Istorie și actualitate: Unitatea națională și „sacrificiul istoric” (II)

Citiți prima parte a articolului

În decembrie 1996, în România a avut loc o schimbare de putere, funcția de președinte fiind preluată de Emil Constantinescu, iar cea de prim-ministru de Victor Ciorbea, care s-au angajat, încă din timpul campaniei electorale, să încheie cât mai grabnic Tratatul cu Ucraina. Am rămas surprins când președintele Emil Constantinescu a căutat să-și convingă concetățenii, prin repetate intervenții publice, că România era necesar să facă un „sacrificiu istoric” pentru a obține invitația de a adera la NATO, cu prilejul summit-ului de la Madrid din iulie 1997. Mai mult, președintele a declarat că nu era cazul să fie invocat trecutul, deoarece „istoria nu ne învață nimic”.

M-am simțit jignit de o asemenea apreciere și m-am implicat în promovarea adevărului despre istoria Bucovinei. În ziua de 7 februarie 1997, am fost prezent, împreună cu Viorica Moisuc, la o emisiune în direct găzduită de Radio România Cultural. Au fost zeci de telefoane prin care ascultătorii se declarau indignați de pretențiile Ucrainei și cereau guvernanților să nu cedeze. Noi, din studio, am evocat istoria Bucovinei, care nu a aparținut niciodată Ucrainei, ci a fost ocupată de Armata Roșie în 1940 și inclusă de Stalin în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care făcea parte din URSS. Am cerut guvernanților români să dea dovadă de responsabilitate și de patriotism. La 15 mai 1997, am participat la o emisiune organizată de Tele-7 ABC privind negocierea tratatului cu Ucraina la care am evocat cuvintele lui Lucian Blaga, care scria: „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”. De asemenea, l-am citat pe N. Iorga care aprecia că „istoria este o mare carte de învățătură”. Am ținut să subliniez că „istoria nu-i învață nimic pe cei care nu sunt în stare să o înțeleagă și să-i priceapă sensurile ei profunde”.

Emil Constantinescu și-a continuat campania mediatică de susținere a tratatului pe baza propunerilor guvernului de la Kiev. El a declarat: „Suntem dispuși să recunoaștem granița actuală. Această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului. Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”. Tratativele româno-ucrainene înaintau greu, diplomații români urmărind să obțină formulări prin care să lase deschisă calea viitorului. Șeful delegației, Dumitru Ciaușu, avea să scrie că factorii de decizie de la București au adoptat „o atitudine voluntaristă, contrară intereselor României”. Ministrul de Externe Adrian Severin a argumentat că se impunea să fie respectată decizia marilor puteri „vizând succesiunea statelor [fostei URSS] în frontierele existente”, adăugând cu mâna sa la textul privind Insula Șerpilor: „care aparține Ucrainei”. Așadar, nu interesele poporului român contau pentru oficialii români, ci decizia marilor puteri. Ca urmare, Dumitru Ceaușu și-a dat demisia și nu a mai participat la discuții[5].

Guvernul Victor Ciorbea, prin ministrul de Externe Adrian Severin, a parafat la 3 mai 1997, la Kiev, „Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”. Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima au semnat la Neptun în ziua de 2 iunie 1997 acest tratat în care se menționează: interesul strategic comun în consolidarea „integrității teritoriale” a României și Ucrainei; angajamentul reciproc de a respecta „inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială” a celor două state (art. 1); Părțile contractante „reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă și de aceea se vor abține, acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestei frontiere” (art. 2); se angajează să nu recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței îndreptate „împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a celeilalte părți” (art. 3).

Prin astfel de formulări, se recunoștea dreptul de succesiune a Ucrainei asupra teritoriilor românești ocupate de fosta URSS, și anume Bucovina de Nord (cu orașul Cernăuți, unde la 28 noiembrie 1918 s-a votat unirea acestei provincii istorice cu România), Ținutul Herța, județul Hotin, sudul Basarabiei (cu orașele Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Reni, Bolgrad) și Insula Șerpilor, care a fost inclusă în raionul Ismail al regiunii Odesa.

În aceeași zi, președintele SUA, Bill Clinton, a transmis un mesaj personal de felicitări celor doi președinți. Emil Constantinescu a prezentat tratatul ca un mare succes, care a netezit drumul României spre NATO. Profesorul Tiberiu Tudor aprecia că votul a reprezentat „Victoria Ucrainei asupra României”[6]. În prefaţa la cartea acestuia ‒ intitulată Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina ‒ istoricul Florin Constantiniu aprecia: „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi din teritoriu naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947)”.

„Sacrificiul istoric” nu a folosit la nimic. La summit-ul de la Madrid din 8-9 iulie 1997, Ungaria, Polonia și Cehia au primit invitația de a începe negocierile pentru aderarea la NATO, în timp ce România a fost respinsă prin veto-ul lui Bill Clinton. După reuniunea de la Madrid, președintele SUA a vizitat Varșovia pentru i-a felicita de polonezi pentru succesul obținut. Apoi s-a deplasat la București, unde Emil Constantinescu i-a aranjat o primire fastuoasă. Cei convocați la „marea adunare populară” din Piața Universității i-au ovaționat pe cei doi președinți până și în timp ce se intonau Imnurile de Stat ale SUA și României. În cuvântul său, Emil Constantinescu i-a mulțumit lui Bill Clinton pentru „onoarea” de a vizita România și l-a asigurat că, în calitatea sa de președinte, va acționa pentru realizarea unui „parteneriat strategic” între cele două state. Urmărind să-i consoleze pe participanți, întrucât la Madrid s-a opus invitării României de a începe negocierile pentru aderarea la NATO, Clinton a declarat: „Țineți această direcție. Viitorul este al vostru”. Spectacolul din Piața Universității a fost mai mult decât penibil. Deși la Madrid România a suferit o gravă înfrângere, prezența timp de 8 ore a lui Clinton la București era prezentată de Emil Constantinescu ca un mare succes și o istorică realizare personală, deoarece a pus bazele „parteneriatului strategic” între România și SUA.

