Istoria incomodă, cu profesorul Corvin Lupu: „Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici” (II)

În rândurile ce urmează, vom dezlega din nou expresia „Istoria este scrisă de învingători (înșelători)”, într-un interviu de excepție. Profesorul universitar Corvin Lupu, istoric cunoscut, printre altele, pentru faptul că scrie și spune adevăruri ascunse sau ocolite de regimul politic actual și de numeroșii săi propagandiști-manipulatori deghizați în profesori, jurnaliști, cercetători, analiști etc., a oferit anumite clarificări privind falsificarea istoriei, răspunzând la o serie de întrebări pentru publicația Cultura Română. În ultima vreme, la nivelul opiniei publice, se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul Ion Antonescu.

Citiți prima parte a articolului

Tudor Urse: Pot fi verificate prin documente toate afirmațiile istorice pe care le-a făcut domnul Călin Georgescu în cadrul acelui interviu, la care m-am referit la începutul discuției noastre? Este ceva ireal în ceea ce a declarat dânsul?

Corvin Lupu: Documentele sunt instrumente foarte importante ale istoricilor, în lupta lor pentru identificarea și promovarea adevărului istoric. De aceea, documentele sunt inamici ai conducătorilor regimurilor, care nu doresc să promoveze neapărat adevărul, ci interesele lor puse de prea multe ori deasupra adevărului și dreptății. Foarte multe documente sunt permanent distruse, furate, folosite pentru șantaj politic sau etnic, sau ferecate în arhive pentru zeci și zeci de ani, ca să se ascundă fapte, intenții, conspirații, acorduri murdare etc. Uneori, au fost falsificate documente.

Din această cauză, în lipsa unor documente, istoricii sunt adeseori obligați să aducă în analiză și lucrări memorialistice și declarațiile unor martori, iar uneori să propună și deducții logice care, cel puțin temporar, să acopere golurile documentare ale unor momente istorice, desigur, cu toate rezervele pe care le presupune o asemenea abordare. Cercetătorul științific pune totdeauna îndoiala în fața fiecărei afirmații și păstrează totdeauna o rezervă pentru „încă ceva” și un portofoliu de cunoștințe despre evenimente care mai este necesar să fie verificate și, eventual, documentate.

Privitor la legionari, cele mai multe dintre documente au fost distruse, furate sau ascunse. Mișcarea Legionară fiind, după părerea mea și a multor altor cetățeni din diverse generații, cea mai patriotică mișcare națională românească, în felul ei unică în Europa interbelică, a devenit ținta tuturor celor care au urmărit acapararea României și urmăresc menținerea ei în starea colonială în care se găsește astăzi. De aceea a fost ea urâtă și de judeo-bolșevicii de după al Doilea Război Mondial și de judeo-globaliștii de astăzi.

De fapt, cum spuneam mai înainte, cele două componente anti-naționale, judeo-bolșevismul și judeo-globalismul, au aceeași origine și sunt „aliate peste timp”, chiar dacă au mimat adversitatea. De asemenea, de-a lungul timpului, după 23 ianuarie 1941, au fost confiscate și scoase din circulație o mulțime de cărți importante despre Mișcarea Legionară, apărute în perioada interbelică sau, după război, în Occident.

În România Populară și Socialistă nu au fost scrise lucrări obiective despre legionari, regimul nepermițând istoricilor acces la documentele despre această temă, datorită anticomunismului Mișcării Legionare. Totuși, după 1964, regimul i-a eliberat pe absolut toți legionarii și nu i-a mai întemnițat, cum s-a petrecut în timpul regimului Antonescu, după așa numita rebeliune, ulterior în timpul regimului regal (1944-1947) și apoi în timpul ocupației militare sovietice a României.

