Citiți prima parte a articolului
Cultura vieţii: Adulții din spatele drepturilor copilului
Un aspect al legislației pentru drepturile copilului este acela că aceasta urmărește să pună interesele copilului față în față cu cele ale părinților pe principiul divide et impera. Se presupune că părinții sunt ostili intereselor copiilor lor până când nu se dovedește altfel.
Aducem în atenția cititorilor câteva fragmente din cartea The Fight for the Family. The Adults Behind Children’s Rights (Lupta pentru familie. Adulții din spatele drepturilor copiilor) de Lynette Burrows, jurnalistă și mamă a șase copii din Marea Britanie, care a sunat alarma în mass-media britanică încă din anii 1990 cu privire la încercările unor activiști, grupați în organizații pentru „drepturile copiilor”, de a distruge familia și de a insinua o ideologie coruptă și perversă în legislația privind drepturile copiilor. Deși cartea a fost publicată în 1999, cuvintele autoarei rămân foarte actuale.
Capitolul 1: Ascensiunea unei ideologii excentrice
Publicul larg este înșelat în mod grav în ceea ce privește „drepturile copilului”. Pentru majoritatea oamenilor, ideea drepturilor copiilor se bazează pe bunăstarea acestora: nevoia de a-i proteja de rău și de a le furniza necesitățile de bază ale vieții. Nimeni niciodată nu și-ar fi închipuit că această intenție necesară și benignă este folosită abuziv de către cei care vor să schimbe familia din ceea ce ei văd drept o instituție burgheză, paternalistă și opresivă într-o unitate de activitate nouă, radicală, în care părinții sunt pur și simplu îngrijitori ai copiilor, aflați la mila statului.
Majoritatea oamenilor ar fi, probabil, de acord cu Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului atunci când vorbește despre faptul că familia este „grupul fundamental al societății” și că ar trebui să li se acorde copiilor „protecția și asistența necesare” pentru a le permite să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, iubire și înțelegere. Aceasta este într-adevăr ceea ce părinții, în general, au căutat mereu pentru copiii lor și pentru care, în cele mai multe cazuri, își dedică cea mai mare parte a vieții lor. Este o afirmație cu totul indiscutabilă – până când înțelegem cum poate fi ea interpretată.
Luați în considerare această declarație de intenție, emisă de o organizație numită Children’s Rights Office (Biroul pentru Drepturile Copilului), în iunie 1995:
„În mod tradițional, a existat tendința de a se presupune că drepturile părinților prevalează până când copiii pot demonstra capacitatea de a-și exercita drepturile.
Dar obligația prevăzută la articolul 5 [al Convenției ONU] de a acționa «într-o manieră compatibilă cu capacitățile de dezvoltare ale copilului» sugerează că prezumția ar trebui inversată: părinții ar trebui să își exercite dreptul de a depăși acțiunile unui copil numai când copilul nu este capabil să înțeleagă pe deplin consecințele acțiunilor sale sau eșecul de a interveni ar pune copilul în pericol sau ar cauza rănirea sau se suprapune peste drepturile altora.”
Aspectul pe care trebuie să-l remarcăm aici este confuzia asupra observației inocente că părinții ar trebui să „acționeze într-o manieră compatibilă cu capacitățile de dezvoltare ale copilului”. Cei mai mulți părinți, desigur, se comportă în acest fel deoarece își iubesc copiii și doresc să le dea ceea ce au nevoie, cu condiția să fie în interesul lor; dar acum se sugerează că aceasta nu este suficient. Se sugerează, în schimb, că alții, din afara familiei, ar trebui să înlocuiască dreptul părinților de a-și crește copiii așa cum consideră de cuviință și că aceștia alții, nu părinții, ar trebui să decidă când copilul este „capabil”.
Natura banală a textului Convenției se dezvăluie ca aparținând unui sublimbaj binecunoscut, drag angajaților guvernamentali, iar tonul atotcunoscător este semnul ei distinctiv. Ar fi ridicol, dacă nu ar fi atât de grav, ca un grup de birocrați / politicieni să înceapă a predica majorității concetățenilor lor despre ceva atât de fundamental, cum ar fi creșterea copiilor. Cu toate acestea, nemaivorbind de faptul că au un tupeu grotesc în această chestiune, implicațiile pentru viața de familie sunt grave.
