Înființarea și extinderea NATO (XI). Lovitura de grație ‒ Himera Rusiei Mari și defecțiunea ucraineană
Citiți partea precedentă a articolului
Un text de referință premonitoriu asupra dezintegrării Uniunii Sovietice a fost eseul lui Alexandr Soljenițîn Cum să reîntemeiem Rusia, publicat de Literaturnaia Gazeta, în septembrie 1990, cu un an înaintea începerii procesului de disoluție: „Ceasul cel de pe urmă al comunismului a sunat… În multe republici de la periferie, forţele centrifuge sunt atât de încordate, încât nu mai pot fi oprite fără violenţă şi vărsare de sânge, iar cu un asemenea preţ nu mai este cazul să fie oprite! După cum evoluează lucrurile la noi, este evident că Uniunea «Socialistă Sovietică» se prăbuşeşte şi nu mai avem ce alegere să facem… Este necesar să decretăm imediat și fără echivoc: trei republici baltice, trei republici caucaziene, patru din Asia Centrală, dar şi Moldova (dacă se simte aşa de mult atrasă spre România) ‒ în total unsprezece ‒ acestea se vor desprinde, inevitabil și definitiv.”
După configurația propusă în acest preambul al eseului, Soljenițîn (tatăl rus, fost ofițer imperial, mama ucraineancă) își făcea iluzii ‒ spera într-o refacere a Rusiei Mari, care să înglobeze republicile slave și cel puțin o parte a Kazahstanului. Merită notat și punctul de vedere al lui Soljenițîn în privința extinderii ulterioare Ecaterinei a imperiului țarist: „Fantezia zănatecă a lui Alexandru I de a «ferici» Polonia cu protecția lui, în 1814” (anexarea a două treimi din Polonia, consfințită la Congresul de la Viena, 1814/1815). Ne reamintim, anexarea din 1812 a Basarabiei, de către același Alexandru I.
După un an de la apariția acestui eseu, poziția separatistă intransigentă a RSS Ucrainene va elimina din istorie himera Rusiei Mari, una dintre utopiile lui Soljenițîn. La 1 decembrie 1991, în urma unui abil compromis politic între comuniști și naționaliști, regizat de către Leonid Kravciuk, Ucraina și-a proclamat, prin referendum, independența față de Uniunea Sovietică, iar Kravciuk a devenit primul președinte ales al Ucrainei. Pentru ucraineni ‒ un popor fără țară până în secolul XX, căruia comunismul i-a creat o republică unională vastă în cadrul URSS ‒ destrămarea Uniunii era o extraordinară oportunitate de a avea un stat independent, iar elita comunistă a RSS Ucrainene a fructificat cu maturitate politică această conjunctură. Primele state care au recunoscut, imediat, pe 2 decembrie, independența Ucrainei au fost Polonia, Canada și, încă republică unională, RSFSR. Statele Unite au recunoscut independența Ucrainei de abia la 25 decembrie, după dizolvarea URSS și discursul de demisie al lui Gorbaciov.
Puciul de la Belaveja
„Defecțiunea ucraineană” a readus în prim-plan rolul Rusiei în proiectul lui Gorbaciov al noului Tratat Unional al Statelor Suverane. O semnare a Tratatului de către Rusia, spera președintele URSS, ar putea determina reajustarea poziției Ucrainei. Președintele RSFSR, Boris Elțîn, însă nu ceda presiunilor lui Gorbaciov. În declarațiile separate făcute presei după o întâlnire a celor doi președinți, ambii au afirmat că „nu concepeau Uniunea fără Ucraina”. Elțîn a plusat: „Este necesar să fie făcut totul pentru a-i convinge pe ucraineni să se alăture Tratatului asupra Uniunii”, dar cu rezerva: „dacă nu merge, va va fi necesar să ne gândim la alte posibilități” ([1], p. 167). Aceasta a fost atmosfera, cel puțin aparentă, în care Elțîn l-a anunțat pe Gorbaciov asupra intenției lui de a se întâlni, la Minsk, cu președintele Sovietului Suprem al RSS Bieloruse, Stanislav Șușkievici, și cu președintele Ucrainei, Leonid Kravciuk.
