Înființarea și extinderea NATO (XIII). Estul Moldovei și Țările Baltice

Citiți partea precedentă a articolului

Într-un interviu pentru Le Figaro din 1990 (29 august), prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher, spunea: „Din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare este să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice. El voia să păstreze această moştenire. N-am putut decât să exclam: «Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice»”. La data acestui interviu Moldova ocupată de sovietici însemna tot estul Moldovei. „Doamna de Fier” știa că acest teritoriu este unitar și că nu aparține de drept Uniunii Sovietice. În 1991, la disoluția URSS, Balticele și-au reobținut independența în integritatea lor teritorială. Estul Moldovei a ieșit din Uniunea Sovietică sfâșiat de Istorie.

În ocupațiile din cursul ultimelor două secole, Țările Baltice și estul Moldovei au urmat trasee istorice în bună parte asemănătoare. Dar efectele acestor ocupații au fost diferite. Țările Baltice au suferit, sub raport etnic, un proces de pură rusificare, în timp ce estul Moldovei a suferit unul de rusificare și de ucrainizare. Între problemele de politică externă ale noastre și cele ale balticilor există o mare deosebire. Noi avem un conflict major, teritorial și etnic, cu Ucraina, pe care Balticele nu îl au. Dacă Tallinnul, Riga și Vilniusul au toate motivele să fie aliați ai Kievului, Bucureștiul, Chișinăul și Cernăuțiul nu au niciunul. Dimpotrivă.

Țările Baltice au fost cucerite și anexate treptat, între 1710 și 1795, de către Imperiul Țarist, în urma Războaielor Nordului (Rusia, Suedia, Polonia, Uniunea Polono-Lituaniană). Estul Moldovei a fost anexat de către Imperiul Habsburgic (în 1775, partea nordică a Țării de Sus a Moldovei) și de către Imperiul Țarist (în 1812, restul Moldovei dintre Prut și Nistru).

După prăbușirea celor două imperii, în urma Primului Război Mondial, atât Balticele, cât și estul Moldovei și-au cucerit independența. Estonia, Letonia și Lituania și-au proclamat independența în 1918 și, după doi ani de războaie, în 1920 au devenit republici parlamentare.

În 1918, estul Moldovei a revenit în hotarele etnice, în cadrul regatului României.

După câștigarea războiului civil de către bolșevici, republicile socialiste slave (rusă, ucraineană și bielorusă), împreună cu cea transcaucaziană, au format, la 29 decembrie 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. URSS nu a recunoscut niciodată apartenența Basarabiei la România. În 1924, în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a fost înfiinţată, pe teritoriul din stânga Nistrului, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, minuscul, dar esenţial, nucleu de cristalizare a viitoarei RSS Moldoveneşti de după anexarea Basarabiei din 1940.

Pactul Molotov-Ribbentrop și implementarea lui

Balticele, Polonia și Basarabia constituie subiectele delimitării sferelor de influență din Protocolul Adițional (Secret) al Pactului germano-sovietic din 23 august 1939. Estul Moldovei, fără Bucovina (articolul 3), și Estonia și Letonia (articolul 1) intră în sfera de interes sovietic. După invadarea și împărțirea Poloniei, Lituania este transferată și ea zonei de interes sovietic, prin Protocolul Suplimentar din 28 septembrie 1939.

Sincronizându-se cu zdrobirea armatei franceze de către germani și retragerea Corpului Expediționar Britanic din Franța, sovieticii și-au luat partea de pradă convenită prin Protocoalele Adiționale ale Pactului Sovieto-German.

Încă din 1939, în urma unor ultimatumuri, Țările Baltice au fost nevoite să accepte baze sovietice pe teritoriile lor. După prăbușirea militară a Franței și ocuparea Parisului de către trupele germane (14 iulie 1940), sovieticii au invadat Lituania (15 iulie), Letonia și Estonia (16 iulie), le-au impus guverne de orientare comunistă și le-au integrat, ca Republici Socialiste Sovietice, în URSS.

