Hunza – tărâmul apei vii

În anul 1870 un general britanic împreună cu garnizoana sa urca pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp ascunsă în ungherele muntoase de la nord-estul Indiei de atunci. Întreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acel loc uitat de boală, suferinţă şi stres atingeau vârste incredibile. Ceea ce era şi mai surprinzător era că şi cei mai în vârstă dintre bătrâni nu sufereau de: Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer, artrită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de boli care vin ca o ironică notă de plată pentru noi cei „civilizaţi”, avansaţi tehnologic şi atotştiutori în ignoranţa noastră educată.
 
În Hunza nu există nici în zilele noastre: spital, farmacie, secţie de poliţie, închisori, crime, cerşetori, bolnavi psihic iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea „barbari”, sau prea săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale omului civilizat. Credeţi sau nu dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânici şi bătrânei simpatici care nu mai ţin minte când anume s-au născut, dar care au vârste între 120 şi 140 ani, conform măsurătorilor şi analizelor de ultimă oră. În Hunza oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste matusalemice, în nici într-un caz nu sunt seceraţi de boli degenerative precum bătrânii din occident.

Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care „mamele” aveau 60-70 ani şi „taţii” 70-90 de ani. Pare incredibil nu? Explicaţia pare să fie faptul că locuitorii acestui ţinut beau apă provenită de la un gheţar albastru vechi de mii de ani. Apa are un aspect foarte lăptos din cauza mineralelor pe care le conţine.  Deoarece vizitatorii considerau această apă prea tulbure pentru a fi băută, localnicii au săpat o fântănă cu apă limpede în mijlocul văii, special pentru cei care sunt în trecere. Totuşi „hunzacuţii” nu ar bea niciodată din această apă conştienţi fiind că apa gheţarului este cu mult mai sănătoasă. 

Savantul român Henri Coandă 1886 – 1972, laureat al premiului Nobel, a studiat timp de 60 de ani structura şi calitatea apei potabile încercând să descopere secretul „tinereţii fără bătrâneţe”. El a călătorit prin întreaga lume şi a testat calităţile apei din locuri izolate, unde oamenii trăiesc fără boli sau carii dentare până la vârste de peste 100 de ani. El a vizitat cinci regiuni diferite de pe glob renumite pentru longevitatea locuitorilor lor: ţara Hunzilor din nordul Pakistanului, Vikambamba din Ecuador, o vale muntoasă din Georgia, una din Mongolia şi alta din Peru. Locuitorii acestor ţinuturi au o alimentaţie diferită, însă cu toţii au acelaşi fel de apă. Dr. Coandă a măsurat caracteristicile anormale ale acestor ape, şi a observat că toate au în comun puncte diferite de îngheţ şi de fierbere, o vâscozitate diferită şi o tensiune superficială diferită faţă de normal. Pentru că vârsta nu i-a permis să finalizeze acest studiu bazat pe calităţile apei, dr. Coandă a înmânat toate rezultatele studiilor sale cercetătorului american Patric Flanagan, pentru ca acesta să continuie studiul şi să descopere secretul apei vii din ţinutul Hunza.

Căutând să afle de ce apa Hunza nu îşi modifică proprietăţile de-a lungul timpului dr. Patric Flanagan a descoperit că această apă conţine un mineral aflat sub forma unor biluţe extrem de mici având diametrul de 5 nanometri, de 2000 de ori mai mici decât o globulă roşie, care au un potenţial electric foarte ridicat, numit potenţial Zeta. Aceste mici particole din apa Hunza au o încărcătură negativă, care atrage hidrogenul din moleculele de apă, care are încărcătură pozitivă, rezultând în final structuri cristaline fluide.

