Interviu memorabil cu rabinul Moshe Carmilly-Weinberger

 

O amintire ce se uită greu

Un dialog amplu, purtat în salonul 101 al fostului hotel „New York” din Cluj, mijlocit de profesorul Raoul Şorban şi asistat şi de soţia fostului rabin, nepoata celebrului om politic rus, Troţki. Un dialog urmat de vizitarea Clujului, apoi a Cimitirului Central din Cluj, unde a depus flori la mormântul lui Emil Haţieganu.

Moshe Carmilly-Weinberger

Din anul 1934, Moshe Carmilly-Weinberger era şef-rabin al Clujului. S-a născut la Budapesta, în anul 1908 şi a studiat în Germania şi Ungaria. La 2 mai 1944, când teroarea ungară ameninţa să lichideze întreaga comunitate evreiască, din însărcinarea „Judenrat”-ului, şi în urma indicaţiilor lui Emil Haţieganu, în împrejurări dramatice, a trecut graniţa în România, cu speranţa de a găsi soluţii de salvare a evreimii.

Revenirea la Cluj, după 44 de ani, la invitaţia Asociaţiei „România”, a fost prilej să-şi reîntâlnească prieteni de odinioară, puţini, câţi au rămas în viaţă, să revadă sinagoga, să viziteze cimitirele unde se odihnesc cei plecaţi spre Câmpiile Elizee, dar şi să reconstituie „Reţelele Omeniei”, tolerate şi chiar sprijinite de România, prin care au fost salvaţi mii de evrei. „O încleştare fantastică în care – mărturisea fostul şef-rabin al Clujului – Emil Haţieganu a fost un om providenţial”. Este motivul pentru care a ţinut să depună la mormântul său o coroană impresionantă, pe a cărei eşarfă era scris următorul text: „Lui Emil Haţieganu, curajosul şi înţeleptul conducător al românilor din Transilvania de Nord, care în anii 1940-1944 a contribuit la salvarea a mii de evrei. Cu recunoştinţă, Moshe Carmilly-Weinberger, fost şef-rabin al Clujului”.

După acest moment tulburător, când s-a păstrat şi un moment de reculegere, fostul şef-rabin, care timp de peste două decenii a fost profesor la Yeshiva University din New York, a reconstituit drumul salvării sale şi rolul pe care l-au avut şi alte personalităţi din teritoriul anexat Ungariei. Colaborarea sa cu Iuliu Hossu, cardinalul greco-catolic al Transilvaniei, pe care a ţinut să-l omagieze la mănăstirea Căldăruşani, unde îşi doarme somnul de veci, a fost exemplară, neuitând rolul activ pe care l-a avut în acţiunea de salvare a evreilor. N-a uitat nici curajoasa predică rostită la 18 mai 1944, în biserica Sf. Mihail din Cluj de către episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Marton Aron, când a condamnat persecutarea evreilor.

Întâlnirea noastră s-a prelungit apoi într-un amplu interviu, publicat în cartea mea Reconstituiri, apărută la Editura Militară, în anul 1991. Redau câteva fragmente:

– Era, deci, 27 martie 1944 şi deţineaţi funcţia de rabin-şef al Clujului, oraş în care trăiau 18.000 de evrei! Atunci şi-a început activitatea „Gestapoul” din Cluj…

– Au fost vremuri cumplite! Şi pentru români, şi pentru evrei… Şi, dacă n-ar trebui să culegem lecţii pentru viaţă, ar trebui să le uităm. Dar cine poate uita? Cum poţi uita zbuciumul oraşului, al oamenilor, afişele care împânzeau oraşul, semnate de comandantul poliţiei ungare, Lajos Hollósy Kuthy, prin care se cerea evreilor să declare averea pe care o deţin şi, în primul rând, aurul, apoi banii, tot ce aveau mai de preţ. Peste teritoriul Transilvaniei de Nord, trecut în componenţa Ungariei, după Diktatul de la Viena, pluteau nori negri…
(Şi Sighetul, şi Clujul, şi Baia Mare, şi Satu Mare, şi Oradea, şi Zalăul, şi Bistriţa sau Năsăudul şi întregul teritoriu din nordul Ardealului aparţinea Ungariei! Nu România a organizat trimiterea evreilor în lagărele morţii.)

