„În educație nu urmărim să dresăm copiii, ci să-i facem oameni!”

Părintele Cezar Axinte este unul dintre fondatorii Școlii „Sfinții Martiri Brâncoveni” din Constanța. Deși foarte căutat de credincioși, aparițiile sale publice au devenit rare, unul dintre motive pentru aceasta fiind reculegerea, ca și recunoașterea smerită a unui continuu început pe cale. Apropiindu-se de creștinism abia la 35 de ani și provenind dintr-o familie atee, părintele ne-a mărturisit că Dumnezeu a făcut mare milă cu dânsul, iar el nu încetează să se minuneze de tainele credinței, despre care nu îi vine să vorbească prea ușor. Înainte de această vârstă a convertirii sale, nu primise de la părinți o educație religioasă, nu auzise vorbindu-se de Iisus Hristos la școală niciodată (nici măcar ca despre o figură istorică sau culturală), nici nu văzuse o biserică pe interior.

Vă invităm la un interviu despre educație cu părintele Axinte realizat de prof. Rucsandra Bălășoiu, folositor atât pentru părinți, cât și pentru cadrele didactice:

– Părinte Cezar Axinte, sunteți unul dintre fondatorii școlii „Sfinții Martiri Brâncoveni”, din Constanța. De ce ați înființat această școală? Cu ce alternativă ați dorit să veniți în fața părinților?

– Acum mai bine de 20 de ani, când am început activitatea Școlii Brâncovenești, n-am gândit o alternativă, ci am avut intuiția unei modificări de paradigmă la nivel social, ceea ce include, bineînțeles, și o modificare în actul educațional. Nu ne-am gândit atunci la alte implicații, ci doar am simțit că vor veni niște schimbări majore și înființarea școlii a fost mai mult un omagiu pe care am vrut să-l aducem învățământului românesc. Și, pe de altă parte, ne-am gândit la o modalitate de a păstra un crâmpei din identitatea națională, sigur, în contextul acela al conturării unei identități globale. Identitatea unui popor include cultura, educația și tradițiile, dar în același timp nu este suma acestora, ci mult mai mult. Cu alte cuvinte, aș răspunde că țesătura identității naționale poate rezista fără Windows, dar se destramă fără Sfânta Liturghie. Așa că ne-am gândit că o școală care să păstreze valorile creștine, ca și identitatea națională, ar fi binevenită. Și aș mai spune doar, cu titlu de exemplu: a fost odată când n-am fost români, dar n-a fost niciodată când n-am fost creștini. Și pornind de aici, iată, am făcut această școală. În același timp însă, elevii noștri cunosc, de exemplu, foarte bine istoria poporului evreu, un popor minunat căruia îi datorăm atâtea. După cum ei știu în același timp că poporul nostru a umplut cerul de sfinți.

– Prin ce ar semăna școala dumneavoastră cu celelalte și prin ce ar fi, poate, diferită?

– Școala Brâncovenească este o instituție de învățământ publică, în sensul legii. Desigur, nu este o școală de stat, ci are finanțare privată, dar curricula este identică, perfect simetrică cu a oricărei școli de stat. Aceasta este asemănarea. Dar dacă vorbim de o diferență (și poate o diferență fundamentală), ar fi aceea că școala noastră cinstește ca ocrotitori pe Sfinții Martiri Brâncoveni și bineînțeles că și i-a împropriat ca model de viețuire, de familie creștină, de acțiune și devotament. Pe de altă parte, încă o trăsătură definitorie ar fi că elevii, părinții acestora și cadrele didactice au o viață liturgică, înțelegând prin aceasta, în sensul cel mai înalt, că se împărtășesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Așadar, dacă la o școală de stat avem un copil sau doi copii într-o clasă sau, să spunem, câțiva copilași din toată școala care se spovedesc și se împărtășesc, care participă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, în schimb în școala noastră majoritatea părinților, copiilor și a cadrelor didactice participă la viața liturgică și mai mulți dintre ei se împărtășesc săptămânal.

– Ați menționat cadrele didactice. Atunci când doriți să angajați un nou profesor, ce calități căutați?

– Întâi de toate, a fi profesor este o vocație și aceasta se vede la prima întâlnire cu cel care aplică pentru un post în școala noastră. Deci, cea mai înaltă calitate, sau dacă vreți, ceea ce căutăm noi într-un candidat la un post în școala noastră este ca el să aibă această pasiune pentru învățământ. Iar aceasta este caracteristica principală. Chiar am avut între directorii noștri și un musulman și, de asemenea, am avut un profesor care era musulman. Cu alte cuvinte, ne interesează foarte mult actul educațional, pasiunea pentru educație, dragostea pentru copii. Și toate celelalte se adaugă. Instituția noastră nu este efectiv o școală religioasă, ci una publică și poate să vină oricine să predea, după cum putem avea și copii de alte confesiuni.