Între timp, prin studiile care s-au făcut, legate de rezonanţa fluido-magnetică, ştim că apa în corpul omenesc, apa din jurul celulelor şi din jurul proteinelor din celule, etc., prezintă o structură cristalină elevată. Celulele corpului au membrane formate din grăsimi (acizi graşi naturali) şi proteine. Fără o tensiune scăzută apa nu poate să treacă prin peretele grăsos al celulei, toxinele nu pot părăsi celula iar hrana nu poate pătrunde. Dacă bem apa obişnuită de la reţea, care nu prezintă nicio structură (apa „amorfă”), organismul nostru trebuie să transforme această apă, într-o apă „vie”, biologică, cu structură cristalină. Apa Hunza are deja această structură cristalină, astfel încât atunci când oamenii o beau, au deja o apă biologică, cu toate caracteristicile de care organismul are nevoie pentru a trăi. Apa obişnuită are o tensiune superficială de 73dyn/cm. Un dyn este unitatea de măsură a forţei necesare să învingă tensiunea superficială a apei. Apa formează la suprafaţă o „pojghiţă”, şi forţa necesară pentru a o sparge se măsoară în dyn/cm. Apa „vie”, la fel ca toate lichidele biologice ale corpului uman are o tensiune superficială de 45dyn/cm. Odată băută, această apă „vie” este capabilă să stabilească legături intime şi cu substratul grăsos al membranei celulare.

Se pot bea tone de apă cu tensiunea superficială de 73 dyn/cm, de ex. apa curentă de la reţea, dar dacă lipsesc micronutrienţii care să o convertească la 45 dyn/cm, se poate ajunge la deshidratare la nivel celular. Apa băută poate trece prin corp fără să ne hidrateze cu adevărat, deşi noi credem că dacă am băut destul vom fi cu siguranţă sănătoşi. Celulele deshidratate încep să se distrugă, organismul începe să consume propriile celule şi ţesuturi şi apar boli autoimune ca scleroză în plăci, lupus etc. După 30 de ani de cercetări intense dr. Patric Flanagan a reuşit să sintetizeze acel mineral prezent în apa Hunza şi produsul realizat a fost numit Cristal Energy. Cercetările au continuat şi s-a ajuns la dezvoltarea tehnologiei microclusterilor. Microclusterii Flanagan sunt cei mai puternici antioxidanţi din cei cunoscuţi până în prezent. Ei neutralizează radicalii liberi şi ameliorează caracteristicile mediului biologic care înconjoară celulele.

Dr. Patric Flanagan a ajuns la concluzia că cel mai mic, dar şi cel mai răspândit  element din univers, hidrogenul  poate servi drept cea mai concentrată sursă de energie antioxidantă şi a creat astfel  microhidrina. Fiecare capsulă de microhidrină conţine mii de nanoclusteri îmbogăţiţi cu hidrogenul bioxidului de siliciu, adică compuşi ai bioxidului de siliciu şi ai atomilor de hidrogen, modificaţi astfel încât pe învelişul lor exterior se găseşte un electron suplimentar cu o legătură slabă. Acest electron este cedat uşor pentru neutralizarea radicalilor liberi.

Microhidrina creşte caracterul bazic al lichidului intracelular reprezentând astfel o serioasă barieră în calea degradării ţesuturilor şi a accelerării procesului de îmbătrânire. Ea oferă un număr uriaş de electroni dând calităţi antioxidante dietei folosite şi reduce presiunea superficială a lichidelor până la valori aproape egale cu presiunea superficială a sângelui uman. Acest fapt ajută la  transportul elementelor nutritive în celule şi la eliminarea  toxinelor din organism. În plus este o sursă bogată de ioni negativi de hidrogen oferind organismului electronii care îi sunt necesari pentru schimbul de informaţii la nivel celular. Pudra de microhidrină amestecată cu nutrienţi determină o creştere semnificativă a absorbţiei lor. Dacă în mod normal se absoarbe o treime din cantitatea de substanţă activă ingerată, amestecând de exemplu pulberea de microhidrină cu vitamina C, absorbţia vitaminei C nu mai este de 70% ci devine de 100%.

Miracolul din valea Hunza a condus aşadar la descoperiri uimitoare şi binevenite care vor putea revoluţiona medicina şi chiar umanitatea dacă li se vor acorda atenţia şi importanţa cuvenite.

Citiţi şi:

Descoperirea extraordinară a lui Masaru Emoto: apa ne înregistrează gândurile

O cură de excepţie: terapia cu apă de izvor

yogaesoteric
27 ianuarie 2011