Înființarea și extinderea N.A.T.O. (I)

Una dintre cauzele directe ale războiului din Ucraina este tentativa de extindere a N.A.T.O. dincolo de limitele de suportabilitate ale Federației Ruse. Este un truism faptul că războiul din Ucraina este, în primul rând și în esență, un război între Statele Unite și Federația Rusă, o resuscitare a războiului dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. În actualul context geopolitic este instructiv, poate relevant, să revedem istoria acestui război și, în particular, istoria de șapte decenii a nașterii și extinderii N.A.T.O.[1]

Războiul Rece. 1949-1989

Marii beneficiari ai celui de-al Doilea Război Mondial au fost Uniunea Sovietică pe continent și Statele Unite ale Americii în Pacific. Uniunea Sovietică a reanexat, după război, teritoriile pe care le ocupase în 1940 în virtutea Pactului Molotov-Ribbentrop: Țările Baltice, o parte din Polonia antebelică, Basarabia și nordul Bucovinei, constituindu-și astfel „cordonul sanitar interior”. Un al doilea cordon sanitar sovietic, exterior, a fost constituit din statele comunizate ale Europei Centrale și de Est: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Germania de Est. La o întâlnire cu liderul iugoslav Iosif Broz-Tito, în aprilie 1945, Stalin a spus: „în războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde ajunge armata sa”.

La 22 februarie 1946, George Kennan, diplomat aflat în funcție la ambasada Statelor Unite ale Americii la Moscova, a trimis, telegrafic, la Washington un raport devenit celebru sub numele de Telegrama cea Lungă (foto), în care analiza pericolul expansiunii ideologiei comuniste și a sistemului comunist în lume și propunea inițierea unei politici de îndiguire, stăvilire („containment”), prin „crearea de alianțe și susținerea statelor care se opun acestei expansiuni”.

Kennan avertiza: „interacțiunea cu comunismul sovietic este cea mai grea sarcină a diplomației noastre cu care aceasta s-a confruntat vreodată și probabil și cea mai mare cu care va fi necesar să se confrunte vreodată”. El considera că această confruntare va fi una politică și nu militară și că, în consecință, abordarea ei de către Statele Unite va fi necesar să fie prin mijloace politice și economice. În primul rând prin refacerea economică a Europei și a Japoniei pentru ca acestea să nu alunece în zona de influență a comunismului.

Se recunosc aici liniile directoare ale Doctrinei Truman și ale Planului Marshall. Imediat, George Kennan a fost chemat la Washington de către secretarul de stat, generalul George Marshall, și numit președinte al Consiliului de Planificare a Politicii de pe lângă Departamentul de Stat, în cadrul căruia a avut un rol esențial în punerea în practică a acestor două concepte de bază ale politicii externe americane din primii ani de după al Doilea Război Mondial.

Doctrina Truman definește politica externă americană care a luat naștere cu scopul principal de a limita expansiunea geopolitică sovietică în timpul Războiului Rece. Data de naștere a Doctrinei Truman, identificată de politologii americani cu începerea Războiului Rece, este 12 martie 1947, când președintele Harry Truman a prezentat-o Congresului.

La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în aula universității Harvard, George Marshall a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene. Planul Marshall, cu numele oficial European Recovery Program, reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman. Implementarea acestei doctrine în domeniul militar a început odată cu crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de către conducătorii celor 12 state fondatoare (foto).

Telegrama cea Lungă, document devenit celebru în politologia americană, a fost, dacă nu un factor determinant, unul catalizator al Doctrinei Truman și al Planului Marshall. În memoriile sale, Henry Kissinger o numește „doctrina diplomatică a epocii”.

A urmat instituirea Cortinei de Fier, construirea zidului Berlinului, războiul din Coreea (proxi pentru U.R.S.S., direct pentru S.U.A. și China), războiul din Vietnam (proxi pentru U.R.S.S. și direct pentru S.U.A.), criza rachetelor din Cuba, etc.

Echilibrul acestei perioade a fost unul de bipolaritate, asigurat în mare măsură de forțele de descurajare nucleară ale celor două mari puteri nucleare, Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Pentru stadiul prezent al confruntării Statelor Unite cu Federația Rusă, tezele geopolitice ale lui Kennan sunt actuale și importante sub două aspecte:

– Un prim aspect este cel de contestare a nucleului politicii externe americane de după încheierea Războiului Rece. După 1993, când administrația președintelui Clinton a început extinderea N.A.T.O. spre Est, George Kennan, părintele „containment”-ului împotriva Uniunii Sovietice, s-a opus „cu disperare” reluării acestei politici împotriva Federației Ruse, considerând-o o greșeală fatală a Statelor Unite („cea mai fatală eroare de politică americană din întreaga epocă de după Războiul Rece” – „the most fateful error of American policy in the entire post-Cold War era”). Poziția lui Kennan este sintetizată într-un articol din New York Times din 5 februarie 1947, intitulat A Fateful Error (foto): „Este de așteptat ca o astfel de decizie:

– să inflameze tendințele naționaliste, anti-occidentale și militariste ale Rusiei;
– să aibă un efect advers asupra dezvoltării democrației în Rusia;
– să restaureze atmosfera războiului rece în relațiile Est-Vest;
– să împingă politica externă a Rusiei în direcții opuse dorințelor noastre.

Rușii sunt prea puțin impresionați de asigurările americane că această lărgire nu reflectă nicio intenție ostilă”[2].

Punct cu punct, previziunile lui Kennan au devenit realitate.

– Al doilea aspect fundamental al tezelor lui Kennan este unul marginal pentru anii 1947/48, dar extrem de relevant pentru actuala politică americană în Europa:

„Singurul aspect realmente periculos pe care îl observ este posibilitatea ca abilitatea tehnică a germanilor să fie combinată cu resursele fizice ale Rusiei” (articol din Foreign Affairs, aprilie 1947). „Ar exista posibilitatea mobilizării și folosirii unei teribile («tremendous») puteri economice și militare care să constituie o amenințare reală la securitatea continentului Nord American” (discurs la Colegiul Național de Război, septembrie 1948).

Avem aici definirea unui aspect strategic esențial, dacă nu cumva chiar esența actualei politici americane în Europa. Bine știut, în 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, preşedintele francez, legendarul general Charles de Gaulle, spunea că o „Europă de la Atlantic la Urali urma să decidă soarta lumii”. Interesele de securitate (cu sau fără ghilimele) ale Statelor Unite sunt, evident, altele. După treizeci de ani de promovare a lor, jumătate din Europa lui de Gaulle este în siajul Statelor Unite, iar cealaltă este, conform Noului Concept Strategic N.A.T.O. (2022), principalul adversar strategic N.A.T.O.

Ucraina, prin structura ei ca „țară de falie” (Huntington), a oferit pretextul și condițiile ideale pentru materializarea acestui clivaj, prin care Statele Unite caută să-și impună, necruțător și cu orice preț, dominația în această parte a lumii, după catastrofalele eșecuri din Asia (Vietnam, Irak, Afganistan).

Note:
[1] https://www.rfi.ro/politica-145488-extinderea-nato-cauza-pentru-razboiul-lui-putin ‒ 16 mai 2022.
[2] https://comw.org/pda/george-kennan-on-nato-expansion/ ‒ 5 februarie 1997 și https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1997-jul-07-me-10464-story.html ‒ 7 iulie 1997.

Citiți partea a doua a articolului

Citiți și:
Toate războaiele economice ale SUA
Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (1)

 

yogaesoteric
27 ianuarie 2023