După ce sute de mii de români au fost omorâţi sau expulzaţi din propria lor ţară, Ungaria a continuat acţiunile de purificare etnică, lovind în evreime. Numai la Cluj optsprezece mii de vieţi de evrei erau în grav pericol. Evreii erau jefuiţi, maltrataţi, iar agresivitatea noului regim a căpătat dimensiuni apocaliptice. În martie-aprilie 1944, după apariţia la Cluj a „Gestapoului” şi a „S.D.”-ului, a fost inventat, ca organ de legătură între autorităţi şi comunitate, „Judenrat”-ul. Plecarea mea din Cluj era, de fapt, o urmare a deciziei acestui organism şi avea un scop precis: lărgirea acţiunii de salvare, prin crearea unor noi puncte de trecere peste graniţă, ca şi asigurarea condiţiilor de viaţă ale evreilor refugiaţi în România. (…)

– Cum aţi trecut „linia de demarcaţie”?

– În Europa existau, la acea dată, doar două căi de salvare: una prin România şi cealaltă peste Pirinei, în Spania. Prin Diktatul de la Viena, cel puţin 180.000 de evrei au ajuns, împreună cu 1.700.000 de români, sub jurisdicţia Regatului Ungar. Urmările au fost tragice… Dar m-aţi întrebat „Cum am trecut”. În urma Diktatului de la Viena, România şi Ungaria erau despărţite de o lungă şi greu controlabilă linie de frontieră, care se întindea de la Békéscsaba spre Braşov, străbătând zone deluroase, în unele locuri adevărate labirinturi. Clujul era oraşul cel mai apropiat de graniţă, la numai câţiva kilometri de Feleac. În această zonă au fost căutate punctele de trecere cele mai potrivite. Unul a fost prin satul Aiton. Prin diferite filiere au fost stabilite legături cu locuitorii acestui sat din România, în speranţa de a găsi oameni dispuşi să ne sprijine. Nu era simplu. Viaţa refugiaţilor era expusă unui permanent pericol, atât datorită terenului extrem de accidentat, cu multe dealuri şi văi, cât şi datorită pericolului de a fi prinşi de grănicerii unguri…

– Câţi ani aveaţi?

– 36. Când am fost desemnat de „Judenrat” să plec, am avut o singură dorinţă, pe care i-am transmis-o preşedintelui, dr. Iosif Fischer: să poarte grija părinţilor mei! Şi el s-a angajat… Dar ştiţi care a fost tributul pentru încercarea mea de a salva comunitatea? Viaţa propriilor mei părinţi! Mi-a rămas în amintire clipa despărţirii: 2 mai 1944, seara, când se lăsa întunericul peste oraş. Când mai rămăseseră doar două ore până la plecare, m-am întâlnit cu membri ai „Judenrat”-ului, le-am spus unde se află ascunsă „Sifrei Tora” şi registrele comunităţii, am trecut apoi să-mi văd părinţii, oameni în vârstă, care locuiau pe strada Traian – pe atunci Rudolf utca. Punctul de întâlnire a grupului era Biserica Reformată de lângă Poliţie. Erau acolo nouă tineri refugiaţi din Polonia. Soţia mea ţinuse să mă însoţească în periculoasa aventură, iar mai apoi a apărut şi un student de-al meu…

– Student?

– Da, aşa îi numeam pe elevii noştri. În 1940, din septembrie, pentru evrei se închiseseră drumurile spre şcoli. Era o situaţie gravă (…) Pentru o vreme, cu aprobarea ministrului cultelor şi educaţiei din Budapesta, Bálint Homan, aflat într-o vizită la Cluj, situaţia s-a rezolvat, dar în mai-iunie 1944, atât cei 600 de elevi, cât şi profesorii, au fost deportaţi.
(În toată partea de nord a Transilvaniei, anexată Ungariei, evreii, românii, slovacii şi toţi cei care nu erau unguri, au trăit aceeaşi dramă!)

– Ce drum au ales „ghizii” nocturni?

– Cel ce ducea spre Aiton. Cred că vreo patru ore am tot mers. Drum greu, cu multe clipe de panică, cu atenţie încordată la maxim…

– Cine erau „călăuzele”?