În 1944, regele Mihai a dat amnistie generală, impusă de sovietici, dar, prin abuz, regimul regal și guvernele generalilor Sănătescu și Rădescu au menținut abuziv în închisoare mii de legionari. Mulți dintre ei nu săvârșiseră nicio faptă ilegală, dar au fost închiși pe baza listelor întocmite de Jandarmerie cu persoanele care au purtat cămașă verde cu centură și diagonală, iar alții după listele cu membrii sau simpatizanți ai Legiunii care au achitat timbrul de solidaritate / întrajutorare românească. Abia în decembrie 1945, guvernul Petru Groza i-a eliberat, în urma acordului încheiat de secretarul general al Mișcării Legionare, Nicolae Petrașcu și ministrul de Interne al României, Teohari Georgescu (Baruh Tescovici). Acest acord a fost socotit de unii legionari ca fiind o eroare, de alții ca fiind o trădare, iar de alții ca fiind o slăbiciune personală și o dorință a lui Nicolae Petrașcu de a scăpa de închisoare. Dar, în urma acordului, au fost salvați mii de legionari din închisori, cel puțin pentru o perioadă.

Libertatea legionarilor a fost de scurtă durată, pentru că în 1948 legionarii au fost din nou ținta regimului judeo-bolșevic și au umplut închisorile României. Mulți dintre ei au devenit „sfinți ai închisorilor”, legionarii având cel mai moral comportament în închisori, dăruindu-se semenilor lor aflați în aceeași suferință, suportând cu demnitate toate ororile comise împotriva lor, refuzând, în cea mai mare parte, să devină colaboratori ai Securității evreiești a României, motiv pentru care au îndurat rigorile represaliilor.

Abia în timpul regimului național-socialist de stat, instaurat în finalul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, legionarii aveau să fie menajați. De altfel, se pare că și Nicolae Ceaușescu a copiat unele componente ale adunărilor sale publice de la legionari. Cu toate acestea, legionarii nu au agreat regimul Ceaușescu. Mulți dintre legionari nu au sesizat schimbarea regimului judeo-bolșevic în regim socialist cu caracteristici proprii României, nu au crezut în independența României, care s-a dovedit istoricește ca fiind reală.

Radicalizați de suferință îndelungată, foștii legionari eliberați din închisori respingeau tot ce aparținea de regimul politic, inclusiv latura sa național-românească și obținerea libertății naționale, faptul că toate resursele naturale ale țării și întreaga economie aparțineau exclusiv românilor, străinii neputându-se împroprietări cu nimic în România. Astăzi, când România este o colonie exploatată la sânge și cetățenii români, toți la un loc, nu dețin decât un procent foarte mic din capitalul total al țării, performanțele de atunci pot fi apreciate la justa lor valoare, cu condiția existenței obiectivității analistului. Spun asta pentru că astăzi există un mare număr de falși analiști, de propagandiști deghizați în analiști și, foarte mare păcat, chiar și istorici care abandonează obiectivitatea și neutralitatea în gândire și se plasează pe liniile convenabile puterii trecătoare, în dorința de a obține favoruri sociale și materiale.

După 1990, regimul politic judeo-globalist care a fost instaurat a reluat prigoana politică și denigrarea prin minciună a legionarilor. Aceasta a culminat cu legislația în cadrul căreia, în mod absolut abuziv și împotriva adevărului științific, Mișcarea Legionară a fost declarată fascistă și nazistă, când ea nu a fost nici una, nici alta, însușirile ei fiind de altă natură decât fascismul italian sau nazismul german. Dacă ea ar fi fost nazistă sau fascistă, cum în mod fals figurează în legile antiromânești ale regimului colonial euro-atlantic din România, ar fi fost încadrată ca atare în cadrul Tribunalului de la Nürnberg, care ar fi judecat-o, or ar fi trimis-o spre judecare tribunalelor speciale care s-au înființat în toată Europa, inclusiv în România, pentru a pedepsi pe cei învinși în război. Or, Mișcarea Legionară nu a fost condamnată nici la Nürnberg, nici în România și nu a fost interzisă, așa cum au fost judecate și interzise alte organizații politice de dreapta din întreaga Europă.