Presupunerea că există o modalitate corectă de a-i educa pe toți copiii și că experții de la Children’s Rights Office, doar ei știu care este, ar trebui să ne avertizeze că suntem în compania zeloților cu idei „alternative”, dacă nu nedeclarate, despre ceea ce reprezintă modalitatea corectă a părinților de a se comporta cu copiii lor.
Există un aspect suplimentar deranjant al campaniei pentru legislația sperată pentru drepturile copilului, care se dezvăluie în limbajul susținătorilor. Ea urmărește să pună interesele copilului față în față cu cele ale părinților pe principiul divide et impera. Se presupune că părinții sunt ostili intereselor copiilor lor până când nu se dovedește altfel. Asistenții sociali, pe de altă parte, nu lucrează sub o astfel de ipoteză atât de înjositoare.
Pentru cei mai rezonabili oameni ar părea bizar să presupunem că părinții normali și responsabili, care poartă, cresc și își iubesc copiii, ar trebui să se bucure de mai puțină încredere față de cei care doar își câștigă existența pe seama lor – dar aceasta este, într-adevăr, poziția mișcării pentru drepturile copiilor. Ei presupun că există ceva în însăși natura părintească care este ostil intereselor copiilor, care îi opresează și îi supra-protejează în detrimentul lor.
Deși trebuie să recunoască faptul că cei mici sunt vulnerabili în virtutea faptului că sunt copii, ei cred că această vulnerabilitate este cauzată, în primul rând, de atitudinile părinților. Iată ce scria Gerison Lansdown, președinta Children’s Rights Development Unit (Unității de Dezvoltare a Drepturilor Copilului), în manualul Children’s Participation în Decision Making (Participarea copiilor în luarea deciziilor) în 1995: „O mare parte a vulnerabilității copiilor provine din atitudinile și prezumțiile istorice despre natura copilăriei și este o construcție socială și politică și nu o consecință inerentă sau inevitabilă a copilăriei în sine… este la fel și în cazul structurilor în care trebuie să trăiască copiii, ce servesc pentru a-i face vulnerabili”.
Manualul continuă să sublinieze că „predominarea modelului protector în construirea relațiilor noastre cu copiii îi împiedică să-și dezvolte capacitatea deplină”. Această afirmație extrem de discutabilă este apoi folosită ca bază pentru stabilirea „drepturilor copiilor” – pe care copiii le pot folosi ca să-și apere propria vulnerabilitate!
Trebuie să spunem clar în legătură cu acest aspect, având în vedere că este nucleul argumentului și forța motrice din spatele tuturor ideilor lor: Ei cred că experiența părinților, acumulată de generații, este greșită, așa au crezut dintotdeauna. Propunerea lor este să fie înlocuită cu un experiment, în care părinții sunt marginalizați, în calitate de protectori principali și educatori ai copiilor lor, iar profesioniștii din afara familiei sunt admiși pentru a-și face treaba. Evident, faptul că acești profesioniști vor fi degrevați de dorința de a proteja copiii de ceea ce părinții consideră dăunător face parte din atractivitatea propunerilor.
Fiind în mare măsură neexperimentat și ideologic, nu există niciun istoric de date, care să continue să analizeze posibilul rezultat al unui astfel de experiment social masiv; și, desigur, nu există consimțământ public. Nu avem decât acreditările inadecvate ale oamenilor care avansează aceste idei pentru a le valida – iată de ce, fără îndoială, vor ei cu tot dinadinsul să creeze o impresie de respectabilitate științifică impenetrabilă, precum și de sprijin profesional și public răspândit pe larg.
Mass-media, care în general nu știe prea multe despre subiect, a oferit un sprijin necritic a ceea ce par a fi idei „drăguțe”, fără să le pună în discuție, și astfel a contribuit la perpetuarea unei iluzii că mișcarea pentru „drepturile copilului” este atât fundamentată din punct de vedere intelectual, cât și sprijinită pe larg. După cum vom vedea, nu este cazul.