– Doi ţărani din Aiton. Ne-au făcut un instructaj foarte sever: când să ne oprim, la ce semne să ne continuăm drumul, când şi cum să rămânem pierduţi printre tufişuri. Cu polonezii, comunicarea s-a făcut prin semne. Am descris calea aceasta într-un capitol publicat în cartea Memorial volume for the jews of Cluj – Kolozsvár, apărută la New York în două ediţii – 1970 şi 1988. Când ne-am ştiut trecuţi în România, m-am simţit în deplină siguranţă. La Turda, în miez de noapte, am fost primiţi în casa unor evrei binevoitori, care ne-au oferit tot ce aveau ei mai bun. Nu pot să nu amintesc de munca periculoasă a unor evrei din Turda, cu ajutorul cărora au fost create condiţii de siguranţă, de cazare, de călătorie la Bucureşti, unde au fost procurate, ori „fabricate”, documente de identitate pentru mii de evrei refugiaţi.

[Dincolo de cuvinte, fostul şef-rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, spune că şi evreii polonezi, tot prin România au găsit calea salvării vieţii! Turda era oraş din România, unde evreii trăiau normal, ba chiar s-au implicat şi în salvarea consângenilor! (…)

În predica rostită cu ocazia coborârii Decalogului de pe Muntele Sinai, rabinul Moses Rosen a ţinut să evoce câteva exemple de solidaritate a românilor cu evreii, consemnate de prof. dr. Ioan Corneanu şi Lacrima-Camelia Tescan, în extrem de bine documentată carte Evreii sătmăreni – istorie şi destin, apărută în Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2010. „(…) În timpul în care Eichmann mâna spre cuptoarele morţii evreii din Oradea, Cluj, Dej, Carei, Şimleul Silvaniei, Satu Mare ş.a., ofiţerii unguri schingiuiau şi jefuiau evrei. Ion Oşan, muncitor din Baia Mare, str. Vrancei 61, a ascuns în casa sa, primejduindu-şi viaţa, pe evreul Iszák, căruia i-a salvat viaţa. Vaida Alexandru, tot din Baia Mare, a salvat viaţa lui Zinger şi a celor patru copii ai săi. Ţăranul Alexandru Ritoc, din Carei, a salvat-o de la moarte pe evreica Helena Grűn şi pe fetiţa ei. Antal Rozalia, din Satu Mare, i-a ascuns pe vecinii ei, Handler, în locuinţa sa. Pop Nicolae, Pop Maria şi Pop Arestina, cu domiciliul în Lăpuşul Românesc, au ascuns în casa lor pe Hana Marmor, cu cinci copii. Puti Alexa, Puti Maria şi Puti Tudor, din Şomcuta, l-au ascuns în casa lor pe Solomon. Şuta Ioan din Satu Mare a adăpostit în casa sa nouă evrei fugiţi din Detaşamentul de Muncă Forţată din Seini. Varga Lajos, Korknai Sándor, Főldes Ilona din Satu Mare, au ascuns în casa lor 10 evrei, între care şi o fetiţă, Lazar Elisabeta, de 5 ani, a cărei mamă a fost deportată, iar tatăl a decedat într-o tabără de muncă forţată. Imre Reviczky, comandantul Detaşamentelor de Muncă Forţată, a emis un ordin de internare a evreilor între 16-65 de ani, în acele detaşamente, salvând, astfel, de la moarte sigură, foarte mulţi evrei, care n-au mai fost astfel obligaţi să fie duşi spre lagărele morţii. Pentru faptele sale, a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte, pentru trădare. L-a salvat înaintarea rapidă a trupelor române şi sovietice…”

(…) În vremurile acelea, viaţa unui evreu era o simplă afacere, „chibzuită” de Horthy, Andor Jáross – ministrul de interne de atunci al Ungariei, şi alţi „eroi”, care au motivat în faţa Consiliului de Miniştri Decretul guvernamental din 26 aprilie 1944, prin faptul că evreii aveau o situaţie economică mai bună, aveau locuinţe mai confortabile decât ungurii şi se dorea crearea unei „rearanjări”, a unei situaţii mai sănătoase! Astfel, evreii urmau să fie restrânşi la apartamente mai mici, mai multe familii fiind obligate să se mute împreună. Evreii nu mai puteau nici să trăiască în localităţi cu mai puţin de 10.000 de locuitori.

