Invocarea numelui divin în tradiţiile spirituale ale omenirii (2)

Citiţi aici prima parte articolului

II. Invocarea numelui lui Dumnezeu în Islamism: DHIKR

Invocarea numelui lui Dumnezeu, în cadrul Islamismului, ca o rugăciune scurtă şi plină de patos, repetată la nesfârşit, este o practică prin excelenţă sufită. Ea îndreaptă în mod constant către Dumnezeu gândurile, dorinţele, sentimentele, senzaţiile, imaginile, întreaga panoplie mentală în care sufletul riscă să se risipească. Această practică a DKIKR-ului se bazează nu numai pe o observaţie psihologică, ci şi pe un precept coranic:

Rosteşte ceea ce-ţi este dezvăluit din Carte
şi săvârşeşte rugăciunea;
Cu adevărat, rugăciunea te opreşte
să te dedai mârşăviilor
şi să faci fapte josnice,
Şi, cu siguranţă, aducerea aminte de Domnul va fi mare

(Coranul, XXIX, 45)

Această reamintire a lui Dumnezeu acutizează simţul realului, conştiinţa singurei Realităţi existente, în afara căreia totul este iluzoriu şi efemer – o simplă manifestare a Fiinţei Unice. „La ilah illa allah”, „Nu există alt Dumnezeu decât Allah (Dumnezeu)”, departe de a fi melopeea monotonă care adoarme musulmanul într-o resemnare pasivă, este ţepuşa care trebuie să-l îmboldească spre trezirea şi spre conştientizarea Fiinţei Unice.

DHIKR-ul fixează mintea asupra acestui adevăr fundamental; treptat, ea va trece de la invocarea sonoră la contemplarea tăcută.
Un şirag de mătănii cu 99 de boabe, corespunzătoare celor 99 de nume sau atribute ale Dumnezeului Unic, pe care degetele le numără în timp ce buzele rostesc cuvintele sacre, permite măsurarea DHIKR-ului şi a litaniilor solitare. Sufitul îl ţine în mână, uneori şi în timpul exerciţiilor realizate în comun, de multe ori acompaniate de muzică.

DHIKR-ul este o tehnică de repetare cântată – psalmodiată, murmurată, uneori chiar tăcută.
Un cuvânt, o formulă, un verset, o melopee, o litanie sau o suită de nume divine luate din Coran, sunt repetate în mod deliberat, în cadenţă variabilă, care poate ajunge până la o rostire foarte grăbită, pe nerăsuflate. Această tehnică poate conduce la extaz. Ea provoacă gradat o pierdere a sensibilităţii, tensiunea nervoasă se transmută în atenţie spirituală, mintea nu se mai concentrează asupra cuvântului rostit, ci asupra sensului, care joacă rolul de săgeată, de vector, de vehicul, şi care-l transportă pe recitator până în inima Obiectului evocat, în care se pierde, identificându-se cu el ca o picătură în ocean.

La capătul experienţei poate surveni Revelaţia sau starea de extaz. Dar ea nu trebuie niciodată urmărită pentru ea însăşi, şi trebuie întotdeauna să ne ferim de rezultatele pe care le-ar putea genera un antrenament pur fizic. Stările parapsihologice nu sunt întotdeauna indicatoare ale Prezenţei lui Dumnezeu.

Unirea mistică nu se dobândeşte în urma aplicării unui procedeu mecanic. Iubirea nu se cucereşte la capătul lui simplu DHIKR:

Tu îmi dăruieşti extazul
Nu DHIKR-ul mi l-a dat!
O, inimă, tu nu pe DHIKR îl iubeşti!

Dimpotrivă, DHIKR-ul ar putea fi un obstacol pe calea spre obţinerea viziunii divine, dacă ar reţine asupra lui însuşi atenţia conştiinţei. În acest caz, conştiinţa ar rămâne prizonieră în meandrele melodiei, care nu trebuie să joace decât un rol mediator, ca un instrument gata să dispară în tăcere, nelăsându-I cuvântul decât lui Dumnezeu Însuşi.

Practica DHIKR-ului este generalizată în Islamism. Ea este cultivată în diferite moduri, în funcţie de loc şi de diferitele grupări religioase.

Scopul DHIKR-ului sau al amintirii de Dumnezeu este renunţarea la lume pentru a duce o viaţă ascetică, eliberându-te de legături, golindu-ţi inima de preocupările pământeşti şi apropiindu-te de Dumnezeul Prea-Înalt printr-un efort spiritual desăvârşit.
Ne aflăm aici într-un context monoteist şi, deşi în fazele ultime ale DHIKR-ului său sufitul se scufundă, se pierde în Dumnezeu, se contopeşte cu El (fana’ înseamnă „a trece în Dumnezeu”), nu există niciodată o identitate de natură între el şi Dumnezeu.

