În căutarea propriei poveşti adevărate

…dacă nu sunt eu autorul poveştii mele, atunci cine este?

de Alex Ionescu

„Dacă Dumnezeu nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat”
– Voltaire

„Viaţa noastră este o poveste, iar evenimentele sincrone ne fac să devenim conştienţi de acest fapt”
– Robert H. Hopcke

„Succesul măsurat în termeni strict materiali sau sociali (bani sau reputaţie) nu-i o hrană îndestulătoare pentru sufletele noastre şi nu poate constitui nici baza unei povestiri interesante ori care să ne mulţumească”
– Robert Hopcke

Cum arată radiografia vieţii pe care o trăieşti? Este o succesiune de scheme logice cu ce ai de făcut, de realizat, cu puncte şi intersecţii de probleme sau este un peisaj pastel cu stările pe care le trăieşti şi cu cele cu care ai dori să fie umplută? Laşi loc liber pentru neprevăzut sau planifici totul la minut?

Putem împărţi viaţa de zi cu zi în două: partea exterioară, ce avem de făcut concret – serviciu, piaţă, plata întreţinerii, a telefonului, etc. – şi partea interioară, trăirile cu care ne umplem viaţa – bucuria revederii unui prieten, mâhnirea unui insucces, emoţia unui apus, etc. La ce suntem noi atenţi în cea mai mare parte a timpului?
În absenţa unei preocupări reale pentru evoluţia noastră interioară, mintea ne este 99% ocupată de termene pentru diferite acţiuni sau activităţi, facturi de plătit, programări la dentist, la medic, liste de cumpărături, aranjamente de vacanţă, etc. Armonios este ca cele două laturi ale propriei noastre vieţi să se intersecteze, ca viaţa interioară să se continue în mod firesc în exterior. Această stare a devenit ceva foarte rar la oamenii din ziua de astăzi. Datorită presiunii timpului şi a faptului că avem foarte multe de rezolvat, nu ne mai permitem să acordăm atenţie trăirilor, fiinţei noastre interioare.

Gândirea tip cauză-efect

Odată cu epoca Luminilor, ca moment important al istoriei societăţii occidentale, balanţa între raţionalism şi credinţele religioase a început să se încline din ce în ce mai puternic înspre primul taler: gândirea raţională. Transformările aduse de revoluţia industrială au întărit încrederea în ştiinţă, în raţionamente, iar preocupările pentru latura emoţională, subiectivă, iraţională a vieţii a diminuat progresiv.

Vorba poetului: „… încline a ei limbă/ Recea cumpăn-a gândirii/ Înspre clipa ce se schimbă/ Pentru masca fericirii” (Mihai Eminescu).

Astfel, prin punerea gândirii raţionale pe primul loc şi prin negarea trăirilor fireşti, mulţi oameni au ajuns să îşi ignore o parte importantă din fiinţa lor interioară. Din punct de vedere raţional, ştiinţific, trăirile religioase, trăirile spirituale sunt considerate nişte ficţiuni deoarece semnificaţiile care le sunt atribuite nu pot fi demonstrate, cauzele acestor fenomene rămânând nedeterminate prin metode ştiinţifice actuale. Astfel, în timp, prin promovarea gândirii raţionale şi desconsiderarea trăirilor, sentimentelor s-a pierdut legătura cu fiinţa interioară.

Întreaga cultură occidentală s-a structurat treptat pe o gândire de tip cauză-efect. Însăşi concepţia actuală despre lume a celor care ne aflăm în această parte vestică, este bazată pe ideea că orice acţiune provoacă o reacţie, fiecare stimul provoacă un răspuns. Dacă apăsăm pe un buton, se aprinde lumina sau începe să cânte o melodie sau se deschide o uşă, sau… etc. Şi ideea inconştientă care însoţeşte acţiunea respectivă este: „eu am făcut asta”, „eu am provocat asta”. Acest mecanism al gândirii este atât de înrădăcinat în mintea occidentală încât cu greu poate fi conştientizat.

