunsă, de dinăuntru a lor, la toată podoaba lor, atunci frumusețea cea din afară, materială, va păli în fața ta şi conştiinţa ţi se va fixa extaziată la Puterea și Acțiunea Sfântului Duh, preamărind plină de dragoste pe Domnul.“

Adoratorul frumosului lansează astfel, încordând arcul conştiinţei, cele cinci săgeți ale simțurilor spre Principiul celor trei lumi: „Astfel, văzând cele patru elemente – focul, aerul, apa și pământul – contemplând esenţa lor [eterul – n.n.], cu mare dulceaţă vei zice către nemărginitul Creator, astfel: O, dumnezeiască Ființă! O, nemărginită Putere și Lucrare! O, Supremă Dorință! Cât mă bucur și mă Veselesc că numai Tu eşti începutul şi Cauza oricărei fiinţe zidite din cele ce sunt şi a oricărei lucrări şi puteri!”

„Iubite, dacă vei face mai mereu astfel [privind în mod profund TRANSFIGURATOR totul – n.n.], poţi dobândi cu uşurință pe Dumnezeu prin cele cinci simţuri ale tale şi totdeauna poţi sui astfel de la creatură la Creator, astfel încât tot ce-i creat devine pentru tine o Teologie. Și fiind încă în această lume, ce cade sub simţuri, te poți desfăta [prin intermediul TRANSFIGURĂRII perfecte – n.n.] în cea spirituală. Pentru că este necesar să știi că toată lumea și toată firea nu-i altceva decât o Lege, o unealtă, un instrument sub care, nevăzut și tainic, se află Ziditorul și Meşterul, lucrând neîncetat și arătându-și meșteșugul Său prin cele văzute, materiale, punând însă mereu înainte pe cele nevăzute, spirituale.“

Înțelepciunea taoistă oferă și ea o perspectivă profund spirituală asupra Frumuseții, Binelui și Adevărului dumnezeiesc, într-o formulare care ne permite să intuim chiar și în traducere subtila savoare a metaforelor originalului. Iată un fragment din marea carte a cunoaşterii taoiste, „Tao Te King“:

„Viziunea omenească a Frumosului ca frumos e urâciune,
Iar simțirea omenească a Binelui ca bine e răutate.
În Sânul Adevărului însă, Văzutul și Nevăzutul iau naştere unul din celălalt,
Unitatea și Multiplicitatea se împlinesc reciproc,
Micul și Marele își dau măsura unul celuilalt,
Susul și Josul se oglindesc unul în altul,
Tăcerea și Cuvântul lucrează în armonie, iar
Începutul și Sfârșitul se urmează unul pe altul.
De aceea, înțeleptul rămâne deasupra acestui joc al aparențelor.
Ființa lui iradiază Învățătura tainică ce se află dincolo de cuvinte.
El se înscrie firesc și armonios în curgerea lucrurilor și fiinţelor,
Susținându-le pe toate fără să ceară răsplată.
Își face aşa cum se cuvine lucrarea, dar nu-i pune preţ,
Detaşându-se complet de toate fructele acţiunilor sale.
Tocmai pentru că nu se leagă în niciun fel de actul astfel făcut,
Nimeni nu i-l poate lua vreodată.“

Dincolo de orice teoretizări și încercări de definire, înțelepții tuturor timpurilor au urmărit dintotdeauna atingerea frumosului interior, acea desăvârşire ideală dusă până la sfinţenie, care permite omului să simtă intens și profund Frumosul, pentru ca să trăiască frumos. Iată cum descrie Platon, într-o exprimare plină de modestie, în „Scrisoarea a VII-a“, propria sa experiență iluminatoare: „Nu este ceva ce poate fi redus la cuvinte, precum alte învăţături [doar teoretice – n.n.], căci aceasta apare doar ca rezultat al unei perseverente și continue practici de concentrare asupra subiectului și a atingerii comuniunii depline cu el; această stare înălţătoare și tainică se naște și cuprinde fulgerător sufletul, ea este întocmai ca lumina care apare odată cu focul din scăpărarea scânteii, pentru ca apoi, odată trezită, să se hrănească mai departe din ea însăși.“

Iubirea intensă de Frumusețe este descrisă de Platon, în „Banchetul“, ca o adevărată cale tainică spre atingerea Nemuririi. Inițierea în misterele Iubirii este privită ca fiind un drum cu mai multe etape; doar la sfârşit, vălul iluziei cade în fața inițiatului și Lumina îi revelează Adevărul ascuns. Purificatul devine atunci capabil să vadă în mod nemijlocit Realitatea și să o contemple, fenomen inefabil pe care limba greacă îl numeşte „epoptie”:

