Jocurile de culise care distrug sau «coafează» o economie

Jocuri de putere şi de culise, disensiuni interne, decizii în spatele uşilor închise ori telefoane discrete primite de la şefi de fonduri hedge – nimic nu e parcă mai misterios în culisele finanţelor decât modul în care agenţiile de rating anunţă „nota financiară” a unui stat. Recent, un grup restrâns de analişti seniori ai agenţiei de rating Standard&Poor’s aveau notată în agendă o întâlnire extrem de discretă. De fapt, urmau să facă istorie. După câteva ore de deliberări, decizia a fost luată: reducerea ratingurilor mai multor state europene. Secretul e total – nimeni nu scoate o vorbă despre ce anume s-a discutat de fapt în spatele uşilor închise.

Agenţiile de rating cultivă secretul în întâlnirile acestor „comitete de rating”. Puterea lor este uriaşă; în fond, ele decid soarta financiară a unei ţări. Numărul celor care participă la întâlnire nu e dezvăluit, dar ceea ce hotărăsc membrii lor acolo dă tonul în piaţa financiară.

Teoria şi practica

Procedura prevede ca reuniunea comitetului de rating să aibă la bază un eveniment major cu impact asupra economiei ţării: de la căderea guvernului şi până la publicarea unor statistici relevante. Asta e teoria. În practică, agenţiile nu se iau doar după aceste evenimente. „Zgomote dese într-o piaţă sau chiar discuţii interne în cadrul agenţiei pot declanşa redeschiderea unor dosare”, explică un fost analist senior Moody’s.

Scurt remember. Senatul SUA a demonstrat lipsa de rigoare a Moody’s şi S&P în aprilie 2010. Subcomisia permanentă a Senatului american care se ocupă de cercetarea cauzelor crizei a avut audieri. Cei care s-au prezentat să-şi spună punctul de vedere au fost şefii agenţiilor de rating Moody’s şi S&P, care au contribuit major la adâncirea crizei. În mai bine de 580 de pagini sunt descrise modalităţile băieţilor „deştepţi” care acordau ratinguri după ureche şi după cum le dicta lupta pentru cota de piaţă. Când s-au trezit, au coborât masiv în câteva zile mii de calificative de la AAA la junk. Azi erai vedeta pieţei, mâine erai retardatul ei. Fără a intra în detalii legate de mailurile interne (merită citite, pentru a se vedea la ce duce competiţia între agenţii şi cum îşi suflau contractele una alteia), iată câteva dintre concluziile senatorilor americani.
1) Se foloseau modele de rating incorecte, între 2004 şi 2007; Moody’s şi Standard&Poor’s foloseau cifre „inadecvate”, pentru a putea estima cât de mare era riscul în cazul ipotecilor rezidenţiale.
2) Presiunea concurenţială îi făcea pe angajaţii agenţiilor de rating să noteze fals
performanţele clienţilor lor.
3) Deşi ştiau că ratingurile pe care le acordau ar putea înşela investitorii, agenţiile
de rating continuau să opereze cu cifre şi modele incorecte.
4) În ciuda profiturilor mari obţinute, agenţiile de rating nu au investit în resurse
care să le îmbunătăţească modul de notare.
5) Când au coborât masiv ratingurile a mii de companii, în iulie 2007 şi apoi în ianuarie 2008, au provocat un şoc pe piaţa financiară, provocând pierderi consistente şi contribuind la adâncirea crizei. Uneori, ratingurile au fost coborâte de la AAA direct la junk. În alte cazuri, deşi angajaţii nu recomandau ratinguri bune, conducerea agenţiilor nota cu risc zero (AAA) anumite produse, pentru că doreau să îşi menţină clientul (în cazul la care mă refer e vorba despre elveţienii de la UBS).

Numărul membrilor comitetului de rating depinde de importanţa statului analizat

Pentru a se pregăti pentru o reuniune a comitetului de rating, analistul care se ocupă de ţara în cauză se întâlneşte cu autorităţile fiscale. O dată sau de două ori pe an, dacă situaţia e stabilă şi de mai multe ori, când e criză. El nu primeşte de regulă acces la informaţii mai multe decât ar primi un investitor mare care ar dori să investească în economia respectivă. În urma unei metodologii stricte şi specifice pentru fiecare agenţie, analistul scrie o recomandare pentru ratingul ţării în cauză şi face o propunere pentru reunirea comitetului de rating. De regulă, propunerea vine cu o zi înainte de reuniune, timp în care analistul trebuie să-i convingă pe cei circa 20 de colegi de justeţea observaţiilor sale. Nu sunt întotdeauna 20 de analişti atunci când se decide soarta unei ţări – depinde de mărimea şi importanţa statului luat în colimator.

