Ingrediente de bază ale relaţiilor fericite

Iubirea este ca un cartof copt: nu are nevoie de multe ingrediente ca să devină savuroasă, ci mai degrabă de perseverenţă în identificarea și folosirea acestora, susţine autorul american Zig Ziglar. Dacă dragostea este unul dintre ingredientele importante, dar supraevaluate, ce altceva alimentează relaţiile fericite?

Căsătoria „aduce doi oameni sub același acoperiș și aruncă toate problemele lumii peste ei”, spune profesorul John DeFrain. Autor a numeroase cărţi și studii despre familie, DeFrain vorbește despre cât de fragilă poate deveni relaţia de cuplu într-o societate construită pentru a împlini interesele comerciale, nu pe cele ale familiei, și în care mariajul este nevoit să suporte un cumul de presiuni, fără ca vreo organizaţie, vreun partid sau vreun sindicat să protejeze relaţia.

Nu este ușor să păstrezi vie scânteia iubirii în timp ce te lupţi cu probleme legate de serviciu, cu dificultăţi financiare, probleme legate de creșterea copiilor sau cu tensiuni generate de familia extinsă. Dar realitatea arată că, în timp ce unele căsnicii se destramă, altele rezistă în timp. După cum unele înfloresc de-a lungul anilor, în timp ce altele se căznesc să supravieţuiască. Nu există o reţetă pentru reușita unei relaţii durabile, dar există o serie de alegeri și de atitudini care ajută cuplul să avanseze spre destinaţia la care râvnesc toţi aceia care au ajuns cândva în faţa altarului.

O problemă de devotament

Cunoscutul profesor și psiholog John Gottman povestește despre eșecul înregistrat cu terapia unui cuplu care a decis, după ce apelase la ajutorul a nu mai puţin de 6 terapeuţi, să pună punct căsniciei. Șocat de decizia cuplului, care părea să fi făcut progrese în ultimul timp, Gottman i-a rugat pe soţi să rămână la ședinţa de terapie care fusese deja achitată, pentru a putea înţelege de ce terapia nu dăduse roade. Analizând modul în care povesteau despre conflictele iscate în ultima săptămână, Gottman a concluzionat că ceea ce lipsea în acel mariaj era devotamentul.

Pentru a ajuta cuplul să înţeleagă de ce ajungea mereu în același punct mort, Gottman s-a folosit de istoria lui Alice, personajul lui Lewis Carroll. Alice vede un iepure care aleargă, pentru ca, în final, să se arunce într-o văgăună, iar Alice îl urmează fără să șovăie. În momentul în care alege să urmeze iepurele grăbit, Alice nu știe că, pe tărâmul magic în care se avântă, va avea parte de aventuri fascinante, dar și de întâmplări neplăcute, ba chiar înspăimântătoare de-a dreptul. Alice nu e preocupată niciun moment, punctează Gottman, de ideea că ar fi putut întâlni un iepure mai bun sau că ar fi putut descoperi o Ţară a Minunilor mai ofertantă. Din momentul în care pornește în aventura vieţii ei, Alice nu mai privește peste umăr, întrebându-se cum ar fi fost dacă ar fi ales un traseu diferit și o altă călăuză. Așa arată devotamentul, afirmă terapeutul, explicând că mariajul clienţilor săi nu putea prospera pentru că ambii păreau să fie mereu pe picior de plecare, cu un ochi la iarba mai verde dintr-o potenţială nouă relaţie, care să le aducă ceea ce credeau că merită.

În cuplurile devotate, cei doi se aleg unul pe altul în fiecare zi, investesc tot ce au în relaţia lor, discută cu fiinţa iubită (și nu cu altcineva) despre nemulţumirile legate de relaţie și sunt convinși că aceasta este de neînlocuit.

De fapt, în relaţiile fericite, cei doi obișnuiesc să amplifice calităţile celuilalt și să diminueze inevitabilele defecte.

În cartea Not „Just Friends”, expertul în fidelitate Shirley Glass folosește metafora zidurilor și a ferestrelor pentru a ilustra devotamentul marital. Soţii loiali construiesc ziduri în jurul relaţiei lor și o fereastră între ei. În relaţiile cu probleme, cei doi nu mai fixează limitele corecte între ei și relaţiile exterioare mariajului. Atunci când unul dintre ei este nefericit şi se confesează unei alte persoane, el deschide o fereastră spre aceasta, dar începe să ridice un zid în mariajul său, punctează Grass. Atunci când se investește afectiv într-o nouă (și, cel puţin iniţial, inofensivă) relaţie, fereastra devine o ușă prin care el evadează spre o nouă relaţie.

A rămâne devotat celuilalt chiar și în vremuri grele nu reprezintă o alegere ușoară. Până la urmă, nu e confortabil să știi că, în acest salt în necunoscut, nu există plasă de siguranţă. Pe de altă parte, dacă îţi privești relaţia ca pe ceva foarte preţios, care vrei să reziste o viaţă, vei fi motivat să investești totul în ea ca să o protejezi, scrie terapeutul Winifred M. Reilly.

