În urmă cu 3500 de ani, pe teritoriul țării se vorbea latina. Dovada – tăblițele cerate găsite la Roșia Montana

 

Atât de puţin mediatizate, tăbliţele cerate găsite întâmplător în galeriile de mine reprezintă o pagină de istorie care nu se potriveşte cu teoriile ilogice ale celor care susţin că romanii au venit în Dacia aducând germenii culturii latine din care a luat fiinţă poporul român şi că dacii nu exploatau aurul în galerii şi nu ştiau să-l prelucreze.

Concluzia „firească” de aici ar fi cea vehiculată de amar de vreme prin cărţile de istorie, anume că niciun tezaur găsit pe aceste meleaguri, nici faimoasele brăţări de aur, nu pot fi dacice! Istoria tripticelelor (cărţi cu trei foi de lemn cerat legate între ele) de la Roşia Montană a fost povestită în detalii în cartea Romanica, de G. Popa-Lisseanu, editată în 1926 la tipografia Ion C. Văcărescu.

Documente unice de o valoare inestimabilă

S-au găsit 50 de piese, dintre care jumătate au fost distruse integral sau parţial, din nepricepere, ignoranță sau rea-credinţă, păstrându-se întregi sau părţi doar 25. Cele mai multe au fost scoase din ţară şi se află la Budapesta, Viena, Berlin. Prin conţinutul şi destinaţia lor, tripticele reprezintă contracte între „proprietari” de mine romani şi „arendaşi”, băieşi pricepuţi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate –, o listă de bucate pentru un ospăţ al unui colegiu de meseriaşi, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi şi asocieri în vederea exploatării unor „găuri de mină”.

Am pus în ghilimele „proprietari”, pentru că în tăbliţe formularea este deosebit de interesantă! Dăm un exemplu: „Ulpius Valerius, neştiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neştiutor de carte”. Este cel puţin ciudat că Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde că aurofodina era a sa!

În 1875, tăbliţe asemănătoare mai fuseseră descoperite doar în Pompei, într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitanţe. Împreună cu cele de la Roşia Montană, constituie singura dovadă a vechimii şi răspândirii scrierii cursive în latina prisca (latina vulgară)!

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

În anul 1873, cele 25 de tăbliţe au fost publicate integral cu comentarii şi ilustraţie grafică de către eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce susţin toţi cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare şi de o foarte mare importanţă, ele constituind o dovadă despre răspândirea limbii latine vulgare în secolul II d. Chr., despre scrierea cursivă în această limbă, până la descoperirea tăbliţelor de la Roşia Montană necunoscută în lume.

Tăbliţele cerate demonstrează că minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca şi „autohtonii”, adică dacii, se înţelegeau foarte bine cu romanii în limba latină prisca sau „vulgară”. În tăbliţe se stipulează clar că, deşi aproape nimeni „quia se litteras scire negavit” – „nu ştia a scrie literele” –, ei se înţelegeau verbal asupra obiectului contractului.

Şi asta în anul 131 (după cum este datat în scris în cel mai vechi triptic), ceea ce naşte o întrebare legitimă: când anume învăţase neamul trac, în masă, limba latină prisca? Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea există posibilitatea să mai fie altele ascunse în galeriile dacice. Asta ar însemna să nu se dea nicio degrevare arheologică pentru nicio exploatare invazivă, dar aşa ceva nu se petrece decât în ţările cu guvernanţi educaţi, care ştiu ce înseamnă cultură.

Tripticele au fost descoperite în mai multe mine. La Larnic, pe lângă tăbliţe, s-a găsit şi un stil, pe care oamenii din zonă îl numesc condeiu şi pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paşti. În minele din Letea, lângă triptice a fost găsit şi cadavrul unui bărbat cu barba lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani. Într-o mină dacică din Cârnicul Mare, au fost descoperite într-o odaie subterană, care era mobilată cu o masă şi mai multe scaune, având şi o vatră. Lângă Roşia Abrudului, în mina Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, au fost găsite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

„Ungurii” de pe tăbliţa grecească

Unul din tripticele descoperit în minele Letea, în 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurenţiu Kovacs din Abrud şi familia acestuia l-a vândut în anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns şi unele tăbliţe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice.

G. Popa-Lisseanu scria în Romanica despre încercarea grosolană de falsificare a tăbliţelor:
„Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se şteargă literele iniţiale şi, pe lângă unele vorbe barbare fără de niciun înţeles, scrise cu litere pseudo-scitice şi cursive neo-grecești, rău formate, au apărut numele mai multor eroi din migraţiunea huno-ungarică”, în încercarea de a croi o istorie halucinantă a unor aşa-zişi sclavi maghiari aduşi de romani pentru a munci în mine!

Oltenismele latinii prisce

Textul fiecărui document se scria de două ori. Scopul dublei transcrieri era să se poată şti cuprinsul textului intern, fără a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, după cum stipula cel ce le scria, să se fixeze şi în scris obligaţiunea verbală. Fiecare triptic este scris de aceeaşi mână de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor şapte martori obligatorii, deoarece, este specificat în contracte, nici cei care susţineau că sunt proprietari, nici băieşii arendaşi, nici martorii „quia se litteras scire negavit” (nu ştiau să scrie literele).

