Iniţierea în tradiţia indiană
“Această doctrină nu este destinată tuturor, căci acest fapt ar fi pedepsit şi Indra ar tăia capul maestrului imprudent. De aceea, va fi instruit doar acela care o cunoaşte deja şi care a studiat Veda; acela care o iubeşte, şi nu oricine.” (SHATAPATHA BRAHMANA,14.1.1)
Cuvântul “iniţiere”, la modul general, semnifică transmiterea către o anumită fiinţă a unui influx spiritual (sau, într-un limbaj mai simplu, psihic), transmisie realizată prin intermediul unui maestru autentic aparţinând unei anumite comunităţi, grupări sau linii spirituale tradiţionale. Astfel, în sensul mai larg al cuvântului, au existat de-a lungul timpului, iniţieri sacerdotale, regale, războinice sau chiar legate de existenţa unor meserii manuale.
Putem chiar să ne gândim la faptul că un anumit sacrament sau taină creştină a avut la origine o natură iniţiatică, acest cuvânt devenind atunci aproape sinonim cuvântului ‘esoteric’. În lumile pretins ‘primitive’ găsim, de asemenea, tot felul de ritualuri destinate integrării totale a individului in comunitate. Dar nu a existat din partea acestora nici o calificare particulară. Astfel de rituri prezentau un caracter obligatoriu, aşa cum era botezul în vechea creştinătate. Alte forme de iniţiere superioare, pe care etnologii le numesc puţin hazardat “magice” sau “şamanice”, erau în general rezervate acelor membri ai comunităţii dotaţi cu aptitudini speciale.
În ceea ce priveşte India, distincţia esenţială care trebuie stabilită este aceea dintre cei doi termeni ‘upanayana’ şi ‘diksha’. In mod obişnuit ambii termeni se traduc prin “iniţiere”, dar este vorba aici despre două realităţi incomparabile, cu toate că trebuie să admitem că ambele au un caracter sacru. Prima, aşa cum vom înţelege cu uşurinţă, este inaccesibilă celor care nu s-au născut şi nu au crescut în mediul hindus. Cea de-a doua reprezintă cu adevărat reala iniţiere, ea putând totuşi, în această epocă de extremă confuzie a castelor şi a tradiţiilor în care trăim, să fie obţinută şi de către un discipol occidental de la un Guru sau Maestru spiritual autentic, cu condiţia ca discipolul să fie demn de aceasta.
Diferitele modalităţi de iniţiere
Dacă “iniţierea” în cazul unui hindus (upanayana), de exemplu, aparţinând primelor trei caste ierarhice şi care trebuie să se încadreze comunităţii, este într-un anumit fel implicită, nu se poate spune acelaşi lucru în cazul celui de-al doilea tip de iniţiere numită diksha, conferită de un Guru aparţinând unei linii spirituale precise. Această iniţiere nu poate fi obţinută, în mod evident, decât de o fiinţă angajată într-o asceză (sadhana), care şi-a revelat anumite calităţi particulare, specifice unei căi, şi care a decis să o urmeze cu consecvenţă, mergând atât de departe cât îi permit mijloacele şi înzestrările sale naturale.
Cel mai adesea, în tradiţia hindusă-vedantică, tantrică sau de alt gen, maestrul comunică discipolului o mantra (sunet subtil care facilitează punerea în rezonanţă cu energii benefice din univers), cu încărcătura sa subtilă specifică şi pronunţia sa corectă, care sunt considerate indispensabile, împreună cu semnificaţia ei explicitată. Repetând şi meditând asupra acelui cuvânt sacru, mantra în care a primit iniţierea, şi care permite punerea în rezonanţă cu o anumită realitate (energetică) subtilă, discipolul va extrage puţin câte puţin sensul, am putea spune “esenţa” sa (rasa). Ceea ce nu era la plecare decât un sunet mai mult sau mai puţin insolit va deveni un logos vibrant şi eficient, şi care poate fi eventual transmis unui nou discipol, în cadrul unei noi iniţieri. Poate fi vorba de o mantra clasică, aparent cunoscută de mulţi: aceasta nu va diminua cu nimic puterea pe care ea o deţine sau mai curând o regăseşte, fiind revivificată de impulsul dinamizator transmis de Maestrul spiritual discipolului, în cadrul iniţierii.
În toate cazurile prezentate, iniţierea presupune întotdeauna transmiterea unei energii, a unei vibraţii, a unui influx de forţă spirituală. Nu putem să vorbim despre iniţiere în cazul unei simple învăţături teoretice, discursive, chiar dacă ea depăşeşte relaţia universitară, aşa cum este ea cunoscută în Occident. Doctrina sacră poate fi învăţată de un pandit, de un savant, poate să fie citită într-o carte tradiţională. Dar energia transformatoare, capacitatea de a “renaşte”, nu poate fi trezită decât de către un Guru (maestru) autentic, care nu este în mod absolut necesar un om foarte instruit sau un om foarte cunoscut. Se spune că această energie poate să capete forme surprinzătoare, chiar paradoxale, foarte îndepărtate de clişeele obişnuite asupra iniţierii. Numeroşii maeştri, aşa cum am spus, iniţiază prin intermediul unui sunet subtil. Alţii utilizează privirea, atingerea, un gest, un suflu sau chiar tăcerea. De exemplu, gurul lui Sri Ramakrishna i-a înfipt un ciob de sticlă între sprâncene. Anumiţi maeştri operează în vis, facilitând astfel accesul la anumite iniţieri acelor discipoli pregătiţi care nu au posibilitatea de a primi respectiva iniţiere în planul fizic.
Ceea ce este important nu este aparenţa ci calitatea energiei transmise, care trebuie să ”sosească” la momentul potrivit şi să găsească un receptacul adecvat. Şi totuşi, dezvoltarea spirituală a unei fiinţe nu trebuie să se oprească nicidecum în clipa în care ea a primit acel influx energetic, cu atât mai mult că ea nu va fi imediat pe deplin conştientă de semnificaţia profundă a iniţierii primite. Doar ulterior, prin lucrul interior, ea va face să “fructifice” sămânţa primită. Acesta poate să însemne uneori un lucru de o viaţă. De asemeni, trebuie ştiut faptul că un discipol poate primi mai multe iniţieri în aceeaşi existenţă, uneori de la maeştri diferiţi.
Eroarea care se comite însă, frecvent, este de a crede că iniţierea marchează împlinirea unei căi interioare. Dimpotrivă, ea nu este decât un început (aşa cum indică şi etimologia cuvântului). Odată “renăscut” prin procesul tainic al iniţierii, discipolul are şansa de a “retrăi” totul din altă perspectivă, mult superioară.
yogaesoteric.net