Această gândire deductivă, cauzală ne face să aşteptăm la orice acţiune un efect şi la orice reacţie să căutăm o cauză. În timp, mintea ajunge să asimileze orice tip de cauză sau efect şi ne dă iluzia puterii depline asupra lumii înconjurătoare şi asupra propriului destin. O viziune măgulitoare pentru propriul ego. A gândi strict în termenii mecanicii clasice, adică de cauză – efect aşa cum este structurată gândirea occidentală, conferă un iluzoriu sentiment de siguranţă. Poate apare astfel, conex, sentimentul că putem acţiona liber asupra lumii înconjurătoare, fiind limitaţi doar de posibilele consecinţe ale acţiunilor noastre.

Dincolo de tipare… sincronicitatea

Dar dacă am gândi în termenii mecanicii cuantice? Dacă în locul legii acţiunii şi reacţiunii din mecanica clasică am aplica minţii principiul incertitudinii al lui Heisenberg (care spune că niciun fenomen fizic nu poate fi descris cu precizie arbitrară)? Aceasta ar implica, aşa cum bănuiţi, o foarte mare libertate de gândire, o lipsă a tiparelor fixe, o curiozitate reală pentru cum ar trebui de fapt să decurgă viaţa noastră sau/şi un foarte mare stres pentru propriul ego.

Există aspecte ale vieţii care ne arată că nu totul este supus legilor cauzalităţii. Aceste aspecte sunt reprezentate în principal de ceea ce poartă numele de sincronicităţi sau evenimente sincronistice. Jung descria aceste evenimente astfel: „desfăşurarea, simultan cu o anumită stare psihică, a unuia sau mai multor evenimente exterioare ce apar ca paralele semnificative ale stării subiective din acel moment”. Adică evenimente care nu sunt legate prin niciun fel de determinism, sunt acauzale, dar care sunt legate intens prin semnificaţia pe care o au în conştiinţa celui implicat. Aşa cum le-a definit C.G. Jung în lucrarea sa Sincronicitatea – un principiu de conexiune acauzal (1952), sincronicităţile sunt coincidenţe semnificative. Jung afirma că efectele unor asemenea evenimente sincronistice este acela de a „relativiza eu-l”, de a îmblânzi dorinţa de a controla totul şi de a ne lărgi perspectiva.

Sincronicităţile apar independent de voinţa noastră. Nu noi suntem cei care le producem. Evenimentele sincronistice ne iau vălul de pe ochi şi ne arată că vieţile noastre sunt poveşti care au o anumită structură şi un scenariu pe care constatăm că nu l-am scris noi decât parţial. Acest tip de evenimente ne arată că viaţa exterioară nu trebuie să fie ruptă de trăirile noastre. Fiind preponderent atenţi la evenimentele exterioare, în momentul unei sincronicităţi, când ceva aleator care se petrece are o semnificaţie excepţională, aceasta ne aduce automat în interior şi ne ajută să redevenim conştienţi de povestea vieţii noastre.

Evenimentele sincronistice au un impact semnificativ asupra noastră. Ele determină în noi, măcar şi pentru câteva minute, un alt fel de a ne privi pe noi, viaţa, pe ceilalţi. Aduc o perspectivă mult mai largă asupra vieţii în sine. Ele ne umplu viaţa de semnificaţie. Chiar şi pentru câteva momente. Aşa cum afirma Robert Hopcke în romanul său „Nimic nu este întâmplător”, „percepţia plenitudinii în fenomenele de sincronicitate nu izvorăşte din eu-l nostru ci din felul în care semnificaţia uneşte tot ceea ce suntem, părţi din experienţa noastră de care nu am fost conştienţi, potenţialităţi pe care le-am lăsat într-o stare de somnolenţă sau nu le-am dezvoltat, elemente ale personalităţii noastre despre care nu ştiam că există. Acest arhetip (al plenitudinii) trimite către o personalitate mai înaltă şi care aduce tot ce ţine de noi laolaltă într-o structură coerentă, la fel cum într-o poveste fiecare detaliu îşi are locul şi semnificaţia sa.” Citatele care vor fi redate în continuare aparţin tot romanului menţionat mai sus.

„Cultura noastră ne îndeamnă să credem că noi suntem, sau ar trebui să fim, autorii poveştilor noastre. Dar atunci când evenimentele exterioare oglindesc atât de fidel stările noastre lăuntrice încât nu putem ignora impactul coincidenţei şi nici nu putem nega semnificaţia ei, iar neputinţa noastră de a controla evenimentele este incontestabilă, suntem confruntaţi cu întrebarea: dacă nu sunt eu autorul poveştii mele, atunci cine este?”