În dimineața zilei de 7 decembrie, Elțîn a ținut un discurs la Minsk, în Sovietul Suprem al RSS Bieloruse. În conferința de presă care a urmat, răspunzând unei întrebări referitoare la noua structură unională preconizată, a afirmat că vor fi discutate câteva variante, printre care și cea a unei uniuni a celor trei republici slave. După sosirea lui Kravciuk la Minsk, cele trei delegații s-au deplasat la reședința prezidențială bielorusă de la Viskuli, în pădurea Belaveja, lângă Brest. Deși întrunirea a căpătat un caracter conspirativ, niciunul dintre participanți nu a confirmat că ea ar fi fost gândită ca atare. Pe 8 decembrie, când au început discuțiile, Elțîn i-a prezentat lui Kravciuk noul proiect al Tratatului Unional, spunându-i că el îl va semna doar după ce l-ar semna Kravciuk. Acesta a declarat că Sovietul Suprem al RSS Ucrainene nu va accepta niciun tratat care să instituie un organism superior, unional.
După acest refuz categoric, Ghennadi Burbulis, secretarul de Stat al președintelui Elțîn, a pus întrebarea: „Veţi fi de acord să semnaţi un act conform căruia URSS s-a destrămat sau şi-a încetat existenţa?”. Memoriile celor prezenți la această discuție confirmă unanim că propunerea a fost formulată inopinat de către Burbulis și că ea s-a constituit ca o destindere pentru toți.
O a doua problemă care a apărut, în consecință, a fost cea a legitimității dizolvării Uniunii Sovietice de către liderii celor trei republici slave. Rezolvarea sau, mai degrabă, expedierea ingenioasă a acestei probleme a fost formulată pe loc de către Serghei Șahrai, doctor în drept, consilierul juridic al președintelui Elțîn: Tratatul de constituire a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice a fost semnat, în 1922, de către șefii delegațiilor a patru republici ‒ RSFS Rusă, RSS Ucraineană, RSS Bielorusă și RSS Transcaucaziană. În 1936, Republica Transcaucaziană s-a scindat în trei republici unionale independente ‒ RSS Armeană, RSS Georgiană și RSS Azerbaidjană. Deci, a spus Șahrai, este dreptul celor trei republici fondatoare rămase după dispariția celei de a patra de a dizolva Uniunea pe care au creat-o.
În aceeași zi au fost elaborate și semnate Declarația Șefilor de State ai Republicii Belarus, RSFSR și Ucrainei și Acordul asupra Constituirii Comunității Statelor Independente.
Declarația anunță constituirea Comunității Statelor Independente, motivația și țelurile ei.
În Acord se stipulează: „Noi, Republica Belarus, Federația Rusă (RSFSR) și Ucraina, ca State fondatoare ale Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și semnatare ale Tratatului Unional din 1922, denumite în continuare Înalte Părți Contractante, declarăm că Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice nu mai există ca subiect de drept internațional și realitate geopolitică.”… „Înaltele Părți Contractante constituim Comunitatea Statelor Independente… deschisă accesului oricăror State ale fostei URSS precum și altor State care împărtășesc țelurile și principiile acestui Acord.”
Articolul 5 al Acordului prevede: „Înaltele Părți Contractante recunosc și își respectă una alteia integritatea teritorială și inviolabilitatea granițelor existente în cadrul CSI”.
S-a spus despre Acordul de la Belaveja că a implicat și un târg tacit Elțîn-Kravciuk: Crimeea contra Kremlin. „Pentru conducerea rusă miza principală a partidei era capul și biroul de la Kremlin al președintelui Uniunii și niciun preț [recunoașterea granițelor Ucrainei] nu i se părea prea mare” ‒ comentează Andrei Graciov ([1], p.164). Atent citit, textul articolului 5 al Acordului reflectă măiestria juridico-diplomatică a lui Șahrai și un moment de neatenție a experților ucraineni: integritatea teritorială și inviolabilitatea granițelor este recunoscută restrictiv, „în cadrul CSI”; o retragere din CSI poate repune în joc problema recunoașterii granițelor dintre fostele republici sovietice, ceea ce s-a și petrecut între Ucraina și Federația Rusă. Problema granițelor, stabilite arbitrar de către fondatorii URSS între republici, a rămas înghețată până când naționaliștii ucraineni, din ce în ce mai agresivi, au supralicitat, legiferând deznaționalizarea minorității ruse (la pachet cu a celorlalte minorități) de pe teritoriile înglobate artificial cu timpul în statul pe care și l-au constituit în conjunctura favorabilă din 1991.