Imediat după capitularea Franței (22 iunie 1940), Molotov îi comunică ambasadorului german la Moscova, contele von Schulenburg, hotărârea Moscovei de a anexa Basarabia și Bucovina, depășind astfel prevederile articolului 3 al Protocolului Secret din 23 august 1939. Hitler este iritat de acest „semn al presiunii sovietice spre vest” și, la 25 iunie, Ribbentrop îi telegrafiază lui Schulenburg să-i comunice lui Molotov că „pretențiile Guvernului Sovietic asupra Bucovinei constituie ceva nou”.

La 26 iunie, Schulenburg îi telegrafiază lui Ribbentrop: „Urgent! Eu i-am atras atenţia lui Molotov că renunţarea Sovietelor la Bucovina, care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va favoriza reglementarea paşnică. Molotov m-a contrazis, spunând că Bucovina constituie ultima parte care îi mai lipseşte Ucrainei unite şi că, din această cauză, Guvernul Sovietic acordă importanţă soluţionării acestei chestiuni concomitent cu cea a Basarabiei.”

Apoi, în aceeaşi zi: „Foarte urgent! Personal, Domnului Ministru al Reichului pentru Afacerile Externe. Molotov m-a chemat astăzi şi mi-a declarat că Guvernul Sovietic, în temeiul convorbirii de ieri a lui Molotov cu mine, a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”.

Au urmat cele două ultimatumuri adresate Guvenului României, la 26 și 27 iunie și ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ținutului Herța de către sovietici. Operațiunea de ocupare (28 iunie – 2 iulie) a fost condusă de către Gheorghi Jukov, la acea dată general de armată, comandantul Districtului Militar Special Kiev al Armatei Roșii, numit, în iunie, și la comanda Grupului de Forțe Sud, care îngloba și forțele armate ale Districtului Militar Odessa, grup de forțe pregătit pentru invadarea estului Moldovei.

Într-o Notă adresată secretarului de Stat Weizsäcker la 18 iulie 1940, Schulenburg relata: „Eu nu pot să scap de senzaţia că inspiratorii şi autorii cererilor de a ceda Bucovina de Nord au fost cercurile ucrainene de la Kremlin. În câteva cazuri ca, de exemplu, în timpul tratativelor cu privire la precizarea frontierei germano-sovietice în Polonia, influenţa ucraineană puternică din Kremlin era evidentă. Atunci, domnul Stalin mi-a spus personal că este gata să facă unele concesii în partea de nord a liniei de frontieră, acolo unde ea trece prin Bielorusia, dar la sud, unde locuiesc ucrainenii, asta e absolut cu neputinţă. Deocamdată este imposibil să determinăm de unde vine această puternică influenţă ucraineană”.

De altfel, presiunea ucraineană apare din prima frază – falsă atât sub raport istoric cât și etnic – a Notei Ultimative din 26 iunie: „În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

În memoriile-interviu ale lui Viaceslav Molotov, cel „mai stalinist decât Stalin”, recunoașterea presiunii Kievului este explicită. La obiecția lui Schuleburg: „Niciodată Cernăuții n-au fost la dumneavoastră, cum de puteți să-l cereți?”, Molotov a răspuns „Ucrainenii îl cer! Acolo trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicația!” „Pe atunci nu știam foarte bine geografia”, adaugă Molotov[1].

Declarația Welles

În acest context, este important de menționat că Țările Baltice au avut un statut deosebit de al tuturor celorlalte teritorii anexate de URSS în anii 1939-1940 și, din nou, după cel de-al Doilea Război Mondial (teritoriile poloneze, finlandeze și estul Moldovei).

La 23 iunie 1940, Departamentul de Stat al SUA a difuzat un document oficial – Declarația Welles (Sumner Welles – subsecretar de Stat în timpul președinției lui F. D. Roosevelt) – de nerecunoaștere a anexării Balticelor de către sovietici, poziție reconfirmată de toate administrațiile ulterioare de la Washington, până în 1991. Această Declarație nu a decurs dintr-un interes strategic deosebit pentru Baltici al administrației Roosevelt, ci dintr-o conjunctură pe care hazardul politicii le-a oferit-o acestora. Având în vedere orientarea non-intervenționistă instituită de către Senatul Statelor Unite după Primul Război Mondial, orientare larg susținută de opinia publică americană, la 3 septembrie 1939 – când Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei – președintele Roosevelt, într-un discurs radiodifuzat, a asigurat națiunea americană că va face totul pentru ca „războiul să fie ținut departe de America”, și că „această națiune va rămâne neutră”[2]. Tonalitatea și subtextul discursului denotă însă convingerile anti-izolaționiste ale președintelui. Declarația Welles a avut rolul unei „testări a opiniei publice americane” în condițiile escaladării războiului din Europa și, mai ales, a expansiunii japoneze din Pacific. Bine știut, a mai fost nevoie de un an și jumătate de la Declarația Welles și un Pearl Harbor pentru ca americanii să se lase antrenați în război.