Viața a demonstrat că acesta însemna supunerea necondiționată a guvernelor de la București față de directivele transmise de la Washington. Aderarea României la NATO avea să se realizeze abia peste șapte ani, în 2004. Efectele s-au produs în foarte scurt timp: au fost pensionați ofițerii și generalii „nesiguri” (unii la 40 de ani), au fost desființate armata națională și industria de armament sub motivul că „ne apără NATO”.

O justificare a Tratatului din 1997 a fost că acesta prevedea drepturi pentru minoritatea română din Ucraina și pentru minoritatea ucraineană din România. În timp ce România a respectat întrutotul aceste drepturi, Ucraina nu numai că nu s-a conformat celor stabilite, dar a promovat agresivă o politică de desnaționalizare, pe care guvernanții de la București au acceptat-o. Profesoara Alexandra Cernova mi-a relatat că a condus o delegație de români bucovineni, care a fost primită la Cotroceni și a solicitat sprijinul președintelui Emil Constantinescu pentru școlile românești. Drept răspuns, acesta s-a răsucit în fotoliu și s-a uitat în spatele acestuia, după care li s-a adresat: „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreți dvs?”[7]. În septembrie 2017, parlamentul din Kiev a adoptat legea prin care s-a interzis folosirea limbii minorităților naționale în școală, elevii fiind obligați să învețe numai în limba ucraineană. În 2019, poetul Vasile Tărâțeanu ‒ cu care eram în relații apropiate – mi-a relatat că în Cernăuți nu mai apare niciun ziar în limba română și că „ultimii români din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei se zbat să supraviețuiască în sânul barbariei lustruite cu drepturile omului din vremurile noastre”. Nu vedea nicio speranță și a evocat faptul că a solicitat președintelui Iohannis să primească o delegație de români din Ucraina cu prilejul vizitei sale la Kiev, dar i s-a răspuns că o asemenea activitate nu putea fi înscrisă în program.

Faptele concrete arată că președintele Iohannis și guvernele sale au promovat o atitudine slugarnică nu numai față de „aliatul strategic”, ci și față de Ucraina, care a încălcat flagrant drepturile românilor din Ucraina, precum și ale României. Exemple sunt multiple. Cităm doar construirea canalului Bîstroe, fără a informa măcar oficialitățile române, și invadarea piețelor din România cu produse neconforme exigențelor stabilite de Uniunea Europeană.

Războiului între Rusia și Ucraina declanșat în 2022 a devenit terenul de confruntare pentru supremația mondială. „Aliatul strategic” a cerut UE și statelor membre NATO să sprijine Ucraina, iar România s-a conformat. Președintele Klaus Iohannis a afirmat că „susținerea Ucrainei reprezintă un interes strategic pentru România”. Cu prilejul vizitei sale la București, în ziua de 9 octombrie 2023, președintele Zelenski a declarat că problema situației românilor din Ucraina „nu este presantă. Îmi pare rău că nu mă pot gândi la toate problemele mici, deoarece pentru o țară în război asta nu e o problemă”. În comunicatul comun semnat la încheierea vizitei se menționează că „președintele României, Klaus Iohannis, l-a asigurat pe omologul său, președintele Volodimir Zelenski, de sprijinul necondiționat al României pentru Ucraina, în contextul războiului ilegal al Rusiei împotriva Ucrainei”[8].

Declarația nu a generat nicio reacție din partea liderilor politici români și a mass-media. Este o dovadă că istoria nu-i învață nimic pe cei care din oportunism sau din interes personal se supun unor directive străine, ignorând sau disprețuind realitatea. În gândirea captivă a politicienilor de la București, românii vin de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Ei nu pot sau nu vor să priceapă că au ajuns la conducerea statului ca urmare a faptului că acel stat a fost înființat și s-a menținut cu prețul unor îndelungate lupte și grele jertfe ale înaintașilor. George Orwell scria că pentru asemenea oameni „nu există nimic în afara prezentului”[9]. Ca urmare, liderii politici ai României s-au mulțumit și chiar sunt mândri și fericiți că primesc directive din afară, mulțumindu-se să fie executanți fideli, asigurându-și astfel prezentul.

Autor: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Note:
[5] Dumitru Ciaușu, Vecin nou, probleme vechi, în „Studii și Articole de Istorie”, 2011
[6] Vezi, pe larg, Tiberiu Tudor, Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina, Bucureşti, Editura 1997
[7] Această relatare a fost făcută și profesoarei Viorica Moisil, în „ART-EMIS” din 9 iunie 2024
[8] Presidency.ro/ro/media/primire-de-către-președintele-româniei-Klaus-iohannis, 9 octombrie 2023
[9] George Orwell, 1984. Traducere de Raluca Gențulescu. Studiu introductiv de Lucian Pricop, București, Editura Cartex, 2000, p. 161

Citiți și:
Pierit-au românii? Scrisoarea românilor din Ucraina către cetățenii României și consângenii noștri din întreaga lume
Românii din Ucraina și strategiile reîntregirii

yogaesoteric
20 iulie 2024