O „ciudăţenie” a limbii latine vulgare utilizate în contracte o constituie folosirea „oltenismelor”, pe care lingviştii le consideră tipic româneşti. De exemplu, un martor la un contract de vânzare al unei femei, se subscrie cu formula „segnai”, în loc de „signavi”„, adică perfectul simplu românesc sau „oltenismul” „semnai”. În alte părţi, găsim iarăşi o formă „autohtonă”, „sieşi”, scrisă „sies” sau „sues”.

Şi aici trebuie să amintim de toporul găsit pe Valea Mozacului, care poartă inscripţia în limba latină prisca „SVI MI PIE”, „Al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare pentru adepţii teoriei că romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. Şi atunci, cine pe cine a „latinizat”?

Latina prisca, din timpul zeului Saue

Printre monumentele epigrafice de la Roşia Montană se află şi o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este încadrat de cuvintele „IM” şi „PIO”, „patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi la Tartaria, sub numele de Şu, sau Saue, fiind o divinitate al cărui simbol dedicat era Soarele. El apare şi pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus.

Isidor, în lucrarea sa Origini, ne spune că „limba prisca, adică limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latină cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina : „Isprăviţi cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem înţelege cu poporul!”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo sută de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau că „găurile de mină” pe care le închiriau erau ale lor. Cei mai mulţi dintre „arendaşi” erau băieşi din tribul Pirustilor, aşezat în Roşia Montană în „vicus Pirustarum”. Alţi băieşi, vreo cincisprezece, au nume greceşti şi nu este exclus ca şi aceştia să se fi avut bine cu dacii, aşa cum s-au avut întotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tăbliţe sunt „barbare”, originare Daciei.

Este interesant cine erau „arendaşii” şi cei care scriau contractele pentru romanii neştiutori de carte pentru a înţelege de ce documentele n-au fost ţinute la centrul tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo unde se ţineau socotelile referitoare la toate exploatările aurifere! Istoricii susţin că minele „romane” erau exploatate direct de către împărat, prin „procuratori aurari”. Tăbliţele ne spun că majoritatea procuratorilor erau doar nişte liberți, dar de condiţie mai bună.

În afară de aceştia, există o mulţime de „particulari” romani, tot liberți, care pretindeau că stăpânesc „gropi de aur”. Contractele scrise pe tăbliţe par cel puţin dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara organizării exploatărilor de către procuratori, iar cei care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcţionari romani, pentru că aceştia foloseau latina oficială, cultă!

Şi de ce au fost „îngropate” în galeriile miniere greu accesibile? S-a spus că din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate şi cu dacii liberi. Cu atât mai mult acestea ar fi fost necesar să fie puse la adăpost la centru, pentru că erau nişte acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piardă! Se poate presupune fie că erau „furtişaguri”, făcute pe la spatele comenduirii romane, fie că „scribii” erau în bune relaţii cu dacii şi nu au vrut ca romanii să fugă cu astfel de acte de proprietate.

Dacii au săpat galeriile

Începând cu 1999, la Roşia Montană a cercetat o echipă de arheologi şi specialişti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) şi de la Universitatea „Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnică Babeş Bolyai din Cluj şi de la Universitatea Tehnică din Munchen. La UTAH există un departament de arheologie minieră, foarte avansat ca metode de cercetare.

Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în volumele Alburnus Maior. Conform acestor specialişti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roşia Montană”. Este vorba de simboluri străvechi, folosite de populaţia autohtonă din cele mai vechi timpuri.

Dar concluzia care îi dă peste cap pe academicieni este următoarea:
„În opinia noastră, este foarte posibil ca Roşia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranţă exploatate iniţial la suprafaţă, apoi în subteran. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost iniţiată de daci.

De fapt, după diferitele faze de săpare observate în plan şi topografia lucrărilor acestei reţele, nu este posibil să se distingă importante schimbări în tehnica minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare că rezidă în introducerea opaiţului, pentru care sunt săpate nişe în pereţi. Înainte se foloseau beţe de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea că activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în subteran la Roşia Montană, atât la Ţarina, cât şi la Cârnic, în cursul celor trei secole care preced cucerirea romană.

Apoi, după cucerirea şi relansarea activităţii miniere, s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană şi vor fi fost date în utilizarea probabilă a aceloraşi familii de mineri indigeni. Aceşti ultimi păstrători ai unui meşteşug ancestral vor continua să-şi deschidă şantierele lor în aceeaşi manieră de abataj atât de caracteristică, cu proporţii regulate, calibrate şi foarte geometrice, probabil o tehnică minieră dacică.”

Şi atunci, cum să nu stârnească indignarea acordarea degrevării arheologice şi reclama în care se spune că „Roşia Montană are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane”?!

Citiți și:

Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea: «Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!»

Un profesor de la Sorbona: «Voi, românii, sunteți daci. Coloniștii romani nu au fost latini, nici măcar italici…»

 

yogaesoteric
29 martie 2019