Declarația a fost redactată de Loy Henderson, la acea dată adjunct al lui Welles pentru problemele URSS și ale Europei de Est. Henderson se căsătorise, în 1930, pe când era tânăr diplomat la ambasada Statelor Unite de la Riga, cu letona Elise Marie Heinrichson, o ardentă naționalistă și anticomunistă letonă.

Peste trei ani, americanii erau aliați ai sovieticilor. În timpul Conferinței de la Teheran, din 1943, Roosevelt i-a spus, glumind, lui Stalin, că la ocuparea Țărilor Baltice din 1940 el „nu a intenționat să intre în război cu Uniunea Sovietică din acest motiv”, dar că „problema referendumului și a dreptului la autodeterminare rămâne un subiect important pentru opinia publică americană”. Stalin a răspuns, destul de dur pentru stilul său de conversație rezervat, că nimeni nu a ridicat problema opiniei publice asupra Balticelor pe vremea ultimului Țar și că nu vede de ce s-ar ridica acum. Roosevelt a bătut în retragere: „Publicul nu știa și nu înțelegea. El este necesar să fie informat și este necesar să fie dusă o muncă de propagandă în acest sens” – a răspuns Stalin[3].

După instituirea Cortinei de Fier, problema nerecunoașterii de jure a ocupării Țărilor Baltice a revenit în actualitate, în paralel cu ocuparea și sovietizarea lor de facto, timp de o jumătate de secol. Desigur nu ca un aspect de prim-plan al Războiului Rece, dar ca unul permanent. Diverse declarații ale președinților (începând cu Eisenhower și terminând cu Reagan) și ale Congresului American au confirmat și reconfirmat această poziție.

Declarația Welles și-a dovedit eficiența în 1991. Imediat după puciul din august de la Moscova a urmat o cascadă de recunoașteri a independenței Balticelor (președintele G.W.H. Bush la 2 septembrie), ceea ce a determinat confirmarea acestei independențe de către Consiliul de Stat al URSS la 6 septembrie 1991.

Republicile Baltice au ieșit din URSS cu teritoriile pe care le avuseseră, ca state independente, în 1922; Lituania chiar cu un teritoriu ușor mărit – paradoxal, în urma articolului 3 al Protocolului Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Zona capitalei sale istorice Vilnius, integrată Poloniei după Primul Război Mondial, fusese redată RSS Lituaniene la ocupația sovietică din 1940 și a rămas, în 1991, în componența Lituaniei independente. Noi nu am avut o asemenea șansă[4].

Spargerea unității estului Moldovei

La două săptămâni de la anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în intervalul 11-13 iulie 1940, presa locală anunţa mitinguri muncitoreşti în care se aclama „hotărârea C.C. al Partidului Comunist de a sprijini cererile organizaţiilor moldoveneşti de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale”. Începând cu 14 iulie, agitaţia şi informaţiile de presă asupra acestei probleme încetează. Între timp, în spatele uşilor închise, sub o puternică presiune ucraineană, se decide spargerea unităţii estului Moldovei. Comisia guvernamentală sovietică pentru divizarea teritoriilor românești ocupate a fost condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov, pe atunci prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană. Același care, în 1954, la un an de la moartea lui Stalin, ajuns în funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a făcut cadou Crimeea RSS Ucrainene.