Imediat după semnarea Declarației și Acordului de desființare a URSS și creare a CSI, cei trei lideri au hotărât ca Elțîn să-l sune pe Bush, iar Șușkievici pe Gorbaciov. Convorbirile au avut loc în paralel. Legătura cu Bush ([2], Doc. 9; [3], slide 2) s-a stabilit puțin mai repede. Elțîn i-a redat (după ton, raportat pare mai potrivit) lui Bush, în detaliu, conținutul Acordului asupra Constituirii CSI, fără vreo referire la desființarea URSS. Elțîn l-a prevenit pe Bush, de două ori, că Gorbaciov încă nu este la curent cu Acordul: „Este necesar să vă spun, confidențial, că președintele Gorbaciov nu cunoaște aceste rezultate… Am fost extrem, extrem de franc cu dumneavoastră astăzi.”… „Având în vedere tradiția noastră, nu am putut aștepta nici zece minute ca să vă sun. Ca să fim sinceri, Gorbaciov nu știe, deși îl vom informa chiar acum.” Într-un comentariu ulterior al acestei convorbiri telefonice, președintele Bush a spus că s-a simțit „întrucâtva stânjenit” și că era „îngrijorat de o acțiune militară”.
Între timp se stabilise legătura cu președintele Gorbaciov, căruia Șușkievici i-a citit Acordul, inclusiv declarația de desființare a URSS. Șușkievici relatează într-un interviu, peste ani: „Gorbaciov m-a întrebat, pe un ton foarte didactic: «Și v-ați gândit la cum va reacționa comunitatea internațională?». Am răspuns: «Știți, Mihail Sergheevici, a reacționat bine. Boris Nicolaevici l-a sunat pe Bush, iar Bush tratează știrea favorabil, vedeți?». Apoi, tăcere!”
Parlamentele (încă Soviete Supreme) ale celor trei republici au ratificat în unanimitate Acordul de la Belaveja ‒ Ucraina și Bielorusia în 10 decembrie, Rusia în 12 decembrie ‒ deschizând astfel calea spre legitimizarea totală a desființării Uniunii Sovietice. Ratificarea în Sovietul Suprem al Federației Ruse a fost un nou triumf al lui Elțîn. Din 201 deputați, 188 au votat pentru lichidarea Uniunii, inclusiv mulți comuniști ai lui Ziuganov. Rezultatele votului au fost întâmpinate în picioare, cu ovații furtunoase. „În acest mod, scrie Gorbaciov în Amintiri ([4], p. 511) radical-democrații, cu participarea comuniștilor, au îngropat Marea Rusie, a cărei urmașă fusese Uniunea Sovietică.” Astfel de formulări devoalează limitele gândirii lui Gorbaciov în problemele naționale ale Uniunii Sovietice. Incontestabila realizare a lui, „eliberarea oamenilor de frică”, se oprea la himera „reformării democratice a statului multinațional” ([4], p. 526), pe care Elțîn, din convingere sau dus de valul luptei pentru putere, a depășit-o.
Primele republici care și-au exprimat sprijinul pentru hotărârile de la Belaveja au fost Armenia și Republica Moldova pe 9, respectiv 12 decembrie.
Gorbaciov a atacat problema legitimității acordului de la Belaveja, imediat după telefonul lui Șușkievici, într-un interviu pentru televiziunea ucraineană, în seara zilei de 8 decembrie, interviu în care avertiza și asupra inevitabilului conflict pe linia de falie a teritoriului construit artificial și arbitrar de către fondatorii URSS: „Vreau ca Ucraina să fie menținută așa cum este. O doresc mult. Dar sunt convins: dacă urmează drumul rupturii, vor izbucni aici asemenea mișcări încât generațiile viitoare vor avea de lucru” ([1], p. 174).