Capitolul 2: Țeserea rețelei
Este evident pentru oricine că întreaga zonă a drepturilor copilului deschide „noi oportunități de carieră” pentru cei implicați, la care se adaugă atracția puterii ce li se conferă ca să intervină în viața altora. Este puțin probabil să fie întâmplător faptul că cei mai puternici susținători ai lobby-ului noilor drepturi sunt oficialii, deja activi în serviciile de îngrijire a copiilor. Baza de putere a mișcării este aproape în întregime birocratică și instituțională: sprijinul individual, fie în timp, fie prin donații, este vizibil prin absența sa. Aceasta este o mișcare care aduce puterea instituțiilor împotriva familiilor și urmărește să slăbească dreptul familiei pentru a-și desfășura propriile afaceri, fără intervenții din partea organismelor externe.
Atitudinea condescendentă și, într-adevăr, insultătoare, față de părinți are ecouri în tot ce este produs de mișcarea pentru drepturile copiilor. În introducerea Legii Copiilor din 1989, care înglobează atât de multe dintre scopurile și atitudinile lor, fostul Lord Cancelar, Lord Mackay – poate fără să vrea – a prins tonul exact: „Zilele în care un copil ar trebui considerat ca fiind posesia părintelui său… sunt îngropate astăzi pentru totdeauna. Scopul copleșitor al părinților este responsabilitatea de a îngriji și de a crește copilul ca să fie un adult bine dezvoltat, fizic și moral.”
Lordul Mackay ar trebui întrebat de unde i-a venit ideea că acest comentariu ocrotitor ar fi ceva absolut nou pentru majoritatea părinților. Ce poate fi nou cu privire la sentimentele sale, cu excepția faptului limpede că puterea de a defini această responsabilitate și de a decide ce reprezintă dezvoltarea adecvată a unui copil într-un adult este luată părinților și dată lucrătorilor sociali și altora?
Iată ce spune Gerison Lansdown din nou: „Familia nu mai este considerată, fără îndoială, un mediu sigur, ocrotitor și stabil pentru toți copiii”. Lansdown continuă să enumere problemele curente cu care se confruntă familia, pe care ea nu le identifică a fi cauzate în mare parte de dezintegrarea familiei tradiționale și de înlocuirea ei cu un stil de viață mai lax, alternativ. În loc de aceasta, ea vede dezintegrarea familiei drept inevitabilă sau deja realizată și folosește aceasta ca justificare pentru distrugerea completă a acestei instituții arhaice: „Un model de părinți ca deținători ai tuturor drepturilor și responsabilităților în ceea ce privește copiii nu mai este acceptat ca fiind posibil sau de dorit.”
Ne-am putea întreba de cine nu mai este acceptat, însă răspunsul este: de activiștii pentru drepturile copilului.
Capitolul 6: Eliberarea copiilor
Autorul Manifestului privind drepturile homosexualilor, Mike McNair, care semnează, împreună cu Jamie Gough, cartea Gay Liberation în the Eighties (Eliberarea homosexualilor în anii optzeci), demonstrează că există o legătură dintre ura feministă față de familie, drepturile copiilor, homosexualitate și socialism: „Copiii cresc sub puterea părinților lor. La copii, orice comportament care este în mod evident sexual în termeni adulți este reprimat… O societate socialistă ar înlocui familia ca gospodărie… homosexualii și copiii ar trebui să aibă dreptul de a trăi împreună… Copiii și tinerii ar trebui să aibă dreptul de a-și stabili propriile vieți sexuale… căsătoria ar trebui să fie dezasamblată… Femeile au nevoie de acces la facilități gratuite de contracepție și avort; acest lucru este valabil atât pentru femeile tinere, cât și pentru «adulți». Copiii ar trebui să poată divorța de părinți… Rezultă din ceea ce am spus deja că favorizăm abolirea vârstei consimțământului.”
Este un aspect îngrijorător faptul că multe dintre aceste obiective au ajuns în politica publică din ultimii ani, mai ales într-un mod ascuns și adesea în numele drepturilor copilului. Copiii care se separă de părinți, de exemplu, și accesul copiilor la contracepția oferită de stat, dreptul copiilor de a intra singuri sub protecția statului și de a ieși de sub protecția părinților. Acest lucru a fost facilitat de textul Legii privind copiii din 1989, în special, cu cerința că și copiii au un cuvânt de spus în modul în care trebuie crescuți.