Hotărârea împărţirii teritoriilor românești ocupate între RSS Ucraineană şi nou-înfiinţata RSS Moldovenească a fost comunicată în şedinţa celei de-a şaptea sesiuni a Sovietului Suprem al URSS, la 2 august 1940. Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei sunt incluse în graniţele unionale ale RSS Ucrainene; cinci dintre raioanele RSS Autonome Moldoveneşti, aflate imediat în stânga Nistrului, anexează şase judeţe ale centrului Basarabiei şi formează împreună RSS (unională) Moldovenească. Restul raioanelor fostei RASS Moldoveneşti intră în componenţa RSS Ucrainene. Capul de pod transnistrean creat în 1924 îşi jucase rolul.

În privința atitudinii lui Stalin în această problemă, Mircea Druc consemnează mărturia, peste ani, a celui care i-a prezentat lui Stalin mapa cu harta și documentele împărțirii teritoriului anexat. Citez integral: „Eu am fost juristul care i-a prezentat lui Stalin, în prezidiu, mapa cu documentul pentru semnare. Îmi amintesc ca azi. În delegația moldovenească erau numai ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi. După ce au vorbit mai mulți, Stalin se tot uita la harta cu frontierele. «Tovarășii moldoveni sunt de acord cu această împărțire a teritoriului?» Toți au declarat că sunt de acord, nimeni nu se încumeta să aibă opinie separată. «Prost își apără moldovenii propriile interese!». Stalin, contrariat, a semnat actul de constituire a RSSM.”[5].

Această spargere a unității estului Moldovei, din 2 august 1940, a avut – și are în continuare – consecințe mai grave decât raptul sovietic din iunie 1940. La implozia Uniunii Sovietice, în 1991, Balticele, ocupate de sovietici în același 1940, și-au recucerit independența în integritatea teritorială anterioară acelei ocupații. Estul Moldovei nu. Una dintre lozincile Marii Revoluții Naționale de la Chișinău din anii ’90 a fost „Muntele și marea”. Chișinăul, în uluitoarea sa efervescență național-revoluționară din acei ani, cerea refacerea unității teritoriale a estului Moldovei, distrusă de sovietici în august 1940. În acei ani de reașezare a hotarelor în Europa de Est și în Balcani, orizontul politic al Bucureștiului nu depășea Piața Universității. La București situația este similară, dacă nu mai dezastruoasă, acum, după trei decenii de spălare a creierelor prin educație politică antinațională.

Voi sublinia că împărțirile teritoriale interne ale URSS-ului, deseori cu totul arbitrare, legate de interesele ideologice ale comunismului sovietic, nu au avut decât caracterul, consistența și valoarea juridică a unor linii de demarcație. Metamorfozarea lor, după 1991, în granițe ale statelor emergente din fostul Imperiu Sovietic este contestabilă, este contestată în actualul război al statelor slave emergente și avem toate motivele să o contestăm și noi. Este necesar să ne ajustăm politica externă la realitățile, absolut previzibile, ale noii organizări geopolitice zonale care va urma. Drumul spre refacerea unității naționale trece prin refacerea unității estului Moldovei.

Românii care, la București sau oriunde în teritoriile noastre, promovează politica Kievului, dovedesc fie oportunism de carieră, fie o crasă necunoaștere a istoriei naționale, fie trădare de Țară, sau toate acestea la un loc.

Citiți continuarea articolului

Autor: Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor

Referințe:

[1] Feliks Ciuev – Viaceslav Molotov, Conversații cu Molotov, Corint, București, 2017, p. 28.

[2] https://www.presidency.ucsb.edu/documents/fireside-chat-13

[3] Robert Dallek, Roosevelt and American Foreign Policy, 1932-1945, Oxford University Press, 1995, p. 436.

[4] Viorica Moisuc, Premisele Izolării Politice a României: 1919-1940, Editura Fundației România de Mâine, București, 2023.

[5] Interviu Viorel Patrichi – Mircea Druc, Destinul Românilor și Politica Răsăriteană, Revista Melidonium, 10 sept. 2023.

Citiți și:
Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Cauze ale eșecului proiectelor de revenire a Basarabiei la România
Ro-Auschwitz 202x – Întoarcerea la animalitate intonând „Die Fahne hoch!”
26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei

 

yogaesoteric
8 ianuarie 2024