,,Poate c-am izbutit, Socrate, să te introduc puţin în tainele Iubirii. Nu ştiu însă dacă vei fi în stare să te ridici, chiar cu o bună călăuzire, până la treapta iniţierii depline, până la starea de clarviziune pentru care tot ceea ce am spus până aici nu este decât pregătirea… Cel care, fiind strămutat pe marea cea largă a Frumosului, îl contemplă în mod nemijlocit, își va trezi astfel nesfârșita aspirație către înțelepciune; apoi, întărit și sporit în mijloace, va ajunge să priceapă că există o Știință unică, având ca ţel Frumosul… Cel care, fiind călăuzit metodic, va ajunge să pătrundă misterele Iubirii până la această treaptă și va contempla, pe rând și cum se cuvine lucrurile și fiinţele frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor în cele ale Iubirii, va întrezări fulgerător o Frumuseţe tainică și miraculoasă. Este vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau înainte toate strădaniile noastre: un Frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naște și nu piere, ce nu crește și nu scade; ce nu-i, în sfârșit, într-o privință frumos, iar într-alta urât; sau câteodată frumos şi câteodată urât; ori faţă de unul da, iar faţă de altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Acest Frumos nu apare cu față, cu brațe sau cu alte întruchipări trupeşti; el nu este o anumită știință sau un anumit gând și nu sălăşluiește în altă ființă decât în sine; nu rezidă într-o vieţuitoare anume sau în pământ, în cer ori aiurea. Frumosul rămâne el însuși întru sine, pururea identic cu sine, ca fiind un unic chip [arhetip – n.n.]. Din acest tainic Frumos se împărtășesc toate cele ce-s frumoase în Lume, fără ca prin apariția sau dispariţia lucrurilor frumoase el să sporească, să se micşoreze sau să sufere o cât de mică știrbire.

Când, prin urmare, se ridică cineva de la cele de jos, prin Iubirea semenilor, până la acea Frumusețe și începe cu adevărat a o întrezări, abia atunci poate spune că este pe punctul de a atinge ţelul urmărit. Calea cea dreaptă a Iubirii sau mijlocul de a fi călăuzit către ea este să începem prin a iubi constant și frenetic frumusețile de aici, de dragul Frumosului aceluia, pășind astfel ca pe o scară pe toate treptele urcușului acestuia. Este necesar să trecem adică de la iubirea unui singur trup la iubirea a două, de la iubirea a două la iubirea tuturor celorlalte. Să ne ridicăm apoi prin contemplaţie de la trupuri la îndeletnicirile frumoase, de la îndeletniciri la ştiinţele frumoase, până ce ajungem, în sfârșit, de la diferitele ştiinţe la una singură, care este de fapt însăşi Știința Frumosului, Știință prin care ajungem să cunoaștem Frumusețea în sine, absolută.

Aici este, iubite Socrate, grăi Diotima din Mantineia, însuși rostul tainic al vieții noastre. Căci viaţa este trăită cu adevărat doar de cel care ajunge să contemple Frumuseţea însăși. Din moment ce ai văzut-o măcar o dată, vei privi cu alţi ochi și aurul și îmbrăcămintea [dichisită] și tinerii frumoși…

Dar ce să zicem, grăi Diotima, despre acela căruia îi este dat să contemple Frumusețea luminoasă, curată, neprihănită, nu pe cea plină de carne și coloratură omenească sau de câte alte necurățenii ale firii muritoare? Ce să mai zicem dacă el ar putea zări însăși Frumuseţea dumnezeiască, cea cu înfăţişare unică? Acela va trăi o viață cu rost, care va privi într-acolo și va contempla astfel Frumosul, dedicându-i-se și unindu-se în totalitate cu el! Numai unul ca acesta – care vede Frumosul în mod direct și nemijlocit – este în stare să creeze chipuri adevărate (ca unul ce-a pătruns în largul Adevărului), nu măşti ale unei iluzorii perfecțiuni! Căci numai cel care cultivă adevărata Perfecţiune şi o şi dobândeşte se face scump lui Dumnezeu, iar dacă există Nemurire, atunci acesta este cuceritorul ei!”

Fragment din lucrarea Numărul de Aur, volumul I, apărută la Editura Shambala

Citiţi şi:

TRIPURA SUNDARI, Marea Putere Cosmică a Frumuseţii
Frumuseţea este o expresie a perfecţiunii dumnezeieşti

 

yogaesoteric
25 februarie 2021