Acest aspect pare rezonabil până când descoperim interpretarea pe care am putea-o face; de exemplu, că o fetiță de 13 ani poate să meargă să locuiască împreună cu un bărbat căsătorit de 42 de ani, iar părinții săi să nu poată face nimic. Ziarul Mail on Sunday a publicat o serie de articole care prezintă situația dificilă a părinților, care s-au confruntat cu probleme similare, fie cauzate, fie exacerbate de dispozițiile dezbinătoare ale acestei legi. Publicația a citat cuvintele relevante din Legea Copiilor: „O autoritate locală poate acorda un loc de cazare oricărui copil din vecinătatea sa (chiar dacă o persoană care are responsabilitate parentală asupra lui poate să-i ofere locuință), dacă consideră că acest lucru ar proteja sau promova bunăstarea copilului.”
Continuăm prin a spune: dacă sunteți părinte, citiți cu atenție cuvintele de mai sus – vă pot distruge viața. Ele provin din clauza 20.4 a Legii Copiilor, o lege cu implicații ce dă fiori fiecărei familii din Marea Britanie… Modul în care se poate interpreta ar însemna că orice copil al dumneavoastră poate fugi de acasă, ajutat și susținut de stat… și nu puteți face absolut nimic în legătură cu aceasta.
Copiii rebeli sub vârsta de șaisprezece ani exploatează clauza 20.4. Ei se ceartă cu părinții, se declară fără adăpost și forțează serviciile locale de asistență socială să-i ia la ei. Ei se bucură de un pic de disciplină sau deloc în îngrijirea serviciilor locale. Legat de aceeași lege de a „afirma dorințele copilului mai presus de orice”, lucrătorii sociali au devenit ieșirea de siguranță pentru copiii dezbinați, răzvrătiți care intenționează să-și facă propriul drum.
Capitolul 7: Indignare selectivă
Dacă nu ar fi parti pris-ul pentru drepturile homosexualilor, activiștii pentru drepturile copilului s-ar fi putut afla în fruntea anchetelor în desfășurare, care au dezvăluit exploatarea gravă suferită de copiii aflați în îngrijirea statului. Dar ei nu s-au aflat niciodată acolo, așa cum s-au dovedit a fi în mod vădit dezinteresați de multe alte domenii de interes real pentru familii.
Lista a ceea ce se poate face pentru a îmbunătăți foarte mult situația copiilor dezavantajați este foarte lungă și este instructiv să observăm cât de puține eforturi veritabile sunt făcute de către activiștii pentru drepturile copilului în abordarea problemelor. Urâciunea și dezolarea predominantă a atâtor așezări urbane reprezintă o țintă evidentă pentru oricine pretinde că are la inimă interesele copiilor, iar publicitatea și presiunea pe care le-ar putea exercita organizațiile finanțate de stat, cum ar fi Children Rights Office, ar fi imense, în zone restrânse, destul de specifice, dacă ar alege să facă acest lucru.
Există, de exemplu, numeroase probleme cu care se confruntă copiii care suferă deoarece mamele lor sunt obligate să lucreze ore îndelungate departe de ei. Aceste organizații ar fi putut milita pentru schimbări fiscale, care să le permită mamelor o alegere, fie că doresc să lucreze sau să-și îngrijească copiii acasă. Că astfel de schimbări sunt în curs de examinare acum nu se datorează deloc eforturilor activiștilor pentru drepturile copilului.
Aceștia ar fi putut organiza campanii de demolare sau reconstrucție a unor locuințe mari și ar fi putut fi un exemplu de autoritate, arătându-le părinților cum să lucreze împreună pentru a contracara delincvența în distrugerea proprietății și drogurile.
Citiți a treia parte a articolului
Citiți și:
Părinţii permisivi din Suedia au dat naştere unei generaţii de monştri?
Scopurile ONU pentru omenire vizează copiii ca «agenţi ai schimbării»
Europa urmăreşte să distrugă familia tradiţională şi identitatea sexuală
yogaesoteric
7 iunie 2018