Rolul prieteniei în menţinerea relaţiilor fericite

Prietenia este elementul-cheie dintr-o relaţie de cuplu, iar grija, iubirea și admiraţia, elemente prezente în orice prietenie sănătoasă, reprezintă cărămizile unui mariaj solid, susţine terapeuta Dana McNeil. La rândul său, profesorul DeFrain afirmă că anii în care a studiat cuplurile fericite l-au dus la concluzia că acestea au învăţat cum să facă din fiinţa iubită cel mai bun prieten pe care îl au.

Atunci când cei doi soţi sunt și cei mai buni prieteni, satisfacţia pe care o resimt cu privire la căsătoria lor este de două ori mai mare comparativ cu celelalte cupluri, a arătat un studiu coordonat de profesorul John Helliwell.

De asemenea, prietenia în cuplu se asociază cu o mai mare apropiere de fiinţa iubită, cu un nivel mai înalt de angajament, mai multă dragoste și o împlinire amoroasă sporită, dar și cu un risc mai scăzut de destrămare a căsniciei.

Persoanele căsătorite au numai de câștigat atunci când încurajează relaţiile cu familia și prietenii, declară Stephanie Coontz, profesor la The Evergreen State College, Olympia, care susţine că cele mai fericite cupluri sunt cele care reușesc să găsească puncte de sprijin și dincolo de perimetrul relaţiei lor.

Prietenia cu persoane din interiorul sau din exteriorul familiei joacă un rol important în menţinerea sănătăţii cuplurilor, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Texas, campusul din Austin. Analizând nivelul de cortizol (un indicator al stresului fiziologic) al tinerilor căsătoriţi, cercetătorii au conchis că, în cazul acelora care au relaţii satisfăcătoare cu prietenii sau membrii familiei, nivelul de stres generat de conflictele maritale este diminuat. Aceste cupluri au un factor de risc mai mic de a dezvolta probleme de sănătate precum creșterea în greutate, insomnia, depresia și bolile cardiovasculare.

Studii mai vechi au sugerat, de asemenea, rolul reţelelor de prieteni în atenuarea stresului provocat de divergenţele maritale și în reducerea riscului de destrămare a cuplului.

Există și un revers nefericit al medaliei: cu cât numărul prietenilor care divorţează este mai mare, cu atât crește riscul ca un cuplu să treacă printr-un divorţ. „Divorţul ar fi necesar să fie înţeles ca un fenomen colectiv care îi depășește cu mult pe cei afectaţi direct”, este concluzia unui studiu realizat de cercetători de la Universitatea Brown, Universitatea din California și Universitatea Harvard. Studiul a arătat că divorţul prietenilor apropiaţi crește cu 75% riscul de divorţ al unui cuplu, în timp ce, în cazul în care cei care se despart sunt prieteni ai unui prieten al cuplului, acest risc scade la 33%.

Concentrarea pe interacţiunile benefice

Analizând 168 de cupluri pe o perioadă de 13 ani de la momentul căsătoriei, psihologul Ted Huston a ajuns la o serie de concluzii, unele dintre ele surprinzătoare, despre factorii care contribuie la fericirea și longevitatea unui mariaj. Una dintre concluzii a fost aceea că iubiţii care își încep căsnicia într-o explozie de romantism nu au o relaţie foarte solidă, întrucât menţinerea intensităţii sentimentelor de la început se dovedește o misiune foarte dificilă. De asemenea, cuplurile cu un mariaj mai degrabă șters, golit de explozii emoţionale, nu sunt predispuse la divorţ, așa cum s-ar putea crede, tocmai pentru că nu sunt nevoite să asiste la eroziunea unui ideal romantic. Primii doi ani de relaţie decid soarta căsniciei, a observat Huston, care a analizat schimbările care intervin în relaţie, observând că riscul de divorţ este foarte ridicat în acest interval.

Concluzia cea mai surprinzătoare a fost aceea că divorţul apare mai degrabă din cauza pierderii afecţiunii decât din cauza conflictelor din cuplu.

Aceste date ar fi indicat să modifice modul în care abordăm o relaţie disfuncţională, punctează Huston, insistând că este nevoie de o nouă paradigmă în consilierea cuplului, care să reliefeze importanţa păstrării sentimentelor benefice.

Cercetările lui Huston au reliefat faptul că relaţiile fericite au la bază mai mult decât gestionarea eficientă a conflictelor, scrie psihologul Harry Reis, care vorbește despre deziluzie și pierderea intimităţii, care intervin, mai devreme sau mai târziu, în orice cuplu. Iniţial, îndrăgostiţii se văd în cea mai bună lumină posibilă, simt că celălalt percepe realitatea din același unghi ca și ei, ceea ce îi face să se simtă validaţi, dar în final sunt nevoiţi să admită că au idealizat persoana iubită, explică Reis.