Iată ce mârşăvie s-a pus la cale! Era mai mult decât uciderea unei populaţii vinovată că nu face parte din rasa ungurească! Era Holocaust! Rostul organizării de către administraţia ungurească a Conferinţei de la Satu Mare, din 6 aprilie 1944, când s-au declanşat operaţiunile de dezevreizare în judeţele din Districtul Jandarmeresc IX – Bistriţa Năsăud, Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Someş, cât şi al celei de a II-a Conferinţe, ţinută la Tg. Mureş, pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc” – erau acţiuni premergătoare organizării ghetourilor, conform Decretului 6163/1944… Comanda „Ghetoizării” avea sediul central la Cluj şi acţiona sub ordinul unor reprezentanţi ai lui Eichmann, iar comanda operaţională era exercitată de colonelul de jandarmi Tibor Paksy-Kiss, care i-a delegat puteri speciale, la Oradea, prietenului său, locotenent-colonelul Jenő Péterffy, colegul său de ideologie…]

– Oare câţi evrei s-au mai întors?

– Mai puţini de 1.500! 80 la sută din cei 18.000 au fost asasinaţi în camerele de gazare!

– Câţi şi-au găsit salvarea cu ajutorul României şi al românilor?

– Iată cifrele date de „Vaad Hahatzelah din Budapesta”: cam 6-8 mii prin zona Clujului – majoritatea, 3-4 mii, în lunile aprilie-iunie 1944, circa 6 mii prin punctele organizate în zona Békéscsaba-Arad, iar peste 2 mii prin zonele Oradea, Tinca, Luduş, Sărmaş. Numărul refugiaţilor salvaţi este în jur de 16.000. O cifră care nu cuprinde refugiaţii sosiţi la Sulina, cu vapoarele, pe Dunăre… La începutul anului 1940, se aflau 2.500 de evrei în aşteptarea unor posibilităţi de a pleca mai departe, spre Palestina. Alte grupuri au ajuns la Constanţa… Nu pot fi însă uitate nici tragicele evenimente din anii 1941-1944, petrecute în Bucovina, Basarabia şi Transnistria, în cursul cărora au fost sacrificaţi evrei, în împrejurări greu de imaginat şi descris astăzi. Cine ar putea uita oare cumplitele suferinţe şi întâmplări de la Iaşi, trenurile groazei şi atrocităţile comise în acele vremuri tulburi de război. Cercetătorii istoriei acelor ani nu au lămurit încă amploarea pierderilor suferite de evrei în acea perioadă.

Pe de altă parte, în vara anului 1942, delegatul lui Eichmann la Bucureşti, Gustav Richter, credea că a obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreimii din România… Operaţiunea a eşuat, datorită acţiunilor unor forţe politice interne şi externe. Se poate afirma că a fost un caz fără precedent într-o ţară aflată sub ocupaţia armatei lui Hitler.

Mi-aş îngădui încă o precizare pentru cei ce vor scrie cronica istorică a acelor zile. Fuga evreilor din Ungaria în România era bine ştiută de nemţi. Consulul Germaniei la Cluj, dr. Kauntz, care îmi era vecin, îl informa conştiincios pe ambasadorul Manfred von Killinger, la Bucureşti, despre amploarea trecerilor de graniţă a evreilor în România. Sub puternica presiune germană, mareşalul Ion Antonescu a emis, la 3 mai 1944, un decret, prin care evreii care treceau clandestin graniţa erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Este însă necesar să menţionez că nu cunosc niciun caz de condamnare la moarte a vreunui evreu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei în România, în perioada mai-septembrie 1944. Mie, când am fost în capitala României, mi-a fost frică numai de agenţii germani. Am circulat liber, însoţit doar de Fildermann, frecventând birourile Crucii Roşii…

A fost o luptă dramatică pentru supravieţuire. Pentru istorie rămâne un adevăr incontestabil faptul că în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estice, pentru evrei a existat o singură posibilitate de a se salva în acei ani ai cumplitelor masacre: acea de a pleca prin porturile româneşti spre Palestina, cum s-a petrecut în lunile mai şi iunie 1944. Oricum ar fi privită această stare de fapt, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România, rămâne un adevăr ce nu poate fi negat: că atunci când lumea privea insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să-i primească şi a fost gata să deschidă, pentru salvarea lor, porturile ţării. Din nefericire, sute de mii de evrei n-au mai apucat să ajungă… Au fost omorâţi în mod bestial. Eu n-am bănuit niciodată că se poate petrece aşa ceva. Aveam un mare respect pentru patria lui Goethe, a lui Schiller şi a atâtor titani pe care i-a dat Germania culturii universale. A fost o mare tragedie a secolului XX. O tragedie din care, din România au răzbătut, totuşi, în sufletele celor aflaţi atunci în marea primejdie, raze de speranţă…

– Aceasta a fost şi calea prin care v-aţi salvat?