Până când omul nu se familiarizează cu fenomenele de sincronicitate, până nu dobândeşte o convingere reală asupra existenţei lui Dumnezeu, evenimentele sincronistice prin care trecem vor fi aproape întotdeauna ignorate, respinse, sau negate. „Evenimentele sincronistice ne pun în faţa următorului fapt: uneori poveştile pe care ni le făurim despre noi înşine, poveştile pe care am vrea să le trăim, nu sunt neapărat poveştile trăite de noi în realitate sau, pentru a face un pas înainte, poveştile menite nouă. Conştiinţa ego-ului nostru are chiar tendinţa de a simţi ca pe o insultă iraţionalitatea şi aleatorul evenimentelor sincronistice.”

„Sincronicitatea prin care ajungem la dragoste nu ţine doar de împrejurările uimitoare ce alcătuiesc scenariul poveştii de iubire, ci mai ales de sensul lăuntric pe care-l vedem şi îl trăim în poveştile vieţii noastre. (…) Dragostea e o cale esenţială prin care ne putem înţelege propria viaţă.” „Sincronicităţile ne dezvăluie de fiecare dată frumuseţea, ordinea şi coerenţa poveştilor pe care le trăim.”

„A gândi aşa cum ne invită să o facem sincronicitatea înseamnă a ne confrunta cu ideea că evenimentele întâmplătoare ar putea fi încărcate de semnificaţie, şi nu lipsite de sens. În general, această idee poate reprezenta o lovitură pentru eu-l nostru, sfidând viziunea pe care ne-am făcut-o, viziune a puterii şi a controlului deplin. Ideea că se pot petrece cu noi evenimente pe care n-avem cum să le controlăm, dar  ne pot afecta profund, este o idee care provoacă anxietate celor mai mulţi dintre noi. Cum spunea o colaboratoare a lui C. G. Jung, Marie-Louise von Franz, într-una dintre conferinţele ei despre sincronicitate: «hazardul este inamicul, hazardul este cel ce trebuie eliminat» – o descriere sintetică a atitudinii majorităţii oamenilor în faţa rolului jucat de întâmplările aleatoare în viaţa lor.”

„Persoane aparţinând culturilor din afara Europei ne dezvăluie că pot exista şi alte căi de a gândi şi de a trăi. Privindu-se pe ei înşişi ca pe simple părţi ale unui întreg mai mare în care tot ce e viu  se află în legătură, amerindienii sau cei aparţinând culturilor asiatice tradiţionale, precum China şi Tibetul, percep propriile lor acţiuni într-un mod foarte diferit: nu ca pe nişte cauze ce produc efecte, nu ca pe nişte acţiuni individuale asupra lumii, care e separată de noi şi obiectivă, ci ca pe o parte a unei reţele de interconexiuni subiective. De aceea, în cadrul acestor culturi, a acţiona eficient presupune alegerea momentului potrivit, cercetarea atentă a propriei atitudini, solicitarea şi folosirea sprijinului comunităţii mai largi căreia îi aparţii şi încercarea de a cunoaşte voinţa divină. În asemenea culturi se obişnuieşte încă să observi stelele ori s-o consulţi pe femeia bătrână şi înţeleaptă din sat înainte de a lua o hotărâre importantă. Din această perspectivă asupra lumii, a acţiona este un proces săvârşit cu toată smerenia şi atenţia. Un asemenea fel de a gândi, în care experienţa subiectivă a legăturilor cu lumea e mai importantă decât dominarea individuală a mediului prin mecanismul cauzei şi efectului, reprezintă un mod de viaţă în care accepţi lesne realitatea hazardului încărcat de semnificaţie.”
 
„A accepta că există legături acauzale între evenimente presupune şi recunoaşterea faptului că lumea fizică nu este separată de evenimentele psihice lăuntrice. Împărţirea lumii în «lăuntrică» şi «exterioară» este însă adânc întipărită în gândirea noastră, atât de adânc încât majoritatea oamenilor nici nu sunt conştienţi de asta.”