Toţi sufiştii acceptă şi îşi însuşesc învăţătura ilustrului teolog Al-Ghazzali (1058-1111): rezultatul suprem al DHIKR-ului nu stă în puterea DHAKIR-ului (aspirantului), ci depinde de Allah. Desigur, el poate şi trebuie să practice exerciţiul: „Stă în puterea lui să ajungă la această limită şi să facă să dureze această stare respingând tentaţiile; dimpotrivă, nu-i stă în putere să atragă asupra lui Graţia lui Dumnezeu Cel Prea-înalt. Însă prin ceea ce face, el se face capabil să primească adierea Graţiei Divine, şi nu-i mai rămâne decât să aştepte ceea ce Dumnezeu Cel Prea-Înalt îi va dezvălui prin compasiunea Sa, aşa cum le-a dezvăluit, pe aceeaşi cale, profeţilor şi sfinţilor… În definitiv, această cale se reduce, în ceea ce te priveşte, numai la o completă puritate şi limpezime; apoi, să fii doar gata să aştepţi…”

III. Invocarea numelui lui Dumnezeu în Budism

I. Budismul Tărâmului Pur şi Legământul lui Amida
Ideea Tărâmului pur şi practica sa centrală, Nembutsu (gândul la Buddha sau Invocarea Numelui său) au pătruns în aproape toate şcolile budismului. În Japonia, Honen a întemeiat o comunitate (sau sangha) independentă, fodesku sau secta Tărâmului Pur, în ajunul perioadei Kamakura. El a declarat că practica Nembutsu este nu numai cea mai uşoară, ci şi cea mai bună dintre practicile budiste. Shinran, unul dintre discipolii săi, a continuat învăţătura sa şi, delimitând mai clar adevărata semnificaţie a lui Nembutsu, a răspândit această practică în sânul maselor, până în cele mai îndepărtate provincii.
Astfel, a fost întemeiată comunitatea fodo Shimbu, care mai târziu avea să exercite o influenţă decisivă asupra întregii Japonii.
Structura budismului Tărâmului Pur este întemeiată pe următoarea constatare: oricât de penibile ar fi eforturile omului, acţiunile bune sunt realizate prin propriile sale forţe, însă toate acestea nu sunt de ajuns pentru a-l conduce la iluminarea perfectă chiar în această viaţă. Iată de ce Buddha a propovăduit, pentru bine oamenilor de rând, că singura cale posibilă pentru ei constă în a se încredinţa legământului plin de compasiune al lui Buddha Amida, a cărui dorinţă fierbinte este de a salva toate fiinţele, fără nicio discriminare.

După marea SUKHAVATI SUTRA, Amida şi-a asumat 48 de legăminte speciale, dintre care cel mai important este al 18-lea. Acest legământ sună astfel (după versiunea chineză): „Când voi fi pe pragul de a deveni Buddha, dacă fiinţele din cele 4 direcţii ale spaţiului care vor avea o inimă sinceră, o credinţă fermă şi dorinţa de a renaşte în tărâmul meu, invocând de numai 10 ori Numele meu, nu vor renaşte, voi prefera să nu ating cea mai înaltă iluminare.”
Acest legământ este echivalent cu a spune că dacă cineva are credinţă în Amida şi rosteşte Numele său, va renaşte cu siguranţă în Tărâmul Său Pur şi acolo va putea atinge iluminarea perfectă. Nicio altă disciplină nu este necesară pentru a obţine această Renaştere în Nirvana. Honen numea acest legământ „legământul renaşterii (în Tărâmul Pur) prin Nembutsu”, căci oamenii obişnuiţi pot fi salvaţi de către Amida numai prin Nembutsu, adică prin invocarea Numelui lui Buddha, graţie căruia ei pot renaşte în Tărâmul Său Pur. De asemenea, el numea acest legământ „Legământul originar cel mai bine ales”, pentru că Nembutsu a fost singura practică aleasă de Amida ca mijloc de a salva toate făpturile vii. În China, Fa Chao oferea următoarea interpretare: „A recita Nembutsu şi a deveni Buddha, aceasta este esenţa budismului Shin.”