Protocoalele de la Alma-Ata
Președintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev, și-a exprimat public indignarea pentru modul în care cele trei republici slave au desconsiderat în hotărârea lor de la Belaveja republicile asiatice. Nazarbaev a convocat liderii acestor republici la Așhabad, capitala Turkmenistanului, pentru a lua o poziție comună în noua conjunctură. Ideea inițială de a constitui, în oglindă, o alianță a celor cinci state islamice a fost abandonată în favoarea alipirii la CSI, cu condiția de a fi considerate State Fondatoare, egale în drepturi cu primele trei. În felul acesta, fosta nomenclatură din Asia Centrală a păstrat puterea, iar foștii prim-secretari ai partidelor comuniste ale republicilor și-au asigurat președinția statelor independente rezultate, unii dintre ei ‒ prin modificări constituționale și alegeri succesive ‒ pe viață.
Ca o satisfacție dată republicilor din Asia Centrală, întrunirea de lărgire a CSI s-a ținut în capitala Kazahstanului, Alma-Ata. La întâlnirea de la Alma-Ata au participat liderii tuturor fostelor republici sovietice cu excepția Balticelor și Georgiei (slide 3). Georgia a aderat și ea la CSI, ulterior, la 23 octombrie 1993.
În primul moment, Kravciuk a plusat pe linia independentistă a Ucrainei, refuzând să meargă la Alma-Ata, unde urmau să aibă loc negocieri între republicile slave și, în principal, cele asiatice, în privința CSI: „N-au decât să se alăture la ceea ce am semnat la Minsk!”. Un alt aspect al acestei supralicitări a ucrainenilor a fost demersul pentru a trece imediat sub controlul lor unitățile armatei sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei. Gorbaciov l-a sunat pe Kravciuk, avertizându-l că o astfel de decizie unilaterală ar bulversa întreaga lume prin apariția bruscă a celei de-a treia, ca amploare, armate europene. Kravciuk a înțeles că, pentru moment, coarda suveranității nu poate fi întinsă mai mult. S-a dus la Alma-Ata.
Gorbaciov nu a fost invitat la Alma-Ata. Începând cu puciul de la Belaveja el a fost izolat de centrele decizionale, trecute în mâna republicilor, și a fost blocat în intențiile de a activa organismele unionale (Congresul Deputaților Poporului din URSS, Sovietul Suprem al URSS). O ultimă încercare a sa de a-și evita naufragiul, odată cu al Uniunii, a fost mesajul oficial către participanții întâlnirii de la Alma-Ata, trimis pe 19 decembrie. Gorbaciov avea încă speranța unui rol al Centrului și al lui în noile condiții de minimă centralizare.
La Alma-Ata șefii de state ai celor 11 foste republici sovietice care au agreat să constituie Comunitatea Statelor Independente au semnat o Declarație și trei documente de bază, cunoscute ca Protocoalele de la Alma-Ata.
Declarația de la Alma-Ata de constituire a CSI și de încetare a existenței URSS a preluat prevederile Declarației și Acordului de la Belaveja, cu adaosul că această Comunitate „nu este nici Stat, nici o entitate supra-Statală”.
Prin Decizia Consiliului Șefilor de State al CSI, Ucraina și Belarus, ca membri fondatori rămânând automat în ONU, Rusia va fi succesorul URSS la ONU, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de Securitate.
Informația expres numărul 5 sosită pe Interfax de la Alma-Ata a fost lovitura de grație pentru Gorbaciov: „Mihail Sergheevici Gorbaciov este informat despre încetarea existenței instituției președintelui URSS”, cu „mulțumiri pentru contribuția benefică adusă”.
După acordul liderilor celor 11 republici întruniți la Alma-Ata, ratificarea de către parlamente a fost unanimă și Gorbaciov a fost necesar să recunoască legitimitatea procesului de constituire a CSI și desființare a URSS.
