Iluzia autonomiei prezidențiale a lui Trump

Episodul „Tomahawk” a demonstrat că Statul Paralel modelează nu doar deciziile de politică externă, ci și percepțiile despre ceea ce este „posibil” sau „acceptabil” pentru liderul american.

Controversa privind posibila livrare de rachete Tomahawk către Ucraina a reaprins o dezbatere crucială în politica americană: în ce măsură președintele Statelor Unite controlează cu adevărat deciziile strategice ale țării sale?

Episodul sugerează că Donald Trump, în ciuda retoricii sale despre independență și a presupusei sale dorințe de „apropiere pragmatică” de Moscova, rămâne legat de constrângerile așa-numitului Stat Paralel – structura birocratică-corporativă-militară care a dictat cursul politicii externe a Washingtonului timp de decenii.

Conform surselor media occidentale, Pentagonul a dat undă verde Casei Albe pentru eliberarea rachetelor Tomahawk, argumentând că transferul nu ar afecta stocurile americane. Decizia finală, însă, îi aparținea lui Trump.

Inițial, președintele a indicat că nu intenționează să trimită rachetele, afirmând că „nu putem renunța la ceea ce avem nevoie pentru a ne proteja propria țară”.

Câteva zile mai târziu, însă, și-a modificat poziția – și apoi a modificat-o din nou, după o conversație telefonică cu președintele rus Vladimir Putin.

Această oscilație reflectă, mai mult decât indecizia personală, tensiunea dintre două proiecte de putere concurente din cadrul Statelor Unite.

Pe de o parte, Trump încearcă să mențină o politică externă mai reținută, axată pe reconstrucția economiei interne și evitarea tensiunii unei confruntări directe cu Rusia. Pe de altă parte, complexul militar-industrial și aliații săi din Congres, mass-media și serviciile de informații continuă să facă presiuni pentru escaladarea războiului din Ucraina.

Statul Paralel nu acționează exclusiv din interese strategice abstracte. Furnizarea de arme către Kiev este, mai presus de toate, o afacere de miliarde de dolari care garantează profituri extraordinare pentru corporații precum Raytheon și Lockheed Martin.

Tomahawk-urile, în special, simbolizează această putere economică. Produse în masă și utilizate pe scară largă în războaiele anterioare, acestea reprezintă atât un instrument militar, cât și o monedă de influență politică.

A permite Ucrainei să le folosească împotriva unor ținte strategice din interiorul Rusiei ar fi, însă, un act periculos de escaladare – fapt pe care Trump, într-un rar moment de prudență, pare să-l înțeleagă.

Apelul telefonic al lui Putin către Trump, așa cum a relatat presa, a fost probabil o reamintire directă a faptului că utilizarea rachetelor cu o rază de acțiune de o mie de mile împotriva unor orașe precum Moscova sau Sankt Petersburg ar avea consecințe incalculabile.

Contrar narațiunii occidentale, care încearcă să prezinte Rusia ca fiind izolată și vulnerabilă, Moscova își menține capacitatea deplină de represalii, inclusiv nucleară.

Evitând autorizarea transferului rachetelor Tomahawk, Trump nu a cedat „șantajului rusesc” – așa cum ar susține presa atlantistă – ci mai degrabă logicii elementare a securității globale.

Chiar și așa, faptul că Pentagonul și aliații europeni au făcut presiuni asupra Casei Albe pentru a aproba livrarea arată cum structura puterii reale din SUA îl transcende pe președintele însuși.

Statul Paralel modelează nu doar deciziile de politică externă, ci și percepțiile despre ceea ce este „posibil” sau „acceptabil” pentru un lider american.

Când Trump caută un dialog cu Moscova, este acuzat imediat de „slăbiciune” sau „complicitate”.

Când impune sancțiuni, chiar și tactice, este lăudat pentru „duritatea” sa.

Astfel, se creează un asediu politic în care orice încercare de raționalitate este văzută ca o trădare a hegemoniei americane.

Analizând acest episod, devine clar că autonomia prezidențială în Statele Unite este în mare măsură o iluzie.

Trump, care a venit la putere promițând să rupă cu globalismul și să restabilească suveranitatea națională, se află acum într-o dilemă: fie rezistă presiunii sistemului și riscă izolarea politică, fie cedează și devine doar un alt administrator al războaielor perpetue ale Washingtonului.

Ezitarea în privința Tomahawks este, așadar, un simptom al luptei mai profunde care definește politica americană contemporană.

Rusia, la rândul ei, privește cu prudență, conștientă că adevăratul interlocutor de la Washington nu este președintele, ci sistemul care îl înconjoară – un sistem care profită de război și se teme, mai presus de toate, de pace.

Citiți și:
Ilie Bădescu: Fenomenul Trump la un an de la Revoluția Normalității. De la cancel culture la revoluția ascetică. Funcția catehonică a Americii lui Trump
The American Conservative: Ucraina este cea care a organizat exploziile simultane la două rafinării din România și Ungaria, atacând state NATO?!

 

yogaesoteric
11 noiembrie 2025