2. Nembutsu şi practica sa

Astăzi, în şcoala Tărâmului Pur, Nembutsu înseamnă de obicei „pronunţarea numelui lui Buddha Amida”, adică repetarea formulei „Namu Amida Butsu” (pronunţat „Namo Amida’n Bu” şi prescurtat „Nam’Am Da Bu”). „Namu” înseamnă „îmi am refugiul în”, „îmi pun bucuria şi încrederea în”, „venerez” etc.
„Amida” înseamnă „infinit”. În acest cuvânt sunt conţinute cele două nume „Lumină infinită” (Amitabha) şi „Viaţă infinită” (Amitayus), adică marea înţelepciune şi marea compasiune.
„Amida Butsu” înseamnă „Buddha infinit”. Potrivit interpretării maestrului chinez Zendo, acest Buddha este numit „infinit” pentru că el îi îmbrăţişează pe toţi cei care se gândesc la el şi nu-i mai abandonează niciodată.

Referitor la atitudinea ce ar trebui adoptată în timpul practicii Nembutsu, este suficient să-l cităm pe Ippen Shonin (1229-1289): „Mă întrebaţi despre atitudinea mentală pe care trebuie să o adaptaţi vizavi de Nembutsu. Tot ceea ce i se cere celui care realizează cu credinţă Nembutsu este să rostească „Namu Amida Butsu” şi nu există alte indicaţii pe care să vi le pot oferi. Rostind „Namu Amida Butsu”, vă veţi afla pacea esenţială.”

Într-o zi, fiind întrebat „Cum trebuie rostit Nembutsu?”, Kuhya Shonin (decedat în 972) a răspuns simplu: „Abandonaţi”. Nu au fost alte cuvinte. Acest răspuns este consemnat în culegerea poetică a lui Saigya şi el este, după părerea mea, cu adevărat o rostire de aur. „Abandonează”, asta e tot ce i se cere practicantului fidel al lui Nembutsu. Să vă abandonaţi cunoştinţele, înţelepciunea şi de asemenea şi ignoranţa, abandonaţi orice noţiune de bine sau de rău, de bogat sau de sărac, de nobil sau de josnic, de infern şi de paradis şi toate felurile de satori care le cultivă şi le propovăduiesc diferitele şcoli budiste. Respingând toate aceste noţiuni şi dorinţe, pricini de confuzie, abandonaţi-vă complet în rostirea „Namu Amida Butsu!”
Întrucât acest lucru este complet la unison cu Legământul transcendent al lui Amida, recitaţi Nembutsu iar şi iar, cu o minte unificată.
Va sosi şi clipa în care veţi înţelege că rostind astfel: „Namu Amida Butsu”, nu există nici Buddha, nici Eu, niciun alt raţionament care să ocupe prim-planul minţii voastre.
Oricare ar fi condiţiile în care vă aflaţi, bune sau rele, pentru voi acestea sunt mereu Tărâmul cel Pur, căci nu aveţi aici nimic de căutat, nimic de respins. Fiecare fiinţă vie, munţii, râurile iarba şi copacii, vântul care bate şi valurile care se rostogolesc învolburate, toate în cor repetă Nembutsu.
Singura mea dorinţă este ca, redobândindu-vă simplitatea şi inocenţa cea dintâi, să recitaţi Nembutsu: „Namu Amida Butsu.”

În acest text, se presupune implicit că prin recitarea numelui lui Buddha se atinge starea de Buddha în propriul univers lăuntric, aceasta fiind o stare de eliberare din SAMSARA – roata reîncarnărilor succesive.

A medita asupra Numelui lui Amida nu înseamnă a intra în contact, în uniune mistică cu o fiinţă personală transcendentă care a atins starea de Buddha, ci a ne impregna propriul univers lăuntric cu idealul pe care-l manifestă o asemenea fiinţă. Din acest punct de vedere, a medita asupra unui Buddha pur ideal este la fel de eficient, dacă nu chiar mai eficient, decât meditaţia asupra lui Buddha cel istoric.

„Cel care-şi ia refugiul în Buddha – spun Sarvastivadin-ii – nu-şi ia refugiul într-o fiinţă care are un cap, mâini etc., o fiinţă născută dintr-un tată şi dintr-o mamă, ci în calităţile inefabile care fac ca cineva să merite a fi numit Buddha, cu alte cuvinte în Corpul esenţial” (Dharma-kaya). Acest corp esenţial, îndumnezeit, este adevărata natură a fiecărui om.

Fragment din cartea Scrieri despre isihasm de Jean-Yves Leloup apărută la editura Firul Ariadnei

Citiţi şi:
Sufismul – chemarea unei inimi mistuite de dor
Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice

yogaesoteric
22 decembrie 2010