Este vital pentru copii să lucreze și cu mâinile!

– Cunoașteți familia din postura de fondator de școală, de tată, de părinte duhovnic. Care credeți că ar fi greșelile pe care le poate face o tânără familie, bine intenționată, la începutul acestui drum de creștere a copiilor?

– Sunt îngrijorat de întrebare pentru că sunt atât de mulți experți în educația copiilor și în viața de familie, încât mi-e și teamă să deschid gura. Dar vă voi spune că una dintre greșelile majore pe care le-am făcut eu însumi ca părinte a fost aceea că i-am scutit sau i-am ferit de muncă fizică pe copiii mei și nu am pus un accent mai mare pe lucrul cu mâinile, de la cele mai mici vârste. Chiar și la câțiva anișori un copilaș poate să-și ducă ceașca la chiuvetă. V-am dat un mic exemplu, poate e copilăresc. Dar este vital pentru sănătatea sufletească ca un copil, indiferent de performanțele sale școlare, să învețe o meserie cu mâinile până la 14 ani. Este vital. Cuvântul „vital” nu este un lux, nici nu este excesiv.

– Dar este puțin mai greu să facem asta în mediul urban. De pildă, la țară totul pare mai ușor. Cei din orașe au un alt ritm și într-un apartament parcă este mai greu să învățăm copiii să aibă această experiență de manualitate sau o meserie.

– E adevărat, dar de aceea am spus cuvântul „vital”. Nu negociem. Dacă este vital, atunci nu mai contează că stați într-un apartament în București sau că locuiți în Făgăraș la o pensiune. Este vital. Și apoi întrebarea ar fi: vrem să fie ușor? Dragostea dumneavoastră ca părinți pentru copii vă va lumina în așa fel încât să știți tot ce aveți de făcut. Nu aveți nevoie de un antrenor personal pentru asta. De aceea nu am dezvoltat. Am spus doar atât: este vital pentru sănătatea sufletească a copiilor să facă asta. Și bineînțeles și pentru sănătatea lor ca membri ai societății. Dacă veți merge la duhovnic, dacă veți merge la Sfânta Liturghie, atunci harul vă va lumina, astfel încât să știți ce aveți de făcut. E o jertfă foarte mare în contextul lumii contemporane. Dar de aceea poate aș cita un titlu minunat: „Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan”, de Sfântul Paisie Aghioritul.

– În sens invers, ați putea să ne dați un exemplu de parcurs fericit, de poveste fericită?

– Da, sunt multe povești minunate. Poate ar fi bine chiar să scoatem o carte, o broșurică despre aceste povești minunate petrecute în cei 20 și ceva de ani în școală. Acum îmi vine în memorie una dintre ele. La un moment dat, m-a sunat un medic care mi-a cerut sprijinul pentru a transfera un elev aflat la jumătatea anului școlar. Și am transferat copilul. Era într-o depresie îngrozitoare, incapabil de a participa activ la lecții. Era traumatizat și somatiza traumele acestea. Avea și rezultate foarte proaste la învățătură, în ultimii ani avea 4-5 pe linie. Cu chiu, cu vai, avea 5 la matematică. Motivul pentru care a fost transferat a fost să nu se degradeze psihic și mai mult, dar nimeni nu avea mari așteptări la evaluarea națională. După șase luni petrecute în școala noastră, beneficiind de dragostea colegilor și a cadrelor didactice, copilul a luat o notă foarte bună la acest examen. A intrat la un liceu bun și acum când vorbim nu mai are nicio problemă. Este chiar șeful clasei acolo. Așadar, de unde specialistul punea problema că recuperarea va dura 2 sau 3 ani, iată că totul a fost transformat de modul în care copilul a trăit ultimele luni din gimnaziu. I-au fost hotărâtoare duhul dragostei, al empatiei, al compasiunii, și s-a vindecat un suflet care era într-o situație delicată din punct de vedere medical.

„Eu nu sculptez pasărea, ci zborul”

– Părinte, cum ați vedea un program zilnic pentru un copil de școală? Cum ar putea el echilibra studiul cu alte nevoi și care ar fi acestea?

– Mă tem că nu pot să spun foarte multe despre asta în mod satisfăcător, dar voi răspunde cumva răsturnat, ca să pornesc de la rezultat la enunț: avem o problemă foarte, foarte mare. Din păcate, epoca digitală are și efecte perfide, mai cu seamă asupra copiilor și tinerilor. Sănătatea psihică a copiilor, a liceenilor, a adolescenților este o prioritate zero. Din păcate, societatea nu a găsit o soluție. Probabil și guvernanții noștri sunt depășiți sau ocupați cu aspecte importante, dar eu aș spune că sănătatea psihică a tinerilor e o chestiune de siguranță națională.