„Sincronicitatea ca principiu de conexiune acauzal sfidează de asemenea sensul dat de noi noţiunii de timp, mai exact felul în care ne bazăm pe ideea că timpul e liniar pentru a ne structura perspectiva asupra lumii. Gândind în termeni de cauză şi efect, avem nevoie de conceptele de «înainte» şi «după»: cauzele trebuie să preceadă efectele. Dar acceptarea faptului că există o legătură acauzală între evenimente face să devină mai important ce se întâmplă şi ce semnificaţie are întâmplarea decât când se petrece ea.”

„Marele ideal al lumii occidentale este să ajungă la obiectivitate. În ştiinţă înseamnă să elimini tendinţele subiective ale experimentatorului şi să faci să dispară, prin reproducere şi analiză statistică, efectele hazardului asupra unui proces. În gândire avem neapărată nevoie de dovezi, fapte şi demonstraţii pentru orice concluzie. În industrie, preţuim productivitatea şi profitul, ambele putând fi măsurate şi urmărite, în detrimentul altor preocupări, cum ar fi bunăstarea muncitorilor sau calitatea produsului. În tradiţia noastră sentimentele sunt un obstacol, o contaminare, o posibilă sursă de deviere, falsificare şi eroare.”

„Natura esenţialmente subiectivă a evenimentului sincronistic ne face să punem sub semnul întrebării idealul occidental al obiectivităţii: ce-ar fi dacă  am preţui sentimentele la fel de mult ca şi gândirea? Evenimentele sincronistice nasc în noi capacitatea de a simţi profund şi de a fi conştienţi de sentimentele noastre.”

„A-ţi îngădui să simţi înseamnă să pierzi ceva din controlul riguros asupra ta şi să te deschizi către ceea ce eşti. Trebuie să accepţi să fii cine eşti si ce eşti tu, nu cine crezi că eşti sau cine ţi-au spus alţii că ar trebui să fii. A simţi te face vulnerabil. Teama de a pierde controlul nu e singurul motiv pentru care minţile noastre raţionale se simt ameninţate de viaţa afectivă. Aidoma cauzalităţii, sentimentele pun sub semnul întrebării presupunerea că suntem separaţi unii de alţii, că există o împărţire strictă între exterior/obiectiv şi lăuntric/subiectiv. Natura sentimentului şi puterea empatiei ne arată că suntem cu toţii legaţi, sau am putea fi prin trăirea durerii, bucuriei, suferinţei, satisfacţiei, mândriei şi ruşinii celorlalţi.”

„Pentru că sentimentele sunt spontane, naturale şi libere – ca un curent de apă în care ne cufundăm şi pe care îl simţim în jurul nostru, dar nu-i putem schima cursul şi nu-l putem controla, celor aparţinând culturii noastre le trebuie un enorm curaj pentru a se hotărî să intre în asemenea ape curgătoare, mai ales atunci când sunt sentimente profunde şi puternice, iar apele curg cu repeziciune în jurul nostru. Evenimentele sincronistice ne aşează chiar în mijlocul acestui curent.”

„Sincronicităţile ne îndeamnă să ne privim pe noi înşine ca pe o parte a unui întreg mai vast la care participăm. Dacă suntem personajele unei poveşti, poate că deznodământul nu e fericit, însă viaţa pe care o trăim este măcar una întreagă şi coerentă. Rolul sincronicităţii este de a ne ajuta să vedem această plenitudine – dacă nu fericire – în spatele suişurilor şi coborâşurilor fiecărui capitol al vieţii noastre.”

Această percepere gradată a întregului din care facem parte a fost descrisă şi de Paulo Choelo în romanul său, Alchimistul, astfel: “un nor nu va şti niciodată de ce se mişcă într-o anumită direcţie şi cu ce viteză. El simte doar un impuls… Aceasta este direcţia spre care trebuie să mă îndrept acum. Cerul însă, cunoaşte motivele şi traiectoriile ascunse ale norilor. Şi tu vei şti, când te vei înălţa destul de sus pentru a putea zări dincolo de toate orizonturile.”

Citiţi şi:
Priveşte viaţa dintr-o perspectivă nouă
SANTOSHA te învaţă bucuria de a trăi

yogaesoteric
ianuarie 2009