Supraevaluarea celuilalt aduce beneficii certe mariajului, a constatat un studiu publicat in 1996. Aceste „iluzii apreciative” cresc afecţiunea și încrederea în fiinţa iubită, ponderează conflictele din cuplu, oferă o satisfacţie mai mare în relaţie și chiar îi impulsionează pe cei doi să se apropie mai mult de imaginea idealizată pe care le-a creionat-o celălalt.

În anii ′70, psihologii John Gottman și Robert Leverson au urmărit modul în care interacţionau cuplurile atunci când erau solicitate să rezolve un conflict într-un interval de numai câteva minute. La final, cercetătorii au realizat că diferenţa dintre cuplurile fericite și cele nefericite este dată de modul în care reușesc să echilibreze interacţiunile armonioase și cele dizarmonioase. Raportul magic care întreţine dragostea este de 5 la 1: fiecare interacţiune dizarmonioasă este necesar să fie contracarată de alte 5 armonioase. Un raport de 1:1 reprezintă un indiciu că mariajul este în pericol să se destrame.

Relaţiile fericite se construiesc pe iertare

Potrivit studiilor, capacitatea de a ierta reprezintă unul dintre factorii cu o contribuţie majoră la coeziunea cuplului. Un studiu coordonat de psihologul Loren Toussaint, realizat pe un eșantion de 1.500 de americani cu vârsta de peste 66 ani, a arătat că persoanele care practică iertarea necondiţionată au mai multe șanse de a trăi o viaţă mai lungă.

Problema pe care o ridică iertarea condiţionată este că îl așază pe cel care este necesar să fie iertat la cheremul celui care iartă, explică Toussaint, subliniind că un asemenea blocaj se poate traduce în decenii de așteptare, pe când decizia de a ierta necondiţionat activează și netezește procesul de vindecare mult mai repede.

Cuplurile care nu practică iertarea sunt mai predispuse să se angajeze în interacţiuni dizarmonioase și deţin o capacitate mai redusă de a face concesii și de a-și rezolva problemele din relaţie.

În anii în care a ajutat cupluri cu relaţii mai mult ori mai puţin disfuncţionale, terapeuta Sue Johnson a întâlnit un tipar derutant: cei doi par să facă progrese, să construiască o relaţie mai apropiată, iar apoi are loc o deconectare abruptă. Unul dintre ei îi reproșează celuilalt un incident aparent minor și tot progresul realizat dispare ca un balon de săpun. De fapt, incidentul este banal doar pentru unul dintre ei și, în consecinţă, și suferinţa celuilalt îi pare exagerată. Adesea este vorba însă de răni adânci, provocate de faptul că unul dintre cei doi nu a primit sprijinul sau reacţia așteptată într-un moment dificil pentru el (moartea unei rude apropiate, tensiunea de dinaintea primirii unui diagnostic sumbru, pierderea unui copil, pierderea locului de muncă etc.). Absenţa sprijinului unei persoane apropiate într-un moment de ameninţare poate colora întreaga relaţie, notează Jeff Simson și Steven Rholes, cercetători în domeniul atașamentului.

Important nu este evenimentul în sine, ci vulnerabilităţile pe care le activează, scrie Sue Johnson, care a studiat timp de mai mulţi ani procesul iertării și reconcilierii în cuplu. Iertarea este un subiect de studiu pe care sociologii l-au abordat recent, spune Johnson. Deși iertarea este primul obiectiv pentru cei doi, ea nu restabilește automat încrederea în celălalt și în relaţie; pentru atingerea acestui ultim obiectiv, este nevoie de conversaţii vindecătoare, de înţelegerea evenimentelor care au generat distanţarea și de reclădirea încrederii. Nu există relaţie imună la răniri, dar conștientizarea faptului că poţi primi și oferi iertare atunci când este nevoie creează premisa unei legături durabile și robuste, conchide Johnson.

Intimitatea este ţinta căsniciei, iar conflictul este unul dintre mijloacele de a ajunge la intimitate, susţine Bryan Craig, consultant senior la Institutul pentru Relaţii de Familie din Sydney. Deși reprezintă o provocare pentru relaţie, conflictul oferă, în același timp, posibilitatea eliberării de fantomele trecutului, precum și ocazia de a recunoaște greșelile și limitările inevitabile, de a restabili echilibrul relaţiei și de a construi legătura profundă după care tânjește orice fiinţă. Pentru că, așa cum nota actorul Anthony Wels, „nu ameninţarea morţii, a bolii, a greutăţilor sau a sărăciei este cea care zdrobește sufletul omului, ci frica de a fi singur în univers și neiubit”.

Citiţi şi:
Mai mult decât dragoste. O radiografie a căsniciei fericite
Iubirea atârnă de gesturile mici

 

yogaesoteric
10 iunie 2021