Împrejurarea că unii români care au fost membri ai Mișcării Legionare au fost condamnați pentru fapte pe care le-au săvârșit, nu reprezintă o acuză la adresa Mișcării Legionare în ansamblu, ci o acuză la adresa făptuitorilor ca persoane fizice, odată ce faptele lor nu au fost ordonate de conducerea Mișcării Legionare. Acuzele formulate în ansamblu împotriva Legiunii au fost formulate mai târziu, iar cele mai grave dintre ele, cele legiferate prin legislația la care m-am referit în prima parte a discuției noastre, au fost formulate în 2002, după 61 de ani de la ieșirea din scena politică a Mișcării Legionare, după alungarea ei de la putere și interzicerea ei de către generalul Ion Antonescu. De altfel, eu am mai spus-o și o repet: după părerea mea, confruntarea dintre Mișcarea Legionară și generalul Ion Antonescu a fost cea mai mare nenorocire a românismului, a naționalismului românesc, în cea mai bună accepție a lui, când s-au confruntat două grupări patriotice, Mișcarea Legionară fiind grav lovită de Armata Română, în frunte cu generalul Ion Antonescu. A fost o victorie a dușmanilor etniei române, ai românismului în ansamblul său. Pentru aceasta eu îl consider vinovat pe șeful SSI, Eugen Cristescu, cel care a reușit, prin modul în care l-a informat pe Ion Antonescu și prin diversiunile pe care le-a organizat, să declanșeze operațiunile din zilele așa numitei rebeliuni.

Tudor Urse: La ce diversiuni vă referiți?

Corvin Lupu: Sunt mai multe. Nu am să lungesc răspunsul. Și așa m-am îndepărtat de întrebarea dumneavoastră. Mă refer la înțelegerile SSI cu comuniștii, pentru a-i implica în evenimente violente care să fie puse pe seama legionarilor, pe procurarea de către SSI de cămăși verzi, centuri și diagonale, cu care au fost îmbrăcați țigani din București ca să vandalizeze case locuite de evrei, pentru a se da vina pe legionari etc.

Termenul de holocaust a fost introdus în discursul acuzatorilor evrei abia în anul 1961. N-au avut timp până atunci, în 16 ani de după război, domnule Urse?

Unii evrei afirmă tardiv și neadevărat că Mișcarea Legionară nu ar fi fost analizată la Nürnberg. Ea nu a ajuns să fie judecată, ceea ce este altceva, pentru că încă din Camera Preliminară a tribunalului s-a constatat că nu este vinovată de nicio crimă. Dacă Mișcarea Legionară ar fi fost vinovată de crime în război, ar fi mai făcut Partidul Comunist din România un acord scris cu Mișcarea Legionară, la peste jumătate de an de la terminarea războiului, după venirea în țară a judeo-bolșevicilor în frunte cu Ana Pauker, în acel moment, conducătoarea de facto a României? Haideți să judecăm logic și să lăsăm manipulările grosolane ale evreilor de la institutul antiromânesc Wiesel, îngrășat pe banii poporului român, ale căror nume nu merită a fi rostite… Eu nici măcar nu-i urăsc, doar îi disprețuiesc…

Deși în arhivele românești au mai rămas destule documente privitoare la legionari, istoriografia din perioada aceasta, a regimului euro-atlantic, nu a înregistrat lucrări importante, obiective, asupra activității Mișcării Legionare, în primul rând datorită fricii istoricilor de a scrie obiectiv, frică datorată legislației la care m-am referit. Așa că s-a scris în mare parte maculatură manipulantă, majoritatea de către istorici evrei sau de către români aserviți tezelor false pe care au început să le susțină tardiv unii evrei, după 1990.

Până în 1990, evreii din România și conducerea evreimii internaționale nu mai prididea să mulțumească poporului român pentru omenia de care a dat dovadă față de evrei, în trecutul istoric, mai ales în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când a fost singura țară din tabăra Germaniei care nu i-a exterminat pe evrei, i-a salvat, le-a salvat averile și le-a permis să emigreze în Palestina. Ulterior, guvernele României, începând cu guvernul Petru Groza au fost singurele din sfera sovietică de influență care au permis emigrarea evreilor în Israel și în SUA. România a susținut mult crearea statului Israel, în 1948, când exista o mare opoziție internațională față de acest demers, iar în 1967, a fost singura țară din blocul sovietic care a menținut relațiile cu Israel, după agresiunea acestuia împotriva Egiptului.