Prin urmare, programele online pe care le rulează copiii astăzi, dependența aceasta de ecran, de spațiul virtual, toate acestea vulnerabilizează sănătatea emoțională a copiilor exact în sens medical, în sens psihiatric. Depresiile și afecțiunile asociate acestui inamic public numărul unu al omului contemporan afectează și viața emoțională a copiilor, a părinților, iar pe cale de consecință și viața școlară. Dacă nu există programe profilactice care să prevină aceste tendințe, vom avea în următorii ani, în următoarele generații, mari probleme. Programul copiilor e necesar deci să țină cont de înlocuirea vieții virtuale (care este bineînțeles o pseudo-viață, sau mai degrabă o lipsă de viață, o lipsă de substanță), cu una care se apropie de ritmul firesc al omului. În actul de educație, chiar și în casă, sau mai ales în casă, în familie, dar și la școală, nu urmărim ca cei mici să dobândească doar niște competențe. Urmărim mai degrabă să cultivăm o dezvoltare firească, un zbor. Îmi amintesc cuvintele irepetabilului Brâncuși: „Eu nu sculptez pasărea, ci zborul”. Am putea parafraza: în educație nu urmărim să dresăm copiii, ci să-i facem oameni, să-i facem să zboare.

E foarte important să desprindem copiii de zona aceasta virtuală. Și o să vă spun și din ce cauză. Pentru că în zona aceasta virtuală, una dintre cauzele care au ca rezultat deruta, nedumerirea lor și în cele din urmă îmbolnăvirea lor, este o simbioză între minciună, manipulare și cinism.

Așadar, într-un enunț, dacă vreți: programul zilnic ar fi necesar să se bazeze pe un sistem care să-i învețe să caute adevărul și să-l recunoască. Dacă reușiți asta ca părinți, dacă reușim asta ca părinți și ca dascăli, atunci și educația reușește. Pe de altă parte, într-un sens mai înalt și duhovnicesc, putem defini educația ca pe procesul de trecere de la chip la asemănare. Performanța în educație înseamnă parcursul de la chipul lui Dumnezeu, la asemănarea cu Dumnezeu.

– La Școala Brâncovenească există programe extrașcolare și activități prin care să urmăriți reducerea mirajului acestuia al vieții virtuale?

– Da, am prioritizat această intenție a noastră de a preveni orice fel de tulburare a copiilor și nu ne axăm doar pe excelența școlară, deși am fost anul trecut în primii zece din județ, într-un clasament făcut de Ministerul Educației. Ne preocupă performanța academică, dar activitățile extrașcolare și opționalele pe care le-am introdus în programa noastră sunt cele care fac diferența. Noi căutăm să ținem copiii foarte mult legați de natură, de cadența firească a vieții. De asemenea, îi învățăm să lucreze cu mâinile, să facă activități în comun, de renunțare la sine pentru celălalt, lucru în echipă, activități de relaxare fizică prin sport. Punem accent pe activitățile fizice. De pildă, știm că pentru toți este ideal să ne începem ziua de muncă, de studiu, cu o jumătate de oră de activități fizice, ceea ce activează centrii nervoși și crește capacitatea de învățare. Deci suntem foarte racordați la tot ce înseamnă cercetarea modernă, cercetarea neurologică. Avem specialiști care ne ajută să echilibrăm un program petrecut între atrăgătorul timp virtual și timpul real, de bună calitate. Invităm periodic specialiști cu expertiză în domeniu și ne preocupăm foarte mult de activitățile care pun în mișcare creativitatea copilului, firescul său, dezvoltarea emoțională și fizică, astfel încât elevii să poată da și performanțe școlare.

„A fi creștin înseamnă a fi nemuritor”

– Ați rostit la un moment dat cuvântul „manipulare”. Cred că există un fel de miraj al tehnologiei, un prestigiu al ei, și atunci avem un procent de părinți care au impresia că, dacă nu dau ecrane copiilor, chiar de la o vârstă mică, atunci înseamnă că îi țin în afara tehnologiei, chiar în afara cunoașterii, și cumva îi lipsesc de niște instrumente obligatorii ale lumii contemporane. Au impresia că altfel i-ar ține pe copii într-o cavernă, într-un univers anacronic.

