Imparțialitatea judecătorului – o realitate în România?

Pentru a putea beneficia de un proces echitabil, instanța învestită cu judecarea cauzei este necesar să fie una independentă și imparțială. Acest aspect este subliniat atât în Constituția României, în legislația procesual civilă română, cât și în tratatele internaționale care apără drepturile omului. Dreptul la o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege privește atât organizarea judiciară, cât și funcționarea concretă a instanței în circumstanțele unui litigiu determinat, fiind consecința inevitabilă și forma de obiectivare, instituțională și funcțională, a dreptului de acces la justiție.

Independența instanței se apreciază nu numai în raport cu părțile, dar și față de celelalte puteri constituite în stat – puterea executivă și puterea legislativă. Prin urmare, instanța nu este cazul să fie influențată de alte instituții sau organe publice, ci este necesar să funcționeze într-un mod independent, în caz contrar fiind pierdută chiar esența dreptului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că imparțialitatea constă în absența oricărei idei preconcepute sau prejudecăți privitoare la soluționarea unui proces. În acest sens, imparțialitatea poate fi apreciată după posibilitatea de a determina nivelul de subiectivitate al judecătorului în funcție de anumite împrejurări. Așadar, judecătorul este necesar să ofere toate garanțiile suficiente pentru a exclude toate bănuielile rezonabile de părtinire. În acest sens, pentru a proteja dreptul la un proces echitabil și pentru a le garanta oamenilor o judecată imparțială, Codul de Procedură Civilă reglementează instituțiile recuzării și ale abținerii.

Astfel, legiuitorul a gândit situații posibile, în care imparțialitatea unui judecător ar putea fi pusă în primejdie, deoarece în anumite circumstanțe, indiferent de persoana judecătorului, subiectivitatea poate apărea. Din acest motiv, judecătorii care consideră că sunt învestiți cu cereri care le periclitează imparțialitatea au posibilitatea de a se abține de la judecarea cauzei. În completarea acestor norme, justițiabilii care consideră că nu vor beneficia de o judecată imparțială pot apela la instituția recuzării. Codul de Procedură face trimitere la două tipuri de astfel de situații, respectiv incompatibilități absolute și relative. Articolul 41 se referă la cazurile de incompatibilitate absolută:

„(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.
(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.”

Articolul 42 face referire la cazurile de incompatibilitate relativă:

„(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:
1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;
2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
3. când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
4. când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;
5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
6. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
8. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
9. dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
10. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;
11. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
12. dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau a asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

(2) Dispoziţiile alin. (1) privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor.”

Prin urmare, în condițiile în care există impresia că judecătorul care este învestit cu procesul dumneavoastră se află în una din situațiile menționate anterior, este necesară formularea unei cereri de recuzare. În cazul admiterii acestei cereri, va fi înlocuit judecătorul, iar astfel veți avea parte de o judecată echitabilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că este necesar să fie luați în considerare următorii factori, pentru a determina dacă o instanță este independentă: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care o compun, existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare, posibilitatea de a se verifica dacă instanța prezintă sau nu aparența de independență, în sensul de încredere pe care, într-o societate democratică, instanțele este necesar să o inspire justițiabililor. (Cauza Cooper c. Marea Britanie, C-48843/99 din 16 Decembrie 2003)

În Hotărârea din 13 iulie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului, în Cauza Dubinskaia c. Rusia, Curtea a considerat încălcat art. 6 paragr. 1 din Convenție, dispunând următoarele: „Curtea reamintește că declanșarea unui proces nu reprezintă, în sine, o îndeplinire a cerințelor art. 6 paragraful 1. Intenția Convenției este de a nu garanta drepturi cu caracter teoretic sau iluzoriu, ci drepturi care sunt efective și pot fi puse în aplicare. Dreptul de acces la o instanță conține nu numai dreptul de a începe un proces, ci și dreptul de a obține soluționarea procesului de către o instanță. Ar fi iluzoriu dacă sistemul legal intern al unui stat contractant ar cere unei persoane să introducă o acțiune civilă în fața unei instanțe, fără a i se garanta că acea cauză ar fi soluționată printr-o hotărâre definitivă în cadrul unei proceduri judiciare (…). Dreptul unei părți privind accesul la o instanță ar fi iluzoriu dacă aceasta nu ar avea cunoștință de evoluția procesului și de hotărârile instanței privind cererea sa, în mod special atunci când asemenea hotărâri sunt susceptibile să fie analizate de o instanță superioară (…). Curtea consideră că neîndeplinirea obligației, de către autoritățile naționale, de a soluționa acțiunea reclamantei a privat-o de dreptul acesteia de a avea acces la o instanță. Astfel, a existat o încălcare a articolului 6, paragraful 1 din Convenție.”

Pentru a oferi garanții suficiente, pe lângă independență și imparțialitate, instanța este necesar să fie constituită de lege, prin aceasta înțelegem faptul că e necesar să existe o reglementare a existenței și organizării instanței, dar și a compunerii și constituirii sale. În acest sens, Constituția prin Titlul al III-lea, Capitolul al VI-lea reglementează Autoritatea Judecătorească. În articolul 124 se stabilește faptul că justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

În concluzie, imparțialitatea și independența instanțelor de judecată sunt principii fundamentale ale unui proces echitabil. În condițiile în care aceste două elemente cruciale pentru o judecată corectă și lipsită de prejudecăți nu ar fi respectate, drepturile fundamentale ale celor care apelează la justiție ar fi încălcate. Chiar mai mult, în lipsa respectării cu sfințenie a acestor valori, rolul important al judecătorului în configurația unei societăți democratice ar fi trivializat, fiind redus la un simplu statut și devenind o reală piedică în funcționarea corectă a unui stat de drept.

Autor: Avocat Alexandru Mușătoiu

Citiți și:
Sentințele nu-s Biblie, judecătorii nu-s dumnezei – Represaliile contra justițiabililor ce critică magistrații si hotărârile judecătoreşti reprezintă o violare a drepturilor omului
Liber la Legea răspunderii magistraților: niciun judecător nu este deasupra legii!

yogaesoteric
5 martie 2024