Poate cititorilor li se pare nefiresc să mă refer mult la problematica evreiască, când dumneavoastră m-ați întrebat despre legionari, despre Corneliu Codreanu și despre Ion Antonescu, cei la care s-a referit domnul Călin Georgescu în emisiunea TV care a impresionat multă lume, subiecte care v-au inspirat pe dumneavoastră să deschideți această discuție cu mine. Dar, problematica legionară și a dreptei românești interbelice, autentic românești, nu a dreptei post-decembriste care este caricatură pro-colonialistă, adeseori antiromânească, este legată totalmente de chestiunea evreiască, adică de istoria relațiilor dintre evrei și români. Despre aceste chestiuni am scris și în cartea mea „Confruntări româno-evreiești” și în multe alte studii și articole.

Tudor Urse: Explicați cititorilor această legătură între Mișcarea Legionară și „chestiunea evreiască”, cum a numit-o Mihai Eminescu.

Corvin Lupu: Pe teritoriul Țărilor Române au apărut evrei din cele mai vechi timpuri, ca negustori de bunuri. Până la cristalizarea conștiinței naționale, la jumătatea secolului al XIX-lea, unele familii evreiești venite imediat după anul 1800 erau integrate în societatea românească, majoritatea locuiau la orașe, produseseră elite intelectuale și economice. Erau evreii numiți „pământeni”, cei care i-au supărat mai puțin pe români. Dar, după 1830, au început să pătrundă în Moldova și Țara Românească valuri de evrei care se așezau pentru că sesizaseră posibilitatea de a se îmbogăți mult și repede prin traficarea muncii românilor, pentru că românii erau toleranți, îi primeau, îi lăsau în pace și nu sancționau în niciun fel specula, adeseori înșelătoria și corupția, care nu erau deloc străine evreilor. În Transilvania, Banat și Bucovina, comunitățile ungurești și săsești, sub protecția autorităților austriece și austro-ungare, s-au protejat de evrei și nu i-au acceptat, astfel că aceștia au reușit să pătrundă în număr mai mic, cu deosebire în regiunile locuite de românii mult mai toleranți ca, de exemplu, în Maramureș.

În decurs de câteva decenii, crescând mult numărul evreilor, iar practicile lor începând să-i deranjeze pe români, elitele politice au căutat soluții pentru a-i proteja pe români de influența nefastă a activităților evreiești. După aducerea în țară a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I, s-a elaborat prima Constituție internă românească, în anul 1866. În Articolul 7, s-a precizat că obținerea cetățeniei române era condiționată de apartenența la creștinism, pentru a stopa continuarea fluxului de emigranți evrei. Această prevedere constituțională nu i-a oprit pe evrei să continue să se așeze în România și să găsească soluții de desfășurare a activității fără a deține cetățenie și acte legale.

În cadrul Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, lobby-ul evreiesc, susținut de cancelarul german Otto von Bismarck, cel mai influent om politic din Europa, a făcut mari presiuni asupra României să-i încetățenească pe evrei, amenințând cu nerecunoașterea independenței de stat a țării, care fusese obținută în fapt prin victoria românilor alături de ruși în războiul contra turcilor din anii 1877-1878. Nemulțumirile clasei politice românești față de evrei au fost atât de mari încât, cu riscul nerecunoașterii independenței de stat a țării, conducătorii României, inclusiv domnitorul Carol, au refuzat să modifice Constituția în favoarea evreilor.

Primul Război Mondial a adus noi valuri de evrei, de data aceasta refugiați din locuri de unde erau alungați, sau din calea unor armate care le amenințau viața, pentru că în multe părți ale Europei nu mai erau doriți. Deloc! A început o pătrundere masivă a evreilor, ilegal, prin escaladarea granițelor României, peste fâșiile de frontieră, sau prin mituirea funcționarilor de la frontiere. Cifra acestor evrei a fost evaluată în istoriografie la aproximativ 250.000-300.000 de evrei. De cum pătrundeau în România, evreii intrați ilegal se aciuiau pe lângă coreligionarii lor, după care începeau să desfășoare diverse activități, îndeosebi comerciale. Și-au școlit copiii în școlile, liceele și facultățile românești, în cadrul cărora au ajuns să reprezinte procente majoritare din total tineretului studios. Acest fapt a nemulțumit mult societatea românească și tinerii români, care nu mai aveau loc de evrei.