– Da, este o luptă inegală, pentru că foarte mulți dintre părinții tineri, născuți în preajma anului 2000, au setări pe care foarte greu mai reușim să le punem în discuție. Nu vrem să le schimbăm, dar să le punem în discuție. Însă odată ce un părinte a ales să vină la școala noastră, el s-a informat, a văzut activitățile noastre, a văzut care este „declarația noastră de interese” în legătură cu formarea copilului, a caracterului. Activitățile pe care le face școala noastră, prin dascăli, invitați, membri de onoare – toate acestea sunt publice. Iar noi ne-am folosit de acest spațiu virtual în care părinții plonjează în fiecare zi, ca să arătăm public ceea ce facem noi, care ne sunt intențiile și cum gândim actul educațional. Și atunci majoritatea părinților, pe de o parte deja au împropriate niște valori care țin de viața spirituală, iar pe de altă parte înțeleg direcția noastră, din ceea ce transmitem noi public. Mai sunt și părinți care nu împărtășesc aceleași valori, pentru că nu le cunosc sau nu au auzit de ele, iar pentru aceștia contează rezultatele copiilor, dar și lucrul de la om la om. Este dificil, necesită răbdare, smerire de sine, dar în cele din urmă adevărul triumfă. Bunele intenții, inima bună este cea care rezolvă problema.

Da, au fost și cazuri de convertiri minunate. Au fost și oameni care au adus copiii la școala noastră numai pentru motivul să sunt încredințați că le oferim securitate, fără să împărtășească valorile creștine. Am putea deci vorbi de atei, sau de oameni nepăsători, care, în cele din urmă, au devenit unii dintre cei mai râvnitori, mai mărturisitori ai credinței noastre. Deci aici nu este o școală ortodoxă în sensul strict religios: nu e vorba de metanii, de ore de religie, de canoane, ci este vorba de libertate și de dragoste. Pentru că asta e ortodoxia, în cele din urmă. Noi avem un cuvânt, un fel de motto pe care îl mai folosim chiar și pe caietele comandate pentru copii, ca un principiu călăuzitor: a fi creștin înseamnă a fi nemuritor. Noi îi învățăm acest aspect pe copii, de fapt aș spune că ei ne reînvață că suntem nemuritori, iar noi, la rându-ne, redescoperind aceasta, o explicăm și lor.

– În încheiere, v-am ruga să ne spuneți și un cuvânt pentru acei părinți care trăiesc în localități unde nu există școli ortodoxe, dar ei împărtășesc aceste valori și le este mai greu să vadă că se poate instala un fel de izolare, copiii neregăsind nici în colegi, nici în profesori un punct de sprijin. Este uneori o formă de rezistență a familiei, un efort mult mai mare pentru ca părinții să păstreze acest duh, copiii să nu fie furați de anturaj, de lumea care are alte principii de viață. E și o formă de rezistență ca micuții să nu se întristeze prea mult văzând, poate, duritatea lumii din jur.

– Mă feresc de sfaturi, dar aș spune așa: ce îi oprește pe părinți să facă o școală creștină? Ce îi oprește ca în comunitatea lor să înființeze o școală? Sigur, este dificil, să nu se gândească nimeni la profit. Nu există aici un profit pecuniar, însă câștigul este exponențial, Dumnezeu răsplătește însutit. Cine dintre noi poate să își imagineze lumea fără copilul său? Copilul nostru trăiește veșnic, credem noi. Și așa este, pentru că intuim în noi veșnicia aceasta. Însă de la chip la asemănare este o osteneală. Dar asta e educația: dacă omul vrea să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, nu se poate face decât prin educație. Și nu o spun în sensul de instruire, instrucție, ci educație, în sensul cel mai frumos al cuvântului.

În definitiv, Mântuitorul nostru este numit la Înviere „rabi”, învățătorule. Dacă urmăm pe Învățătorul, sigur că asta ne va umple de bucurie. Îi îndemn așadar pe părinți să structureze comunități care să pună la dispoziție puținul sau mai multul lor și să întemeieze școli creștine, cu dascăli buni, cu dascăli care ard pentru profesia aceasta și care, datorită inimii lor, vor deveni foarte râvnitori. Aceasta e o formă de rezistență prin cultură. Și când spun cultură, nu mă refer neapărat la inteligență sau la performanțele artistice ale unui popor, ci mă refer și la cult, care include cultura. Mă refer, de exemplu, la chemarea Numelui lui Hristos. Este foarte important ca cei mici să învețe Rugăciunea inimii. Pentru că tot m-ați întrebat mai înainte ce ar fi necesar să facă părinții: ar putea ca atunci când spală vasele, calcă haine, deretică prin casă, ori fac mâncare, să spună cu voce scăzută, dar continuu: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Chiar pentru pruncul din pântece este foarte bine să spunem Rugăciunea.

Citiți și:
Școala altfel de tot
Televiziunea și școala – dar nu cum credeți (Jacques Barzun) (I)

 

yogaesoteric
8 septembrie 2025