Se vorbeşte mult despre încălzirea globală în mediul ambiant fizic, lăsând impresia că aceasta este sursa tuturor dezordinilor globale. Încălziri accelerate se fac simţite şi în mediul politic, economic, social, militar, cultural, familial, educaţional, spiritual, financiar etc. În ritmul acesta, nu-i exclus ca, într-o bună zi (dacă poate fi bună o asemenea zi), globul pământesc să ia foc de-a binelea (mai potrivit ar fi de-a răulea).
Democraţia, care acţiona în cadrul frontierelor statale, conform specificului locului, nu mai poate rezolva probleme globale cu impact asupra tuturor popoarelor. Aşa că, în secolul XXI (puţin probabil să urmeze şi un secol XXII), societatea civilizată a schimbat paradigma, adică macazul. De la democraţie, devenită greoaie, inoperabilă, s-a trecut la postdemocraţie. Creştineşte, postdemocraţia se poate înţelege ca un post, o abstinenţă sine die de la democraţie.
Care ar fi, în mare, deosebirile dintre democraţie şi postdemocraţie?
Democraţia:
– existenţa unei opoziţii politice organizate, care se poate exprima liber;
– existenţa unui sistem judiciar care judecă conform legii;
– existenţa a cel puţin două alternanţe (ceea ce dovedeşte post factum că este vorba de o democraţie);
– existenţa unor unităţi de media independente şi libere.
În democraţie, avem partide cu cele mai diverse ideologii.
Aceste criterii asigură alegeri reprezentative, drepturi pentru cetăţenii şi necetăţenii statului, dezbateri echilibrate. Toate problemele naţiunii se discută, se rezolvă în cadrul ideal – naţiunea.
Postdemocraţia:
– alegeri care duc la rezultate nereprezentative pentru popor;
– drepturi juridice nerespectate de stat sau de depozitarii unei autorităţi;
– dezbaterile sunt puţin echilibrate, limitate la câteva subiecte sau orientate în favoarea aceloraşi răspunsuri.
Problemele naţiunii nu se mai pot discuta şi rezolva numai în cadrul naţiunii, ci trebuie avute în vedere (şi implicate) instanţe politice supranaţionale şi administraţiile întreprinderilor internaţionale, multinaţionalele.
În postdemocraţie, partidele clasice cu ideologii bine conturate, de la stânga la dreapta şi invers, nu mai au relevanţă, devin desuete. Concurenţii politici se aliniază pe două culoare: globalişti sau internaţionalişti şi patrioţi sau naţionalişti.
Globaliştii au spatele (şi buzunarul) asigurat de instanţele politice supranaţionale şi de multinaţionale. Mass-media – care, în general (nici în democraţie) n-a fost, nu e şi nu va fi liberă – îi prezintă pe globalişti ca fiind speranţa, viitorul. Patrioţii, zugrăviţi ca extremişti naţionalişti, neonazişti, terorişti, fundamentalist religioşi, xenofobi, antisemiţi, retrograzi, etc., vor să ducă lumea în tenebrele istoriei. Mass-media (şi ziariştii trebuie să mănânce o pâine) îşi face datoria.
La ce sunt buni patrioţii în noul sistem electoral postdemocratic? Sunt bau-baul care convinge electoratul să voteze partida globalistă. Lucrul acesta iese cel mai bine în evidenţă când e vorba de a alege între doi candidaţi, cu puteri mari în stat. Succesul candidaţilor globalişti este garantat graţie candidaţilor patrioţi.
Globalismul nu este unitar, unele ţări fiind puse în situaţia de a alege între două globalisme. La ultimele alegeri prezidenţiale, Moldova de peste Prut a trebuit să aleagă între Igor Dodon, globalistul globalismului euro-asiatic (pe fond rusesc) şi Maia Sandu, globalista globalismului euroatlantic. A câştigat Igor Dodon, cel mai de seamă invitat al lui Putin la parada militară de 9 mai din Piaţa Roşie.
Pentru globalişti nu mai au nicio relevanţă calităţile candidatului. Doar una singură: să fie globalist ascultător de instanţele politice supranaţionale şi de multinaţionale.
Înainte de alegeri, o glumă franţuzească care circula pe internet plasa scrutinul sub zodia unui complex oedipian: o fiică intenţionând să-şi ucidă tatăl şi un fiu care s-a însurat cu maică-sa. Probabil de aceea 25,44% dintre cetăţenii cu drept de vot înscrişi (cca 47 milioane) nu s-au prezentat la vot, iar din cei care s-au prezentat, 11,47% au depus buletine albe sau nule. A câştigat fiul însurat cu maică-sa şi are sprijinul a mai puţin de 50% din cetăţeni, jumătate dintre aceştia votând de nevoie, să nu iasă din urne Marine le Pen.
Un votant din plin mediatizat declara că, dacă iese Marine le Pen, va curge sânge!
A ieşit Emmanuel Macron şi va curge din plin lapte şi miere, nu numai pentru Franţa, ci pentru toată Europa!
Democraţia, în esenţă o demonocraţie (puterea omului autonom în care se amestecă din plin şi cel rău și viclean), îmbătrânind, degenerează la stadiul de zombi postdemocratic.
Citiți și:
O semnificativă poveste cu tâlc: Adevărata origine a democraţiei
Umanismul ipocrit, înşelător şi falsificarea insidioasă a democraţiei
yogaesoteric
4 iulie 2017