La 25 decembrie, Mihail Gorbaciov a semnat ultimul său decret în calitate de președinte al URSS, prin care transmitea funcţia de comandant suprem al forţelor armate, inclusiv autoritatea nucleară, preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţîn. La ora 19 a început televizarea în direct a discursului de demisie. La sfârșitul discursului, drapelul sovietic de pe Kremlin a fost coborât și a fost ridicat tricolorul Federației Ruse. Din punct de vedere ideologic, prin desființarea URSS și formarea CSI, principiul Wilsonian al naționalităților a învins principiul polarizării și luptei de clasă, după 70 ani de imperialism sovietic.
În ultimele zile ale lui decembrie, după semnarea demisiei, prin evacuarea precipitată a biroului de la Kremlin și a reședinței prezidențiale, prin suprimarea gărzii etc., Elțîn i-a întors din plin umilirile la care Gorbaciov îl supusese odinioară, prin cele trei linșaje politice pe care i le-a regizat cu patru ani în urmă, în câteva instanțe superioare ale încă atotputernicului PCUS [5].
Atitudinea americană
La o săptămână de la întâlnirea de la Belaveja și la câteva zile după cea de la Așhabad, pe 15 decembrie, secretarul de Stat american James Baker a sosit la Moscova, urmând să plece la Kiev și Alma-Ata, pentru analiza noii situații geopolitice. A doua zi a fost primit de către președintele Gorbaciov, după ce avusese deja o întâlnire cu președintele Elțîn, urmată de o conferință de presă. Întrevederea cu Gorbaciov nu mai era decât una de curtoazie. Datorită acestui aspect și faptului că Baker se pronunțase imediat după puciul de la Belaveja ‒prematur și nediplomatic din perspectiva lui Gorbaciov: „Uniunea Sovietică nu mai există”, întâlnirea a fost crispată. „Problema se reduce la un singur cuvânt: Ucraina”, și-a început expunerea Gorbaciov, care, în așteptarea întâlnirii de la Alma-Ata, considera, spre deosebire de Baker, cursul evenimentelor încă imprevizibil. În final, Baker i-a arătat carnetul în care își nota întotdeauna concluziile întrevederilor politice: „Am notat sfatul dumneavoastră: să se folosească problema recunoașterii din partea Occidentului pentru a face să avanseze procesul unei comunități viabile” ([1], p. 200). Era același carnet în care secretarul de Stat american notase, cu nici doi ani în urmă, după întrevederea cu Gorbaciov din 9 februarie 1990, celebra concluzie „not one inch eastward” („niciun centimetru spre est”) [6], pe care Gorbaciov a neglijat să o transforme într-un acord interstatal cu valabilitate juridică. Adversarul de temut de odinioară al Statelor Unite era lichidat. Statele Unite au recunoscut independența celor 11 state emergente din fosta URSS care au format CSI, de abia după declarația de demisie a președintelui Gorbaciov.
Într-un discurs ținut pe 27 decembrie, în Texas, președintele G.H.W. Bush a declarat că Statele Unite au câștigat Războiul Rece: „Miercuri, în ziua de Crăciun, comunismul sovietic și Statul Sovietic au decedat”. Expansiunea Statelor Unite, via NATO, în vidul de putere creat de dispariția URSS era firesc să înceapă. Drumul a fost fără opreliști, dar la capătul lui rămăsese îngropată o bombă cu explozie întârziată, asupra căreia atrăseseră atenția atât Gorbaciov, cât și Elțîn, cât și G.W.H. Bush: Ucraina.
Citiți continuarea articolului
Autor: Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor
Referințe:
[1] Andrei Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov ‒ Adevărata Istorie a Destrămării URSS, Nemira, 1995.
[2] Svetlana Savranskaya and Thomas Blanton, The End of the Soviet Union 1991, Briefing Book 783 Dec. 2021, https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2021-12-21/end-soviet-union-1991
[4] Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Litera (2013)
[5] Tiberiu Tudor, Boris Elțîn versus Mihail Gorbaciov (restructurarea sau distrugerea Uniunii Sovietice)
[6] Tiberiu Tudor, Problema Germană. Primul pas al NATO spre Est.
Citiți și:
Adevărul privind țara de la margine (U-craina). Interviu cu istoricul Corvin Lupu (I)
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (II)
yogaesoteric
30 septembrie 2023