În timpul Primului Război Mondial, atitudinea multor evrei față de români a fost una nu numai ne-prietenească, ci chiar dușmănoasă. În armată, pe front, au fost și evrei care au luptat cu devotament pentru România. Aceștia au fost decorați de regele Ferdinand și recompensați cu primirea cetățeniei române. Dar aceștia au fost puțini. În schimb, un mare număr de evrei au trădat, au trecut la inamic în momentele când erau santinele pe câmp, sau în alte împrejurări, când se predau imediat, iar unii comandanți de plutoane și-au condus subordonații în brațele inamicului. În lagărele de prizonieri germane, bulgărești și austro-ungare, mulți evrei dezertați au devenit paznicii românilor, pe care i-au chinuit mult.

În sensul celor spuse de mine există documente în arhivele militare. Într-un volum științific editat de Fundația „Cultul Eroilor”, patronată de Patriarhia Ortodoxă Română și de Ministerul Apărării Naționale, am publicat un articol pe baze documentare despre toate aceste chestiuni. Pentru etnicii români, unul din cele mai dezamăgitoare momente a fost când armatele Triplei Alianțe au ocupat Bucureștiul. Casa Regală, Guvernul, Banca Națională și alte instituții se refugiaseră în Moldova, la Iași. Populația capitalei era îngrozită de ideea că va fi trecută prin foc și sabie. Surprinderea a fost când ocupanții străini au fost întâmpinați de un foarte mare număr de evrei și de țigani, care au venit cu coșuri cu merinde și cu flori să-i întâmpine pe dușmanii românilor, exprimându-și bucuria fără nicio reținere. Românii erau siderați…

Apoi, în Moldova, mai ales în Iași, unde jumătate din populație era evreiască, atitudinile lor favorabile bolșevicilor, pe care etnicii români îi considerau dușmanii lor cei mai periculoși, au fost de mare notorietate și au scandalizat opinia publică românească. Comuniștii, în majoritate zdrobitoare evrei și puțini ucraineni și de alte etnii, români aproape deloc, au declanșat acțiuni revoluționare și de susținere a bolșevismului, care i-au intrigat pe români și au agravat nemulțumirile pre-existente față de abuzurile arendașilor evrei, cârciumarilor evrei, față de superioritatea numerică foarte mare a evreilor din licee și facultăți, între doctori, judecători, ziariști și avocați, față de existența ilegală în România a sute de mii de evrei, fără cetățenie, fără acte, care desfășurau tot felul de activități pe lângă lege, în timp ce românilor li se cerea respectarea cu strictețe a legilor etc. etc. Toate acestea, ca și alte cauze, au condus la nașterea mișcărilor de dreapta, inclusiv a Mișcării Legionare, care și-a propus de la început să-i protejeze pe etnicii români, nu să-i lovească pe evrei sau pe alte etnii.

Unul dintre primii foarte importanți organizatori ai acestei mișcări a fost profesorul universitar, o perioadă decan al Facultății de Drept din Iași, Alexandru C. Cuza, nepot al marelui domnitor unificator al Principatelor Române, cărturar, viitor academician. Nu mai insist asupra evenimentelor care au condus la înființarea de către Corneliu Codreanu a Mișcării Legionare. Ele sunt consemnate în diverse lucrări.

Atentatul cu bomba pusă în Senatul României de către trei evrei bolșevici, în 1920, care a condus la morți și răniți în rândul unor personalități importante, a avut un ecou mare și a convins opinia publică românească de faptul că este necesar să se protejeze de activitățile antiromânești ale multor evrei. În conștiința publică românească a fi comunist era egal cu a fi evreu. Practic, antisemitismul invocat de evrei era, în cea mai mare măsură, anticomunism.

După ce, în anul 1924, conducerea evreiască a Partidului Comunist din România a introdus în programul partidului îndemnul la luptă pentru autonomia regiunilor istorice ale României, până la desprinderea lor de statul național român, opinia publică s-a convins de faptul că mulți, mulți evrei sunt adevărați dușmani ai României și ai românilor.

Iată unele dintre motivele nemulțumirilor etnicilor români față de evrei, care au condus la nașterea Mișcării Legionare.

Tudor Urse: Vă mulțumesc.

Citiți și:
Evreii bolșevici despre evreii capitaliști întorși din Transnistria: «Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari»
Scrisoare de la un evreu care știe să spună „mea culpa”!
De la „pogrom“ la actuala „pensie de Holocaust“

 

yogaesoteric
22 mai 2022