– Pe la începutul lunii iunie 1944, guvernul mareşalului Antonescu a admis oficial emigrarea evreilor în Palestina, iar lui A.L. Zissu i s-a recunoscut calitatea de reprezentant al Jewish Agency în România. Acesta a deschis birourile ORAT la Bucureşti şi a obţinut documentele de identitate şi de călătorie în Palestina. Mareşalul Antonescu a aprobat şi plecarea a patru vapoare din portul Constanţa, cu evrei refugiaţi, cu copii orfani din Transnistria şi cu alţi evrei din România, care voiau să emigreze. Eu am călătorit cu vaporul „Kazbek”, sub numele de Gottesman…

***

Atunci, în 1988, spre începutul verii, fostul şef-rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, împlinea 81 de ani, cărora aveau să li se mai adauge încă două decenii. O viaţă în care şi-a slujit naţia până la sacrificiu, respectându-le pe celelalte. A dus Dincolo amintirea unor oameni care i-au fost aproape în marea încleştare de salvare a comunităţii evreieşti din Cluj. Între ei, profesorul universitar Raoul Şorban, pe care îl cunoscuse în anii 1938-1939, când acesta era director de cabinet al rezidentului regal de la Cluj, dr. Coriolan Tătaru. „Un om care a refuzat să privească impasibil suferinţele noastre – afirma fostul rabin – chiar şi atunci când şi el era hăituit, ca şi evreii. Ne-a întins mâna sa protectoare, sfidând pericolele la care se expunea. Prin el am organizat cele mai multe căi de salvare de pe Dealul Feleacului. Prin intermediul lui am fost primit de Iuliu Maniu şi am obţinut 1.200 de legitimaţii în alb, ale Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a servi ca documente de identitate evreilor care urmau să mai treacă din Ungaria în România…”

Cândva, spre sfârşitul anului 1931, profesorul Moshe Carmilly-Weinberger s-a aflat printre cei 9 candidaţi la concursul pentru ocuparea demnităţii de rabin-şef al Cultului Mozaic din România, dorit şi de regele Carol al II-lea. Alesul a fost însă distinsul şi învăţatul dr. Alexandru Şafran, căruia i-a purtat un respect profund. Atunci când peste lumea evreiască se abătuse marele infern, au căutat împreună căi de salvare, iar între cei care s-au implicat, a fost şi „vajnicul mitropolit Bălan”, cum sublinia marele rabin Alexandru Şafran, în cuvântarea rostită în Senatul României, la 28 martie 1995: „Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de unguri (…) nu au putut, deci, beneficia de oblăduirea lui (a mitropolitului Nicolae Bălan – n.n.), a acestui suflet românesc. Ei, sărmani, au fost expediaţi cu mare cruzime la Auschwitz, pentru a fi acolo înăbuşiţi în camerele de gazare şi mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei răzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit să scape de la deportarea la Auschwitz, datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al prof. Raoul Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor săi. Ei s-au căznit ca aceşti răzleţi evrei să poată să treacă în România, la noi, şi de aici, din acest liman al izbăvirii lor, să ajungă apoi în Ţara Făgăduinţei, în Ţara Sfântă.

Aşadar, România, din acest punct de vedere al deportării evreilor în Polonia, se situează în rândul acelor puţine ţări europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis fii de obârşie evreiască să piară în gazul şi focul de la Auschwitz (…) De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea către Dumnezeu, să reverse harul său, în belşug, asupra frumoasei Ţări Româneşti, şi asupra bunului şi dragului popor român!”

prof. univ. dr. Constantin Mustaţă

Citiţi şi:

Holocaustul evreilor din Ungaria: Vina este a Germaniei, Ungaria a colaborat numai? 
Acuză șoc la adresa României: «măcelarul numărul doi de evrei al lumii, după Germania lui Hitler» 

 

yogaesoteric
7 ianuarie 2020