Un om, un vot

Acest principiu democratic operează şi în cazul comitetelor din cadrul agenţiilor de
rating. Cel puţin în teorie. În practică, se fac alianţe şi mici clanuri care încing discuţiile, spune Pierre Cailleteau, fostul responsabil al unui astfel de comitet, în prezent consilier la banca privată Lazard. De exemplu, spune el, „părerile au fost foarte împărţite când am discutat despre Grecia”.

Când opiniile pro şi contra sunt egale în comitetele de rating

Standard&Poor’s a găsit soluţia: comisiile sunt întotdeauna formate din număr impar de membri. Mai e şi metodologia strictă a agenţiei în discuţie. Mai ai şi un şef al comitetului care să calmeze la o adică lucrurile. „În unele cazuri, directorul poate avea o influenţă decisivă în cadrul comitetului”, spune un alt specialist în agenţiile de rating, Norbert Gaillard (Norbert Gaillard este autorul cărţii „Agenţiile de rating”, Editions La Decouverte, 2010). Statutul Moody prevede că, pentru a nu fi influenţaţi de membrii cu greutate ai comitetului, primul care votează este cel mai mic în ierarhie. Salariile nu sunt dintre cele mai mari din zona financiară (circa 110.000 euro/an), dar, la final de an, se dau bonusuri care să-i „motiveze suplimentar”. Aceste bonusuri, stabilite de către Area Manager, au însă la bază criterii subiective, spun angajaţii.

Isărescu, despre agenţiile de rating

„Ar trebui ca S&P să trimită o echipă de specialişti care să refacă cele două pagini scrise pe lângă subiect” (luni, 3 noiembrie 2011).
„Agenţiile de rating cotează România mai degrabă pentru lucrurile pe care nu le face, decât pentru ceea ce realizează.”
„Agenţiile de rating au avut dreptate, dar poate că ne-au penalizat prea tare.”

Lipsa de personal

„Agenţiile nu au resurse suficiente de personal după cât de importante le sunt misiunile de îndeplinit”, se plânge un fost angajat de top dintr-o agenţie. Standard&Poor’s lucrează cu numai 70-80 de analişti (juniori şi seniori) cu care acoperă 126 de ţări. Rezultatul? Fiecare analist senior este responsabil în medie de 6-10 ţări.

„Când am lucrat pentru Fondul Monetar Internaţional, un economist era dedicat exclusiv unui singur stat”, mai spune fostul angajat. La fel se întâmplă şi când analiştii merg pe teren. „La FMI, misiunile sunt efectuate de echipe de minim cinci persoane care stau în medie 15 zile. La agenţia de rating la care am lucrat, am mers doar doi oameni şi am stat două-trei zile”, mai spune fostul analist-şef.

Ca profil tehnic, cei mai mulţi au un master în finanţe (de regulă obţinut la universităţi anglo-saxone). Mulţi au experienţă într-o bancă centrală sau comercială. Foarte puţini au doctorate în economie. „În anii 2000, cei mai mulţi erau cu părul grizonat şi se aflau spre final de carieră. Azi sunt însă mult mai tineri. Stau o vreme aici şi apoi îşi găsesc un job mai bine plătit la bănci mai mari şi mai renumite”, mai explică fostul angajat.

Proprietarul Standard&Poor’s a anunţat că agenţia „a subperformat”, propunându-se separarea acesteia în patru divizii

În august 2011, McGraw-Hill Cos, proprietarul Standard&Poor’s a anunţat că agenţia „a subperformat”, propunându-se separarea acesteia în patru divizii – S&P, divizia de indici, divizia de informaţii şi media şi divizia educativă. Decizia McGraw-Hill vine după ce preşedintele agenţiei, Deven Sharma, a fost eliminat de la conducere.

În ultima vreme, tot mai mulţi oficiali europeni pun sub semnul întrebării corectitudinea agenţiilor de rating pe care le suspectează că fac jocul speculatorilor şi fondurilor de investiţii. Neîncrederea vine din faptul că agenţiile de rating au printre acţionari fonduri de investiţii, instituţii interesate de speculaţii. Unii analişti se întreabă dacă mai este normal să tratăm agenţiile de rating ca şi cum ar fi arbitri. Pentru că nu sunt. Acestea sunt jucători, şi nu doar jucători, ci şi speculatori. Astfel, atunci când creditul era în creştere şi ieftin, în anii 1990 şi 2000, orice vânzător de obligaţiuni era în mod obişnuit recompensat cu un rating AAA.

Moody’s (potrivit şefului comisiei federale de anchetă al lui Barack Obama) a fost o „fabrică de ratinguri triplu A”. Ceea ce a rezultat este faptul că toate produsele, de la creditele ipotecare cu risc până la pieţele de obligaţiuni, au fost inundate cu produse financiare supraevaluate, garantate de cei care, în cele din urmă, nu ar fi trebuit să le coteze.

Sursa: hotnews.ro

Citiți și:
Frăţia bancherilor care decid soarta lumii
Care este probabilitatea declanșării unei noi crize financiare?

yogaesoteric
7 august 2015